ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3356/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3356/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 650 din 7 aprilie 2010,

Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta P.A.C., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

- prin D.G.F.P. Dâmbovița - a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei

de 14.093 RON - cu titlu de despăgubiri pentru bunurile confiscate autorului reclamantei

P.P.Ș., născut la data de 29 martie 1906 în comuna C., Raion C., Regiunea Craiova,

decedat la data de 13 decembrie 1982, în baza sentinței penale nr. 701 din 10

iulie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar București în Dosarul nr. 707/1959 precum

și la plata sumei de 200.000 RON - cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de autorul reclamantei prin condamnarea cu caracter politic suferită de

acesta prin sentința penală nr. 701 din 10 iulie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar

București în Dosarul nr. 707/1959.

Pentru a pronunța astfel,

Tribunalul a reținut că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „Orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia

până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen

de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii

deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 (...)

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate

prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri, prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001sau ale Legii nr. 247/2005 (...)”.

Instanța de fond a reținut

că, prin sentința penală nr. 701 din 10 iulie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar

București în Dosarul nr. 707/1959, tatăl reclamantei P.P.Ș., născut la data de 29

martie 1906 în comuna C., Raion C., Regiunea Craiova, decedat la data de 13

decembrie 1982, a fost condamnat la 18 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică

pentru săvârșirea crimei de uneltire contra ordinei sociale prevăzute de art. 209

pct. 2 lit. a) combinat cu lit. b) alin. penultim C. pen.; că prin aceeași sentință

s-a dispus computarea detențiunii preventive de la 18 aprilie 1958 precum și confiscarea

totală a averii personale a acestuia; că prin decizia penală nr. 2516 din 21

septembrie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare - Colegiul

de recurs s-a luat act de retragerea recursul declarat de tatăl reclamantei împotriva

sentinței penale nr. 701/1959; că reclamantul nu a executat integral pedeapsa de

18 ani muncă silnică fiind grațiat prin Decretul nr. 411/1964; că tatăl reclamantei

a fost pus în libertate la data de 01 august 1964 și că, în baza hotărârii de condamnare,

au fost confiscate mai multe bunuri mobile care au fost evaluate prin raportul de

expertiză întocmit de expertul V.E. la 14.093 RON.

Tribunalul a mai reținut

că prin sentința penală nr. 7 din 10 iulie 2001 pronunțați de Curtea Militară de

Apel în Dosarul nr. 4/2001, s-a dispus reabilitarea judecătorească a numitului P.P.Ș.,

născut în anul 1906 în comuna C., decedat la data în anul 1982, condamnat prin sentința

penală nr. 701 din 10 iulie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar București în Dosarul

nr. 707/1959 și că tatăl reclamantei, decedat la data de 13 decembrie 1982, nu a

beneficiat de măsurile reparatori acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum și celor deportate în străinătate

ori constituite în prizonieri.

Având în vedere și faptul

că respectiva condamnare pronunțată pentru o infracțiune dintre cele enumerate la

art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 constituie de drept o condamnare

cu caracter politic, Tribunalul a apreciat că reclamanta, în calitate de descendent

al numitului P.P.Ș., este îndreptățită, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din

Legea nr. 221/2009, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnarea cu caracter politic pronunțată de Tribunalul Militar București

prin sentința penală nr. 701 din 10 iulie 1959 precum și la acordarea de despăgubiri

pentru bunurile confiscate autorului reclamantei P.P.Ș. prin aceeași hotărâre, despăgubiri

evaluate prin raportul de expertiză întocmit de expertul V.E. la 14.093 RON.

În ce privește cuantumul

daunelor morale, instanța de apel a apreciat că suma de 200.000 RON este îndestulătoare

ținând seama, pe de o parte, de faptul că tatăl reclamantei nu a beneficiat de măsurile

reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și pe de altă parte,

de elementele de fapt astfel cum sunt conturate ele de depozițiile martorilor și

înscrisurile de la dosar, respectiv de prejudiciul produs: prin condamnare, de durata

privării de libertate, de intensitatea suferințelor pe care le-a suportat autorul

reclamantei pe perioada detenției în condițiile în care soția sa a fost nevoită

să divorțeze de el și nu i s-a permis să primească vizite din partea membrilor familiei,

de consecințele condamnării și de impactul ulterior produs de condamnare asupra

persoanei acestuia, a reputației și demnității tatălui reclamantei, fost medic militar,

doctor în medicină și chirurg mamoș până la arestarea sa în anul 1958, dar și asupra

reclamantei și a mamei acesteia pe plan fizic, social dar și profesional.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel

reclamanta

P.A.C., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin mandatar D.G.F.P. Dâmbovița cât

și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, iar prin decizia civilă nr. 133 din

17 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești s-au respins ca nefondate apelurile declarate,

reținându-se următoarele considerente:

Referitor la apelul reclamantei,

criticile

acesteia vizează cuantumul scăzut al daunelor morale acordate, de către instanța

de fond de numai 200.000 RON, cu toate că suma solicitată de aceasta era de 300.000

RON, critici pe care le apreciem ca nefondate.

