ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8586/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8586/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dâmbovița la data de 30 martie 2010, reclamanta N.E. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro daune morale,

pentru condamnarea politică suferită de tatăl său, S.G.

Prin Sentința nr.

2090 pronunțată la 11 noiembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte

cererea și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 2.700 euro

daune morale și 500 RON cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut

că, prin Sentința penală nr. 1105 din 28 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar

București, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 282 din 20

februarie 1960 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară, tatăl

reclamantei, S.G., a fost condamnat la 7 ani închisoare corecțională și 5 ani

interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale,

prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen., fiind arestat la 12 iunie 1959 și

pus în libertate la 15 aprilie 1964, astfel cum reiese din adresa din 15

aprilie 1964 a Penitenciarului Jilava.

Instanța a apreciat

că temeiul în care s-a dispus condamnarea

[

art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen.

]

semnifică, în

înțelesul art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, o condamnare cu

caracter politic, pentru care reclamanta, descendentă de gradul I a persoanei

condamnate, este îndreptățită la plata despăgubirilor.

În raport de probele

administrate, tribunalul a reținut că suferințele fizice și psihice îndurate de

către autorul reclamantei pe durata detenției reprezintă consecința

tratamentelor inumane și degradante, fiind întemeiată cererea de obligare a

pârâtului la despăgubiri.

Având în vedere că

prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a stabilit ca limită maximă a despăgubirilor morale

suma de 5.000 euro, tribunalul a admis în parte cererea dedusă judecății și l-a

obligat pe pârât la plata sumei de 2.700 euro, apreciind că această sumă este

suficientă pentru prejudiciul încercat.

Sub acest aspect,

tribunalul a avut în vedere că ascendentul reclamantei a beneficiat de măsurile

prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, respectiv prin Hotărârea nr. 213/15

decembrie 1990 a comisiei constituite pentru aplicarea acestuia act normativ i

s-a acordat o indemnizație lunară de câte 200 RON pentru fiecare an de

detenție, începând cu data adoptării decretului-lege.

S-a apreciat că suma

de 2.700 euro este suficientă pentru repararea prejudiciului moral resimțit de

titulara cererii, suma pretinsă de reclamantă fiind exagerată atâta vreme cât

însuși autorul său a încasat din 1990 până la survenirea decesului, 1 iulie

1998, suma de 968 RON lunar, ce a fost indexată în raport cu indicele de

evoluție a prețurilor.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Dâmbovița, reclamanta N.E. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița.

Prin Decizia nr. 24

din 09 februarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins apelurile, ca nefondate.

În considerentele

acestei decizii s-au reținut următoarele:

Referitor la

apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Dâmbovița, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin O.U.G nr.

62/2010, au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională

prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie

2010.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "dispozițiile din legile

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept."

De asemenea, potrivit

art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică

în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt

general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceste dispoziții fiind

reluate și în art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale. În speța de față, cele 45 de zile de la data publicării

deciziilor Curții Constituționale s-au epuizat fără ca instituțiile statului,

abilitate, să pună de acord prevederile Legii nr. 221/2009 cu soluțiile Curții

Constituționale, astfel încât, potrivit legii, urmează a fi considerate

abrogate, pe viitor.

Problema de bază ce

se impune a fi analizată este în ce măsură deciziile Curții Constituționale au

efect și asupra acțiunilor și cererilor începute sub imperiul legii vechi,

respectiv a Legii nr. 221/2009 în forma anterioară declarării

neconstituționalității.

Instanța de apel a

remarcat că acest aspect a fost analizat și rezolvat chiar de către Curtea

Constituțională printr-o decizie anterioară, respectiv Decizia nr. 838 din 27

mai 2009, care a stabilit că în aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituție,

“efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare a principiului

neretroactivității, garanția fundamentală a drepturilor constituționale de

natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de

drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în

acest fel la consolidarea statului de drept, iar pe cale de consecința,

efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau

operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice

implicate în conflictul juridic de natură constituțională.”

În legătură cu principiul

neretroactivității legii, instanța de apel a reținut că acesta se aplică

inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în

primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin

raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, iar

abrogarea art. 5 alin. (1) lit. a) nu constituie norme de procedură pentru a se

invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care

cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la

data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

În sprijinul acestei

concluzii, instanța de apel a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, cât și la numeroase decizii ale Curții Constituționale,

inclusiv Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr.

