ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3163/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3163/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică din 18 octombrie 2011

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeș, reclamanta SC P.D.V.

SA PITEȘTI, societate în insolvență a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S.

BUCUREȘTI, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată la

plata sumei de 160.000 ron, reprezentând contravaloarea activului Moară, situat

în comuna Bascov, județul Argeș și a suprafeței de teren aferent de 1028 mp,

activ ieșit din patrimoniul reclamantei în baza unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că a fost privatizată în anul 2000, în temeiul Legii nr. 137/2002, O.U.G.

nr. 88/1997 și Legii nr. 99/1999, iar în baza unei hotărâri judecătorești,

activul sus menționat a ieșit din patrimoniul său. În aceste condiții, sunt

aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe

dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, Legea 99/1999 și Legea nr. 137/2002.

Pârâta A.V.A.S București a invocat

excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș și excepția

prescripției dreptului material la acțiune, iar prin încheierea de ședință din

data de 28 mai 2008, tribunalul a respins excepțiile invocate.

Analizând cererea de chemare în

judecată, tribunalul a constatat că acțiunea de față este întemeiată în raport

de dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și

completată, cuantumul despăgubirilor fiind acordat la valoarea de circulație a

imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiză.

În consecință, prin sentința nr. 140/C

din 28 ianuarie 2009, Tribunalul Comercial Argeș a admis cererea precizată a

reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 398.170 lei cu titlu de

despăgubiri, reprezentând contravaloarea activului Moară Bascov și a terenului

aferent în suprafață de 1028 mp.

Pârâta a declarat apel împotriva

sentinței de mai sus, pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

în sensul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției

dreptului material la acțiune, sentința fiind pronunțată și cu încălcarea

competenței altei instanțe. Pe fondul cauzei acțiunea este neîntemeiată

raportat la stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Analizând criticile formulate prin

cererea de apel, Curtea a reținut că valoarea bunului a fost corect stabilită

la valoarea de circulație, dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002

fiind inaplicabile în cauză.

Prin decizia nr. 53/A-C din 20 mai

2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Împotriva deciziei astfel pronunțată a

declarat recurs pârâta, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc.

civ., iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia

nr. 2521 din 21 octombrie 2009, a admis recursul, a casat decizia atacată și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte

a găsit întemeiat motivul de recurs reprezentat de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., și a reținut că în raport de dispozițiile art. 10 pct. 1 și pct. 4 C.

proc. civ., competența de soluționare a cauzei aparține locului executării contractului,

care este cel al sediului vânzătoarei, respectiv FPS cu sediul în București.

Soluționând cauza în primă instanță,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea formulată de

reclamantă, a obligat pârâta la plata sumei de 398.170 lei cu titlu de

despăgubiri.

În fața acestei instanțe, pârâta a

reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă

prin încheierea din data de 30 iunie 2010 și a apreciat că probele administrate

în celelalte instanțe sunt utile și câștigate cauzei.

Prin considerente, tribunalul a

reținut că în cauză a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare de acțiuni

AG nr. 21 la data de 15 iunie 2000, iar în conformitate cu dispozițiile art. 30

alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele încheiate înainte de

intrarea în vigoare a acestei legi.

În fața tribunalul a fost efectuate

proba cu expertiză pentru stabilirea valorii de circulație, având în vedere

data restituirii activului, iar reclamanta și-a majorat pretențiile la suma de

398.170 lei.

Tribunalul a înlăturat apărările

pârâtei prin care a susținut că prejudiciul trebuie limitat la valoarea

contabilă a bunului sau în procent de 99,19% în raport de acțiunile

înstrăinate, având în vedere practica constată a Înaltei Curți.

Pârâta A.V.A.S BUCUREȘTI a declarat

apel împotriva sentinței de fond, prin care a solicitat în principal admiterea

excepției prescripției dreptului material la acțiune și pe fond respingerea

acțiunii, solicitând și suspendarea executării sentinței până la soluționarea

apelului.

Prin criticile formulate, pârâta a

susținut că dreptul la acțiune privind despăgubirile este data la care a rămas

irevocabilă hotărârea judecătorească de restituire în natură și nu data

procesului verbal de punere în posesie, în raport de dispozițiile art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 39 din Legea nr. 137/2002. Pârâta susține

că acțiunea este prescrisă și în raport de termenul general de prescripție de 3

ani, raportat la momentul nașterii dreptului la acțiune. În ceea ce privește

fondul cauzei, pârâta a arătat că pentru imobilul teren nu pot fi acordate

despăgubiri, pentru că acesta nu a fost inclus în capitalul social la momentul

privatizării și nu a fost avut în vedere la stabilirea prețului acțiunilor. În

orice caz, susține că prejudiciul trebuie limitat la valoarea contabilă a

bunului.

Analizând apelul prin prisma

criticilor formulate de pârâtă, Curtea a reținut întemeiate criticile

referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului material la

acțiune, având în vedere că prin prezenta acțiune reclamanta își valorifică un

drept conferit de O.U.G. nr. 88/1997, respectiv dreptul la repararea

prejudiciului suferit în urma restituirii în natură a bunului către fostul

proprietar unui imobil aflat în patrimoniul său la momentul privatizării.

