ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 414/2012

Prin acțiunea înregistrată la data de 18 mai 2010, la Tribunalul Dolj reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic la pedeapsa de 2 ani închisoare. În motivarea acțiunii, a arătat că în perioada 05 noiembrie 1951 - 03 noiembrie 1953 a fost deținut în Penitenciarul Poarta Albă și alte penitenciare din țară, în baza sentinței penale nr. 227 din anul 1952 a Tribunalului Militar Constanța, fiind condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare sau agitație publică prevăzută de art. 327 C. pen.

din anul 1936, cu modificările și completările ulterioare. A susținut că în perioada arestării preventive a fost bătut, înfometat, închis într-o carceră în care dormea pe un pat din platbandă de fier, ploua în cameră, iar ca hrană primea pe zi o cană cu apă și o felie de pâine. Reclamantul a arătat că a fost eliberat după ispășirea pedepsei de 2 ani, la data de 3 noiembrie 1953, iar în perioada cât a fost condamnat familia nu a știut absolut nimic despre el, consecința condamnării sale având urmări și asupra familiei. A susținut că, după eliberarea din penitenciar a fost marginalizat, nu a putut să meargă la școală, nu s-a putut angaja la nici o întreprindere de stat, în prezent este grav bolnav, având mai multe afecțiuni cardiace și pulmonare, așa cum rezultă din actele medicale anexate.

A mai arătat că a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, așa cum a rezultat din Hotărârea nr. 1565 din 10 octombrie 1991 a Comisiei Județene. Reclamantul a susținut că a suferit un prejudiciu moral, i-au fost cauzate grave suferințe fizice și psihice prin condamnarea și executarea pedepsei, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009. În drept, a invocat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 396 din 12 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă, acțiunea a fost admisă în parte, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro echivalent în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit și a sumei de 1000 lei.

S-a reținut că, prin sentința nr. 227 din7 mai 1952 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța în dosarul nr. 270/1952, s-a dispus condamnarea reclamantului la 2 ani închisoare corecțională, pentru delictul de agitație publică, condamnare dispusă pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 327 alin. (3) C. pen.

S-a reținut că este evident că prin condamnarea penală cu caracter politic a reclamantului s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic prilejuite de pierderea confortului fizic, fiind afectate toate acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu familia, apropiații, prietenii, vătămări care își găsesc expresia tipică în durerea morală încercată.

Că, lipsirea de libertate a reclamantului a avut repercusiuni și în planul vieții private, prejudiciul moral, prin esență însă, nu este susceptibil de evaluare bănească, iar despăgubirile bănești acordate nu pot avea drept urmare repunerea reclamantului în situația anterioară și că, indiferent de cuantumul acestora, suferințele suportate indirect de către reclamant nu pot fi șterse, deoarece timpul nu mai poate fi întors. În același timp, tribunalul a ținut cont și de faptul că aceste despăgubiri au rolul de a oferi o satisfacție de ordin moral reclamantului și trebuie să fie susceptibile de a alina suferințele acestuia, iar nu să realizeze o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului. Tribunalul a apreciat că despăgubirile în cuantum de 150.000 euro solicitate de reclamant sunt exagerate, iar suma ce trebuie acordată și care corespunde criteriului de satisfacție echitabilă este de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel reclamantul și pârâtul. Reclamantul a criticat cuantumul despăgubirilor morale acordate, susținând că sunt mult prea reduse, în raport cu suferințele îndurate cât și de orientarea practicii judecătorești în materia acordării acestor despăgubiri. În motivarea apelului declarat de pârât s-a criticat cuantumul daunelor morale acordate, susținându-se că acestea sunt exagerate, față de situația de fapt, că nu s-au avut în vedere criteriile de cuantificare a prejudiciului suferit de reclamant, precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a mai susținut că drepturile persoanelor condamnate politic în perioada comunistă sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 și că în atare situație, instanța trebuia să verifice dacă drepturile obținute de reclamant prin efectul acestor legi, nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de acesta. Sub acest aspect a învederat că, deși reclamantul a recunoscut că beneficiază de o indemnizație acordată în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, instanța de fond nu a ținut seama de această împrejurare la stabilirea cuantumului despăgubirilor. Prin decizia nr. 66 din 3 februarie 2011 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat reclamant, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că reclamantul a promovat acțiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, în calitate de persoană condamnată politic prin sentința penală nr. 227/1952 a Tribunalului Militar Constanța, la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 327 C. pen. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia Curții Constituționale, este general obligatorie, opozabilă „erga omnes ” , inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. De altfel, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, a statuat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. partea I la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, începând cu această dată dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca, în situația în care în termen de 45 zile Parlamentul nu pune de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, acestea să-și înceteze efectele juridice.

În condițiile în care termenul de 45 de zile stabilit prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a expirat, iar Parlamentul României nu a pus de acord aceste prevederi cu Constituția, în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009. S-a mai reținut că reclamantul a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, primind lunar sume de bani stabilite prin Hotărârea nr. 1565 din 10 octombrie 1991, emisă de Comisia Județeană Dolj pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., rară a dezvolta critici potrivit textelor invocate. Recurentul reclamant susține în conținutul cererii de recurs că sentința instanței de fond fiind pronunțată la data de 12 octombrie 2010, iar față de norma juridică pe care s-a întemeiat acțiunea și asupra căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat nu poate opera retroactivitatea, deoarece legea reglementează numai situațiile ce se nasc după intrarea ei în vigoare. Recursul nu este fondat. Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.

În acest context se constată ca în mod corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Fața de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Craiova la data 3 februarie 2011. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic. Nu se poate spune că acțiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În speță, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată. În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive. Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată. Neexistând o soluție definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titular al unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Așadar, față de cele reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.C. împotriva deciziei civile nr. 66 din 3 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.