ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2915/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2915/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

constată următoarele:

Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, prin

Sentința nr. 1775 din 18 octombrie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de

A.I.A. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Dâmbovița și l-a obligat pe

pârât la plata către reclamant a contravalorii în lei la cursul BNR din data

plății efective a sumei de 7500 euro, din care 5000 euro reprezintă despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea pronunțată prin Sentința

penală nr. 102/1961 a Tribunalului Militar București și 2500 euro reprezintă

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a aplicării măsurii

administrative cu caracter politic. A obligat pe pârât la plata sumei de 500

lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că prin Sentința penală nr. 102 din 28

aprilie 1961 a Tribunalului Militar București, reclamantul a fost condamnat, în

baza dispozițiilor art. 209 pct. 2 lit. a), art. 157, art. 64, art. 25 pct. 6,

art. 158, art. 109 C. pen., la doi ani închisoare corecțională și trei ani

interdicție corecțională, constând în suspendarea exercițiului drepturilor

prevăzute de art. 59 cu art. 58 pct. 2 - 4 C. pen., dispunându-se detenția

preventivă de la 4 noiembrie 1959 până la 15 iulie 1960 și de la 30 decembrie

1960; că de la 30 decembrie 1960 până la 18 aprilie 1962, a executat restul de

pedeapsă la care a fost condamnat și că respectiva condamnare pronunțată pentru

o infracțiune dintre cele enumerate la art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

221/2009 constituie de drept o condamnare cu caracter politic.

Tribunalul a mai

reținut că prin Sentința nr. 378 din 23 martie 2010 a Tribunalului Dâmbovița,

Secția comercială și de contencios administrativ, irevocabilă prin respingerea

recursului, în baza art. 1 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990,

modificat prin Legea nr. 232/2006, s-a constatat că reclamantul are calitatea

de persoană strămutată pentru o perioadă de 7 ani, 11 luni și 3 zile din comuna

Dragodănești (Cândești) în comuna Tătărani și că reclamantul a beneficiat și

beneficiază de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul menționatului

decret.

Având în vedere cele

reținute mai sus, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit, în

baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea pronunțată prin

Sentința penală nr. 102/1961 a Tribunalului Militar București cât și la

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a

aplicării măsurii administrative cu caracter politic constând în strămutarea sa

din comuna Dragodănești (Cândești), județul Dâmbovița în comuna Tătărani,

Priboiu, județul Dâmbovița.

În ce privește

cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 5000 euro este

îndestulătoare pentru a repara prejudiciul moral suferit de reclamant prin

condamnarea pronunțată prin Sentința penală nr. 102/1961, ținând seama de

durata relativ mică a pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă

de la condamnare și consecințele negative reduse produse în plan fizic, psihic

și social de această condamnare, astfel cum a rezultat din depozițiile

martorilor audiați în cauză.

Tribunalul a mai

apreciat că suma de 2500 euro este îndestulătoare pentru a repara prejudiciul

moral suferit ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic

constând în strămutarea reclamantului din comuna Dragodănești (Cândești),

județul Dâmbovița în comuna Tătărani, Priboiu, județul Dâmbovița, având în

vedere durata aplicării măsurii, măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, faptul că reclamantul a fost strămutat la

părinții săi ce locuiau în satul Priboiu, comuna Tătărani, la o distanță mică

de casa unde a locuit inițial și împrejurarea că reclamantul nu a produs dovezi

ale unor suferințe deosebite pe plan fizic sau social, altele decât cele

inerente despărțirii de casa, moara și bunurile deținute înainte de condamnare.

Pentru considerentele

mai sus expuse și având în vedere că acțiunea reclamantului de a primi

despăgubiri pentru "tratamentele injuste din partea autorităților statului

român pe care le-ar fi suportat în timpul regimului instaurat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989" și "suferințele sale, ulterioare

perioadelor de arest pe care le-a executat, datorate politicii opresive și

inumane a regimului comunist" nu a fost găsită fondată, întrucât

supravegherea reclamantului de către securitate și suspendarea exercitării unor

drepturi nu constituie măsuri administrative cu caracter politic în sensul art.

3 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte cererea.

Față de dispozițiile

art. 274 C. proc. civ. și de soluția de admitere în parte a acțiunii,

tribunalul a admis cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de

judecată reprezentând onorariul de apărător.