Astfel, în materia daunelor

morale principiul reparației integrale nu poate avea decât un caracter aproximativ,

fapt aplicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil

chiar, de a fi echivalate bănești.

Instanța de judecată sesizată

cu repararea prejudiciului nepatrimonial, va trebui să caute a fixa o sumă necesară,

nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior,

cât și de a-i procura satisfacție de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea

de care a fost privată.

Fixarea întinderii reparației

indemnizarea daunelor se face cu luarea în considerare a gravitației violării accentul

fiind pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei.

Reparația prejudiciului

de natură morală este subordonată principiului „restitutio in integrum” iar criteriile

avute în vedere la indemnizarea acesteia depind de particularitățile cazului. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului statuat în unele cazuri că hotărârea de constatare

judiciară a valorii unui drept al omului constituie în sine o satisfacție suficientă

pentru prejudiciul moral încercat de cel vătămat.

În practică admițându-se

ideea acordării de reparații, principiul că aceasta trebuie să fie integrală, a

fost atenuat în favoarea unei mai puțin ambițioase, dar mai realiste indemnizație

cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui echivalent. care prin excelență

poate fi o sumă de bani, aceasta permițând victimei să-și aline prin anumite avantaje

rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.

În sensul acesta doctrina

juridică de la noi a apreciat că prejudiciile nepatrimoniale nu sunt susceptibile

de o reparare propriu-zisă, așa numită reparație are menirea doar de a cenzura suferințele

persoanelor prejudiciate sau de a le crea anumite satisfacții.

Măsurile patrimoniale

și cele nepatrimoniale aplicabile singure sau împreună, sunt singurele de natură

a repune pe cel prejudiciat moral în situația anterioară producerii prejudiciului,

fapt posibil a fi realizat prin acțiune în justiție, cum este și cazul în speță.

În cauza de față, instanța

de fond analizând situația de fapt și de drept dedusă judecății, în raport de probele

administrate și față de dispozițiile legale în materie, atât cele interne cât și

cele prevăzute de Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, a apreciat corect

cu privire la despăgubirile de ordin material și moral acordate reclamantei.

La stabilirea sumei de

200.000 RON, instanța de fond a apreciat corect că aceasta este îndestulătoare și

a ținut seamă de o serie de împrejurări, respectiv faptul că tatăl reclamantei nu

a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990,

de prejudiciul produs prin condamnare, de durata privării de libertate, de suferințele

suportate de către acesta, de impactul ulterior produs de condamnare asupra persoanei

acestuia, a reputației și demnității lui, fost medic militar, dar și asupra reclamantei

și mamei acesteia, pe plan fizic, social, dar și profesional.

La stabilirea sumei de

200.000 RON, instanța de fond a apreciat corect că aceasta este îndestulătoare și

a ținut seamă de o serie de împrejurări, respectiv faptul că tatăl reclamantei nu

a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990,

de prejudiciul produs prin condamnare, de durata privării de libertate, de suferințele

suportate de către acesta, de impactul ulterior produs de condamnare asupra persoanei

acestuia, a reputației și demnității lui, fost medic militar, dar și asupra reclamantei

și mamei acesteia, pe plan fizic, social, dar și profesional.

Referitor la cele două

apeluri ale pârâtelor

D.G.F.P.

Dâmbovița și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, s-a reținut că în esență,

criticile acestora vizează cuantumul mare al daunelor morale acordate reclamantei

și acestea sunt nefondate, pe de o parte pentru că instanța de fond a făcut o corectă

apreciere a dispozițiilor legale în materie, pe de altă parte, a probelor administrate

care i-au format această convingere.