Curtea a constatat că instanța de fond a ignorat aplicabilitatea termenului

special de prescripție de o luni prevăzut de Legea nr. 137/2002, termen care

începe să curgă de trei data restituirii în natură, respectiv de la data

pronunțării deciziei nr. 358 din 18 decembrie 2000 a Curții de Apel Pitești.

Curtea a apreciat că și în ipoteza în

care s-ar aplica termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul

nr. 167/1958, termenul de prescripție este depășit, în raport de data de 18

decembrie 2000 și data introducerii acțiunii 25 februarie 2008.

Prin decizia comercială nr. 91 din 17

februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis

apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentința atacată, a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune, a respins acțiunea ca fiind

prescris dreptul material la acțiune, a respins cererea de suspendare a

executării silite ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta SC P.D.V. SA PITEȘTI prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL,

în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată și

trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel, pentru soluționarea pe

fond a apelului.

Prin criticile formulate prin cererea

de apel, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat

greșit dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr. 88/1997, în raport de faptul că

reclamanta a înțeles să valorifice un drept prevăzut de norma specială, în

temeiul căruia legiuitorul a înțeles să acorde despăgubiri societăților

comerciale, care după privatizare, au pierdut din patrimoniu bunuri ce au fost

avute în vedere la privatizare prin retrocedarea acestora către foștii

proprietari.

Dreptul pe care reclamanta îl

valorifică prin prezenta acțiune este un drept de garanție specific dreptului

comun, chiar dacă este recunoscut de o lege specială.

De asemenea, recurenta susține că

instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997, data la care s-a născut dreptul la despăgubiri fiind 20

decembrie 2005, dată la care bunurile imobile au fost predate către foștii

proprietari, concretizată în intrarea în posesie a foștilor proprietari.

De asemenea, recurenta a invocat

dispozițiile art. 405 C. proc. civ., care instituie un termen de executare de

10 ani a sentinței prin care a fost obligată să predea bunul, timp în care cel

obligat nu suferă un prejudiciu efectiv.

Înalta Curte, verificând decizia

atacată, în cadrul controlului de nelegalitate și având în vedere motivele

invocate, constată că recursul reclamantei este fondat, pentru următoarele considerente

:

Excepția prescripției dreptului

material la acțiunea având ca obiect despăgubirile solicitate de către

reclamanta SC P.D.V. SA PITEȘTI împotriva pârâtei A.V.A.S BUCUREȘTI, în temeiul

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu subzistă.

Temeiul juridic al acțiunii este reprezentat

de dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, care prevăd în

alin. (1) că ,,instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor

cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin

restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat” iar

în alin. (2) se arată ,,instituțiile publice implicate vor plăti societăților

comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul

bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute

de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile”.

În cauza de față, contractul de

vânzare cumpărare de acțiuni AG nr. 21 a fost încheiat la data de 15 iunie 2000

, iar în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002,

prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, rămân aplicabile numai

pentru contractele de vânzare cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare

a acestei legi, respectiv 28 martie 2002.

Instanța de apel apreciind temeinică

excepția prescripției dreptului material la acțiune, a extins aplicabilitatea

prevederilor art. 32

28

din Legea nr. 99/1999 și la alte situații

decât cele prevăzute de text, ceea ce este de natură a se abate de la domeniul

de aplicare al legii.

Astfel, art. 32

28

din Legea

nr. 99/1999 dispune că ,,termenul de prescripție pentru introducerea cererii

prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanță de

urgență ori se valorifică un drept conferit de acesta este de 3 luni de la data

la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii

sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului”.

Textul de lege anterior menționat, se

referă la un termen de prescripție special, de 3 luni, aplicabil însă doar

introducerii cererilor prin care se atacă o operațiune sau un act, respectiv se

valorifică un drept specific procedurii de privatizare conferit de actele

normative privitoare la privatizarea societăților comerciale, litigii care sunt

de competența curții de apel, ca primă instanță.

Ori în speța de față se valorifică un

drept, născut ulterior privatizării, nefiind o cerere formulată în legătură cu

procesul de privatizare, drept pentru care acțiunea reclamantei este una de

drept comun, care se supune termenului general de prescripție de 3 ani, conform

art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, situație în raport de care excepția

prescripției în raport de dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 nu este

întemeiată.

Înalta Curte, constată de asemenea, că

excepția prescripției întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958, nu este întemeiată, întrucât momentul de la care începe să curgă

termenul de prescripție referitor la dreptul reclamantei de a formula cererea

de chemare în judecată este stabilit de dispozițiile art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997, în sensul că acest moment coincide cu data executării hotărârii de

restituire a imobilului. De la această dată, se naște dreptul reclamantei de a

formula acțiunea în despăgubiri.

De altfel, aceste considerente sunt în

acord cu practica unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a

adoptat aceste soluții de principiu cu privire la termenul de prescripție

aplicabil acțiunii în despăgubire întemeiată pe art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997, precum și cu privire la momentul de la care începe să curgă acest

termen.

Față de cele ce preced, Înalta Curte,

constatând că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a art. 32

28

din

O.U.G. nr. 88/1997, în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ., va admite

prezentul recurs și va casa decizia curții de apel, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe, care va examina criticile pârâtei formulate cu

privire la fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta SC P.D.V. SA PITEȘTI prin lichidator judiciar

SCP A.E. SPRL împotriva deciziei comerciale nr. 91 din 17 februarie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o

casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2011.