Prin Decizia nr. 94

din 30 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței tribunalului, ca nefondat. A admis apelurile pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice

Dâmbovița și Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița

împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a

redus cuantumul daunelor morale la 3000 euro din care 2500 pentru condamnarea

politică și 500 euro pentru măsura administrativă cu caracter politic. A

menținut restul dispozițiilor sentinței.

Având în vedere

faptul că reprezentantul Ministerului Public, la acordarea cuvântului în fond,

a declarat că susține numai critica vizând cuantumul daunelor morale, în

condițiile în care și celelalte apeluri declarate s-au referit la aceeași

problemă a valorii daunelor morale, instanța a procedat la analizarea lor

concomitentă, răspunzându-le pe baza unor considerente comune.

S-a constatat că prin

înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada că reclamantul a fost victima

unei condamnări cu caracter politic, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr.

221/2009, acesta fiind arestat în perioadele 4 noiembrie 1959 - 15 iulie 1960

și 30 decembrie 1960 - 18 aprilie 1962. Totodată s-a reținut că pentru o

perioadă de 7 ani, 11 luni și 3 zile, s-a constatat prin Sentința civilă nr.

378 din 23 martie 2010 a Tribunalului Dâmbovița că reclamantul are calitate de

persoană strămutată din comuna Cândești în comuna Tătărani, la părinții săi.

Așa cum a reieșit din

depozițiile martorilor audiați, regimul de viață din penitenciar și-a pus

amprenta asupra stării de sănătate a reclamantului, iar la întoarcerea sa

acasă, acesta a trebuit să suporte lipsuri materiale datorită preluării averii

și strămutării în altă localitate și persecuții din partea autorităților

locale, fiind totodată evitat de vecini datorită trecutului său.

Este de necontestat

că măsura în sine atât a arestării, cât și a strămutării a determinat o

atingere a drepturilor fundamentale ale acestuia privind viața, libertatea,

producându-i suferințe de ordin fizic și psihic.

Suferințele de ordin

moral nu pot fi apreciate și cuantificate pe baza unor criterii exacte pentru

că ele țin intrinsec de personalitatea expusă măsurii și de fiecare caz în

parte, iar ceea ce trebuie evaluat în această situație este despăgubirea care

vine să compenseze prejudiciul, ținând cont de importanța valorii morale

lezate.

Având în vedere

intensitatea cu care reclamantul a perceput măsura arestării, condamnării și

cea a strămutării (durata acestor măsuri), consecințele negative pe care

acestea le-au produs pe plan fizic, social și psihic asupra sa, intervalul de

timp scurs de la acea dată și până în prezent (aproape 50 de ani), faptul că a

beneficiat și beneficiază în continuare de măsuri reparatorii și în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, curtea a apreciat că se justifică acordarea unor

daune morale pentru prejudiciul moral suferit în valoare de 3000 euro, din care

2500 euro pentru măsura condamnării și 500 euro pentru strămutare.

Stabilirea acestui

cuantum nu a presupus evaluarea "prețului" suferințelor psihice ale

reclamantului, ci a însemnat o apreciere multilaterală a consecințelor negative

pe care le-au avut asupra sa arestarea și strămutarea, a implicațiilor

ulterioare ale acestora pe toate planurile sociale.

Raportat la

argumentele expuse anterior, instanța a considerat că suma de 3000 euro

acordată cu titlu de daune morale este de natură să îi asigure o satisfacție de

ordin moral pentru suferințele suportate ca urmare a privării de libertate și

strămutării, având în vedere totodată, împrejurarea că, pe această cale, nu se

urmărește repunerea părții în situația anterioară și îmbogățirea fără just

temei și se respectă limita de rezonabilitate impusă de legislația națională și

cea comunitară.

Cu privire la

posibilitatea acordării acestor daune, s-a făcut precizarea că deși au fost

declarate ca fiind neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) litera a teza

I din Legea nr. 221/2010, o atare situație nu înseamnă că se impune respingerea

cererii de chemare în judecată.

Referitor la efectele

Deciziei nr. 1.358/2010 asupra acțiunii de față, s-a constatat că prin Decizia

Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, s-a stabilit că "efectele

deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau

operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice

implicate în conflictul juridic de natură constituțională."