Instanța de apel a mai

reținut că n

efondată

este și critica privind faptul că beneficiarul despăgubirilor morale este un descendent

și nu persoana condamnată și că din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta

nu a avut de suferit direct consecințele grave ale unei condamnări, fiind lezată

fizic și psihic într-o măsură mai mică, deoarece verificând actele și lucrările

dosarului se poate constata că și aceasta a suferit prejudicii și repercusiuni negative,

atât asupra vieții private cât și a celei de familie, cât și pe plan social.

De asemenea este nefondată

și critica privind lipsa rolului activ al instanței deoarece este știut că rolul

activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele; stabilirea situației de

fapt este limitată asupra celor ce formează obiectul pricinei supuse judecății,

instanța de judecată nu poate iniția cereri pe seama părților în litigiu, fiind

obligată să judece acțiunile cu care a fost învestită, astfel cum acestea au fost

formulate.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs atât reclamanta P.A.C., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Dâmbovița și de Ministerul Public, Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel D.G.F.P. Dâmbovița

a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ., susținându-se că instanța de apel a făcut o greșită interpretare

și aplicare a legii, în ce privește cuantificarea despăgubirilor acordate, sens

în care sunt invocate dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Reclamanta P.A. a criticat

hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel reclamanta a solicitat

modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat și

pe cale de consecință acordarea daunelor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor

confiscate în sumă de 14.093 RON și stabilirea unei indemnizații echitabile în valoare

de 300.000 RON.

Recurenta a învederat

că deși prin condamnarea politică a tatălui său s-a adus atingere mai multor drepturi

fundamentale ale tatălui său și familiei, totuși instanța de fond și cea de apel

au apreciat în mod greșit cuantumul daunelor morale numai la 200.000 RON deși suma

solicitată de 300.000 RON nu este o sumă exagerată față de suferințele fizice și

psihice care sunt inestimabile și de altfel cu implicații și consecințe negative

pe toate planurile vieții sociale.

În ce privesc motivele

de recurs formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești, acestea vizează modificarea în parte a hotărârii instanței de apel și

a hotărârii instanței de fond în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate.

Astfel se susține că hotărârea

instanței de apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, în condițiile în care prin Ordonanța de Urgență nr. 62 din 30 iunie

2010 s-au adus modificări și completări ale dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, tocmai în vederea evitării transformării dispozițiilor

acestei legi într-un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Se susține astfel că prin

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 se limitează cuantumul despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare (de la 2.500 euro până la 10.000 euro

maxim) în funcție de beneficiarul despăgubirilor (condamnat, soț/soție, descendent

de gradul I, sau al II-lea).

În aceeași idee, se mai

susține că instanța de apel nu a manifestat rol activ pentru a verifica dacă reclamanta

nu a beneficiat și de alte despăgubiri acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate.

Prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2001 au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza întâi din Legea

nr. 221/2009 ce argumentau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Plafonarea cuantumului

daunelor morale impusă prin O.U.G. nr. 62/2010 ce a modificat art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarată neconstituțională și prin Decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, situație în care această

plafonare nu mai își găsește aplicabilitatea.

Prejudiciul moral nu se

poate rezuma la determinarea „prețului” suferințelor psihice, ce nu pot fi cuantificate,

ci presupune aprecierea

tuturor

consecințelor negative ale prejudiciului precum și ale

implicației acestuia,

pe planul vieții personale, sociale sau profesionale ale persoanei care invocă existența

prejudiciului.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial este prin însăși destinația

ei menită de a acorda persoanei lezate o satisfacție – (o categorie juridică cu

caracter special) nu poate fi refuzată datorită imposibilității de stabilire a unei

concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a

cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale

trebuie să fie percepută în sens mai larg, nu atât ca o compensare materială care

fizic nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale

al căror scop este acela ca în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte,

să ofere victimei o anumită satisfacție.

Astfel față de cele expuse

în aprecierea cuantumului despăgubirilor instanța de apel a avut în vedere atât

circumstanțele de fapt ale cauzei, cât și principiul proporționalității daunei și

al echității, situație în care este de reținut că despăgubirile acordate reflectă

dimensiunea reală a prejudiciului moral încheiat.

În ce privește critica

legată de despăgubirile pentru bunurile confiscate de la antecesorul reclamantei

(pin sentința penală nr. 701 din 10 iulie 1959 a Tribunalului Militar București),

este de reținut că din expertiza efectuată de expertul V.E., rezultă că valoarea

este de 14.093 RON.

Din perspectiva celor

expuse, criticile recurenților sunt

nefondate și nefiind incidente dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta P.A.C., de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Dâmbovița și de Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva deciziei nr. 133 din 17 iunie 2010 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2011.