ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 414/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 414/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin acțiunea înregistrată la data de

18 mai 2010, la Tribunalul Dolj reclamantul M.C. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic la pedeapsa

de 2 ani închisoare.

În motivarea acțiunii, a arătat că în

perioada 05 noiembrie 1951 - 03 noiembrie 1953 a fost deținut în Penitenciarul

Poarta Albă și alte penitenciare din țară, în baza sentinței penale nr. 227 din

anul 1952 a Tribunalului Militar Constanța, fiind condamnat la pedeapsa de 2

ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare sau agitație publică

prevăzută de art. 327 C. pen. din anul 1936, cu modificările și completările

ulterioare.

A susținut că în perioada arestării

preventive a fost bătut, înfometat, închis într-o carceră în care dormea pe un

pat din platbandă de fier, ploua în cameră, iar ca hrană primea pe zi o cană cu

apă și o felie de pâine.

Reclamantul a arătat că a fost

eliberat după ispășirea pedepsei de 2 ani, la data de 3 noiembrie 1953, iar în

perioada cât a fost condamnat familia nu a știut absolut nimic despre el,

consecința condamnării sale având urmări și asupra familiei.

A susținut că, după eliberarea din

penitenciar a fost marginalizat, nu a putut să meargă la școală, nu s-a putut angaja

la nici o întreprindere de stat, în prezent este grav bolnav, având mai multe

afecțiuni cardiace și pulmonare, așa cum rezultă din actele medicale anexate.

A mai arătat că a beneficiat de

drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, așa cum a rezultat din

Hotărârea nr. 1565 din 10 octombrie 1991 a Comisiei Județene.

Reclamantul a susținut că a suferit un

prejudiciu moral, i-au fost cauzate grave suferințe fizice și psihice prin

condamnarea și executarea pedepsei, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de

Legea nr. 221/2009.

În drept, a invocat dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 396 din 12

octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă, acțiunea a fost

admisă în parte, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 10.000

euro echivalent în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit și a sumei de 1000 lei.

S-a reținut că, prin sentința nr. 227

din7 mai 1952 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța în dosarul nr. 270/1952,

s-a dispus condamnarea reclamantului la 2 ani închisoare corecțională, pentru

delictul de agitație publică, condamnare dispusă pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 327 alin. (3) C. pen.

S-a reținut că este evident că prin

condamnarea penală cu caracter politic a reclamantului s-a cauzat acestuia un

prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile

în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial

la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic

prilejuite de pierderea confortului fizic, fiind afectate toate acele atribute

ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum

și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu

familia, apropiații, prietenii, vătămări care își găsesc expresia tipică în

durerea morală încercată.

Că, lipsirea de libertate a

reclamantului a avut repercusiuni și în planul vieții private, prejudiciul

moral, prin esență însă, nu este susceptibil de evaluare bănească, iar

despăgubirile bănești acordate nu pot avea drept urmare repunerea reclamantului

în situația anterioară și că, indiferent de cuantumul acestora, suferințele

suportate indirect de către reclamant nu pot fi șterse, deoarece timpul nu mai

poate fi întors.

În același timp, tribunalul a ținut

cont și de faptul că aceste despăgubiri au rolul de a oferi o satisfacție de

ordin moral reclamantului și trebuie să fie susceptibile de a alina suferințele

acestuia, iar nu să realizeze o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului.

Tribunalul a apreciat că despăgubirile

în cuantum de 150.000 euro solicitate de reclamant sunt exagerate, iar suma ce

trebuie acordată și care corespunde criteriului de satisfacție echitabilă este

de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal au declarat apel reclamantul și pârâtul.

Reclamantul a criticat cuantumul

despăgubirilor morale acordate, susținând că sunt mult prea reduse, în raport

cu suferințele îndurate cât și de orientarea practicii judecătorești în materia

acordării acestor despăgubiri.

În motivarea apelului declarat de

pârât s-a criticat cuantumul daunelor morale acordate, susținându-se că acestea

sunt exagerate, față de situația de fapt, că nu s-au avut în vedere criteriile

de cuantificare a prejudiciului suferit de reclamant, precum și practica Curții

Europene a Drepturilor Omului, cât și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

S-a mai susținut că drepturile

persoanelor condamnate politic în perioada comunistă sunt stabilite prin

Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 și că în atare situație,

instanța trebuia să verifice dacă drepturile obținute de reclamant prin efectul

acestor legi, nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de acesta.

Sub acest aspect a învederat că, deși

reclamantul a recunoscut că beneficiază de o indemnizație acordată în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, instanța de fond nu a ținut seama de această

împrejurare la stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Prin decizia nr. 66 din 3 februarie

2011 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins apelul declarat reclamant, a admis apelul declarat de pârât,

a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că reclamantul a promovat acțiunea privind obligarea

Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea 221/2009, în calitate de persoană condamnată politic prin

sentința penală nr. 227/1952 a Tribunalului Militar Constanța, la pedeapsa de 2

ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 327 C. pen.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

În condițiile stabilite de art. 31 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia

care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și

obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza

în care a fost invocată excepția.

Decizia Curții Constituționale, este

general obligatorie, opozabilă „erga omnes

”

,

inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor,

ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs

de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

De altfel, Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of. al României, Partea

I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, a statuat că obligativitatea deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru

celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51

din Constituție în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia

respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010

a fost publicată în M. Of. partea I la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, începând

cu această dată dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

sunt suspendate de drept, urmând ca, în situația în care în termen de 45 zile

Parlamentul nu pune de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile

Constituției, acestea să-și înceteze efectele juridice.

În condițiile în care termenul de 45

de zile stabilit prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a expirat, iar Parlamentul României nu a pus de acord aceste prevederi cu

Constituția, în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor

morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile

la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009.

S-a mai reținut că reclamantul a

beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, primind lunar

sume de bani stabilite prin Hotărârea nr. 1565 din 10 octombrie 1991, emisă de

Comisia Județeană Dolj pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei decizii reclamantul

a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

rară a dezvolta critici potrivit textelor invocate. Recurentul reclamant

susține în conținutul cererii de recurs că sentința instanței de fond fiind

pronunțată la data de 12 octombrie 2010, iar față de norma juridică pe care s-a

întemeiat acțiunea și asupra căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat nu

poate opera retroactivitatea, deoarece legea reglementează numai situațiile ce

se nasc după intrarea ei în vigoare.

Recursul nu este fondat.

Prin deciziile Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, aceste dispoziții nu

mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor.

În acest context se constată ca în mod

corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin.

(1) și alin. (4) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Fața de aceste dispoziții, în funcție de

care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema

dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a

statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of.

Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind

soluționată definitiv de Curtea de Apel Craiova la data 3 februarie 2011.

Prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a

posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind

promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui

act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În speță, înainte de definitivarea

litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea

neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în

judecată.

În acest context urmează a se constata

că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea

nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai

dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul

imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții

Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de

dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în

absența unor dispoziții legale exprese.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă,

reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este

titular al unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr.

l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității

textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în

judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au

fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Așadar, față de cele reținute se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul M.C. împotriva deciziei civile nr. 66 din 3 februarie 2011 a Curții

de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 ianuarie 2012.