În speța dedusă

judecății, s-a reținut că existența Deciziei nr. 1.358/2010 nu împiedică

acordarea daunelor morale, întrucât la momentul introducerii acțiunii, art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 stabilea dreptul

persoanelor care au fost victimele unor condamnări cu caracter politic sau

moștenitorilor lor de a beneficia de daune morale, dispozițiile acestui text

urmând să fie avute în vedere la pronunțarea hotărârii pentru considerentele

expuse în precedent.

Pe de altă parte,

dacă s-ar considera că dispozițiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr.

221/2009, s-ar aplica și acțiunii de față, introdusă înainte de publicarea în

M. Of. a Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

s-ar încălca nu numai principiul neretroactivității legii civile, ci și

principiul nediscriminării cetățenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu

poate fi diferit.

Împotriva acestei

ultime decizii au declarat recursuri reclamantul și pârâtul.

Prin motivele de

recurs, reclamantul A.I.A. a solicitat admiterea acestuia și modificarea

deciziei atacate, în sensul majorării despăgubirilor la suma de 50.000 euro.

A arătat că hotărârea

este lipsită de temei legal întrucât reducerea cuantumului daunelor morale s-a

făcut fără nicio argumentație în drept.

A precizat că a

documentat și probat, atât prin documente cât și declarații de martor,

suferințele îndurate, fiind indubitabil că i-au fost lezate valori morale, că

i-a fost afectată situația familială, precum și posibilitatea de a contribui

material și spiritual la creșterea și educarea copiilor, prin reducerea

inițială la limita subzistenței efective, că i s-a adus atingere onoarei și demnității

sale.

A menționat că este

adevărat că suferințele individuale nu pot fi cuantificate, că instanța este

cea care trebuie să aprecieze în aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009,

care nu trebuie să reprezinte ocazia unor îmbogățiri fără justă cauză, însă a

considerat că suma solicitată este una rezonabilă, în condițiile în care, în

afară de indemnizația lunară oferită în baza Decretului-lege nr. 118/1990, nu a

beneficiat de nicio altă măsură reparatorie.

Pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice Dâmbovița, prin

motivele de recurs, întemeiate pe pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., a

solicitat admiterea acestuia, desființarea deciziei atacate, iar pe fond,

respingerea acțiunii.

A arătat că pentru ca

instanța să poată aplica criteriile referitoare la consecințele negative

suferite de victimă pe plan fizic și psihic, la importanța valorilor lezate și

la măsura în care au fost lezate, în stabilirea cuantumului daunelor morale

este nevoie ca cel care pretinde respectivele daune să producă un minim de

argumente sau indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale

nepatrimoniale i-au fost afectate.

Pe lângă gravitatea

prejudiciului moral, recurentul a precizat că trebuie avut în vedere și

criteriul echității, astfel încât cuantumul trebuie să asigure efectiv o

compensare suficientă, dar nu exagerată a prejudiciului cauzat.

A făcut cunoscut că

practica Curții Europene a Drepturilor Omului cunoaște și alte forme de

satisfacție, statuând uneori că și constatarea violării prevederilor Convenției

constituie în sine o recompensă suficientă și echitabilă.

Recursul

reclamantului este nefondat, iar al pârâtului este fondat, prin prisma

motivului de ordine publică pus în dezbatere la termenul din 2 mai 2012.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune

a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect

al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel s-a stabilit

că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

În raport de cele de

mai sus, motivele de recurs referitoare la criteriile care trebuie avute în

vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale nu mai prezintă relevanță în

soluționarea cauzei.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

admite recursul declarat de pârât, se va modifica în parte decizia atacată, în

sensul că urmare admiterii apelurilor pârâtului și Parchetului de pe lângă

Tribunalul Dâmbovița, se va schimba în tot sentința tribunalului și se va

respinge cererea de chemare în judecată, păstrându-se celelalte dispoziții ale

deciziei și se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de

reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția generală a finanțelor publice Dâmbovița împotriva Deciziei nr. 94 din

30 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Modifică în parte

decizia atacată, în sensul că urmare admiterii apelurilor declarate de pârât și

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, schimbă în tot Sentința nr. 1775

din 18 octombrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă și respinge

cererea de chemare în judecată.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A.I.A. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 mai 2012.

Procesat

de GGC - NN