ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 465/2012

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1533 din 16 septembrie 2010, Tribunalul Mureș a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta P.E., în contradictoriu cu Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a dispus obligarea pârâtului la plata, în

favoarea reclamantei, a sumei de 4000 euro, cu titlu de daune morale; a obligat

pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că prin sentința nr. 227 din 23 septembrie 1955,

pronunțată de Tribunalul Teritorial al orașului Stalin, (Brașov), P.l. -

defunctul soț al reclamantei, a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare

corecțională, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 327 alin. (3) C.

pen., iar prin sentința nr. 325 din 28 noiembrie 1956, pronunțată de Tribunalul

Militar Cluj, același P.I. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare

corecțională, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 327 alin. (3) C.

pen.

Din biletul de eliberare, reiese că

soțul reclamantei a executat pedeapsa aplicată în intervalul 29 mai 1956 - 23

decembrie 1962.

Raportat la starea de fapt expusă,

instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată, în parte, solicitarea

reclamantei - în sensul reparării prejudiciului moral suferit prin condamnarea

soțului acesteia, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, la plata cu titlu de despăgubiri a sumei de 4.000 euro în

favoarea soției.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 32/ A din 9

februarie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins apelul reclamantei, a

admis apelul pârâtului și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, reținând că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

astfel încât nu mai pot fi reținute ca temei juridic al pretențiilor

reclamantei, împrejurare ce atrage netemeinicia respectivei solicitări, astfel

cum aceasta a fost întemeiată în drept.

Instanța de apel a mai reținut că în

cauză nu poate fi ignorat faptul că prin Hotărârea nr. 28/1991, emisă de

Comisia Județeană Mureș pentru aplicarea prevederilor Decretului - Lege nr. 118/1990,

s-a stabilit în favoarea lui P.I., o indemnizație de 200 lei lunar pentru

perioada cât a fost privat de libertate, situație față de care prejudiciul

moral a fost cel puțin parțial acoperit până în prezent de către Statul Român,

reclamanta având deschisă în continuare calea unei acțiuni în răspundere civilă

delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ.

împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta P.E., arătând că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, ce a fundamentat soluția instanței de apel, încalcă principiul

neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția

României.

Reclamanta a mai arătat că este

titulara unui bun și a unei speranțe legitime în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană, situație față de care daunele morale

solicitate pot fi acordate prin aplicarea directă a Convenției în dreptul

național și prin raportare la jurisprudența CEDO.

Recursul va fi respins pentru

următoarele argumente:

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității

își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele

erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficientă actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantei axate pe ideea

priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta

unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun",

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate".

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.

l din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al

României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007) - în mod asemănător s-a reținut

într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră

”

.

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l.

În jurisprudența instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez - Molina

Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absenta unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. l

din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a

conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar

noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul

intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci

era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu

putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 9 februarie 2011,

cauza nefiind deci soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta P.E. împotriva deciziei nr. 32/ A din 9 februarie 2011 a

Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

27 ianuarie 2012.