62/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Instanța de apel a

apreciat că, în cazul în care s-ar considera că dispozițiile noi, abrogatoare,

ale art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-ar aplica și acțiunii de față, introdusă

înainte de publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale,

s-ar încălca nu numai principiul neretroactivității legii civile ci și

principiul nediscriminării cetățenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic

aplicat nu poate fi diferit.

Concluzionând, Curtea

de Apel a constatat că, acțiunii de față, introdusă la data de 30 martie 2010,

îi sunt aplicabile dispozițiile în vigoare ale Legii nr. 221/2009 la acea dată,

hotărârea instanței de fond urmând a fi analizată cu ocazia exercitării

controlului jurisdicțional, în limitele cererii de apel și raportat la

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

În acest sens,

instanța de apel a reținut că toate criticile formulate de cei doi apelanți,

referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 5 din lege, sunt

nefondate.

În ceea ce privește

motivul de apel referitor la cuantumul exagerat al despăgubirilor acordate,

Curtea de Apel a reținut că instanța de fond a luat în considerare, fără a se

limita la acestea, durata măsurii cu caracter politic, perioada de timp scursă

de la aceasta și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social,

precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr.

118/1990.

Referitor la apelul

declarat de reclamanta N.E. și care privește limitarea în mod greșit de către

prima instanță a cuantumului daunelor morale la suma de 2.700 euro, instanța de

apel a apreciat că și acesta este nefondat, având în vedere că prima instanță a

făcut o aplicare corectă a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010 prin care s-a

stabilit ca limită maximă a despăgubirilor morale suma de 5.000 euro, reținând

că pentru prejudiciul suferit și dovedit în cauză suma de 2.700 euro la care a

fost obligat intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este

suficientă, ținând cont și de celelalte măsuri prevăzute de Decretul-Lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 de care a beneficiat autorul reclamantei.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamanta N.E. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița.

Reclamanta a invocat

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în

susținerea cărora a arătat că instanța a aplicat greșit prevederile O.U.G. nr.

62/2010, privind limitarea cuantumului despăgubirilor, deși aceste dispoziții

legale au fost declarate neconstituționale, iar considerentele deciziei sunt

contradictorii, deoarece instanța de apel motivează soluția adoptată în raport

de Legea nr. 221/2009 în forma în vigoare la momentul introducerii cererii de

chemare în judecată, dar respinge apelul reclamantei reținând aplicabilitatea

O.U.G. nr. 62/2010.

Pârâtul a invocat

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în

dezvoltarea cărora susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text declarat neconstituțional

și care nu mai putea constitui temei de drept al acțiunii.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Se impune analiza cu

prioritate a motivului invocat de recurentul pârât, referitor la lipsa de temei

juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, motiv care se încadrează în

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Problema de drept

care se pune în speță este dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat

cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs

sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Astfel cum reiese din

considerentele deciziei în interesul legii, Înalta Curte nu a considerat că,

prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar

creea o

situație

discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1

din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

S-a mai reținut, în

motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În consecință, având

în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, se constată întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. invocat de pârât, hotărârea din apel fiind pronunțată în

baza unei dispoziții legale declarată neconstituțională printr-o decizie a

instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării

definitive a litigiului. Ca atare, se impune admiterea recursului declarat de

recurentul pârât, modificarea deciziei recurate și respingerea în tot a

acțiunii formulate de reclamantă.

În raport de

dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de

reclamantă privind cuantumul daunelor morale, ar fi redundantă, fiind în

totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței de recurs asupra

aplicabilității O.U.G. nr. 62/2010 în ceea ce privește evaluarea daunelor, în condițiile

în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

Având în vedere

argumentele expuse și față de prevederile art. 312 C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, se va admite recursul

pârâtului și se va modifica decizia, în sensul schimbării în tot a sentinței,

cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamantă, urmând a fi

menținută dispoziția din decizie privind respingerea apelului reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița împotriva

Deciziei nr. 24 din 09 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Dâmbovița și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul Dâmbovița împotriva Sentinței nr. 2090 din 11 noiembrie 2010 a

Tribunalului Dâmbovița, secția civilă.

Schimbă sentința

apelată în sensul că respinge acțiunea.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta N.E. împotriva aceleiași decizii.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2011.