ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1406/2010

Deliberând asupra recursului de față, din actele dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 23 septembrie 2008 la Tribunalul Comercial Argeș sub nr. 1136/1259/2008 reclamanta SC P. SA aflată în procedura falimentului, prin lichidatorul judiciar SC P.A.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 2.500.000 lei, reprezentând contravaloarea activului format din teren și clădiri situat în municipiului Pitești, activ ce a ieșit din patrimoniul reclamantei printr-o hotărâre judecătorească. În motivarea cererii reclamanta a arătat că s-a privatizat în temeiul dispozițiilor înscrise în O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată și completată, fapt pentru care s-a încheiat contractul de privatizare nr. 21/2000, în care era inclus în patrimoniul societății reclamante activul format din teren și clădiri.

Ulterior încheierii contractului de privatizare activul a fost revendicat de foștii proprietari conform legii de reparație specială, prin care s-a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, fapt pentru care activul a fost predat proprietarilor. Față de împrejurarea că activul a fost revendicat de foștii proprietari prin legea de reparație specială, reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată să fie despăgubită la valoarea de circulație a activului, în temeiul art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Comercial Argeș, excepția netimbrării acțiunii la valoarea pretențiilor contestate, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul litigiului a solicitat în principal respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar în situația admiterii cererii, calculul despăgubirilor să fie făcut la valoarea contabilă a activului și despăgubirile s-ar cuveni în proporție de 90,19 % conform contractului de vânzare-cumpărare, diferența urmând să fie suportată de ceilalți acționari. Prin încheierea de ședință de la 27 noiembrie 2008 instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, conform considerentelor expuse în această încheiere și s-a încuviințat efectuarea în cauză a unei expertize de identificare a imobilelor și stabilirea valorii de circulație.

Prin sentința comercială nr. 538/C din 1 iunie 2008 a Tribunalului Comercial Argeș a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.187.660 lei despăgubiri, cu 2.800 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta, aflată în prezent în procedura falimentului, s-a privatizat în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997, sens în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2000. La data privatizării, în patrimoniul societății reclamante se afla activul situat în Pitești, str. Sg. Pantazescu, compus din teren în suprafață de 1040,53 m.p. și clădirile 5,6, 8 și 9, care au fost predate moștenitorilor, ca urmare a revendicării acestora în temeiul legii de reparație specială.

Potrivit dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost modificată și completată, reclamantei i se cuvenea o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societățile comerciale către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri definitive și irevocabile; în cauză fiind aplicabile dispozițiile textului de lege evocat și conform căruia reclamantei i se cuvin despăgubiri în sumă de 1.187.660 lei, stabilită de expertiza de evaluare făcută de expert evaluator A.N. Împotriva sentinței tribunalului, pârâta a declarat apel, în argumentarea căruia a susținut că: pricina a fost soluționată cu încălcarea normelor de competență teritorială - art. 5 teza I coroborat cu art. 10 pct. 1 C. proc.

civ.; - în mod nelegal instanța fondului a respins excepția inadmisibilității acțiunii întrucât nu au fost dovedite condițiile acțiunii în despăgubiri; - nu s-a avut în vedere că în cauză dreptul material la acțiune al reclamantei era prescris în baza Legii nr. 88/1997 deoarece obiectul cauzei dedus judecății era valorificarea unui drept reglementat de acest act normativ în raport cu care termenul de promovare a acțiunii este de o lună respectiv conform art. 32 4 și 32 8 din O.U.G. nr. 88/1997 sau de 3 luni conform art. 39 din Legea nr. 137 /2002. Pe fondul cauzei, pârâta a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului despăgubirii acordate, în susținerea căreia a arătat că în mod greșit i-a fost acordate despăgubirile la nivelul valorii de circulație a activelor, astfel, în opinia sa, prejudiciul suferit de reclamantă trebuie limitat la valoarea contabilă a bunurilor imobile și nu s-a avut în vedere art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002.

Prin decizia nr. 99 din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul pârâtei. În ceea ce privește considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele: - referitor la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Comercial Argeș a apreciat că în mod corect prima instanță a respins-o având în vedere obiectul cauzei dedus judecății în raport de care sunt incidente dispozițiile art. 8 și art. 10 pct. 4 C. proc.

civ., prin urmare contractul nr. x/2000 a fost încheiat la Pitești, astfel competența teritorială aparține Tribunalului Comercial Argeș; - referitor la dreptul la acțiune al reclamantei s-ar fi născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire a imobilelor, invocând faptul că după acest moment reclamanta a rămas doar un simplu posesor, a constatat că este neîntemeiat, în cauză fiind aplicabil termenul de 3 ani, reclamanta suferind un prejudiciu nu la data rămânerii irevocabile a hotărârii, ci la data când bunul a ieșit efectiv din stăpânirea sa, până atunci aceasta a exploatat bunul culegând fructele și avea speranța prescripției dreptului la acțiune în executarea hotărârii de restituire.

În ceea ce privește prescripția aplicabilă cauzei, instanța de apel a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, potrivit cărora „termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege și de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului, cu excepția cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate, precum și a celor în desființarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripție”.

În cauză, se aplică termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În ceea ce privește textul art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997, referitor la termenul de trei luni, invocat de apelantă, nu poate fi primit deoarece acest text de lege este abrogat prin Legea nr. 137/2002. Referitor la art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 asigură instituțiile publice implicate în procesul de privatizare repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. S-a constatat că prin procesul-verbal de executare din 20 mai 2008 a sentinței nr. 3725/2006 a Judecătoriei Pitești definitivă prin decizia nr. 701 din 04 mai 2007 a Tribunalului Pitești, prin care a fost obligată reclamanta din prezenta cauză să lase în deplină proprietate imobilele teren în suprafață de 1040,53 m.p.

situat în str. Sergent Pantazescu și a construcțiilor 5, 6, 8 și 9 situate pe acest teren - astfel că reclamanta a dovedit întrunirea condițiilor acțiunii în despăgubiri conform art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. S-a apreciat că art. 2 din textul art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 obligă pârâta la despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului suferit ca urmare a restituirii imobilului. Cu privire la valoarea despăgubirii s-a constatat că potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, instituția implicată în privatizare, asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni repararea prejudiciilor cauzate prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

În aceste condiții, textul art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, se completează cu dispozițiile dreptului comun în materie de evicțiune, urmând ca persoana evinsă să primească despăgubirile prevăzute de art. 1344 C. civ. Acesta se referă, care obligă pe vânzător să plătească valoarea bunului evins de la data evicțiunii. Față de acest raționament instanța de apel a constatat că evaluarea despăgubirilor la valoarea de circulație a imobilelor a fost legal stabilită de tribunal. Referitor la art. 30 alin. (2) din Legea nr. 137/2002, s-a avut în vedere că valoarea despăgubirilor acordate potrivit dispozițiilor art. 27 - 29 nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător, astfel că valoarea contractului a fost de 7.930.275 mii lei iar valoarea despăgubirii acordate a fost de 1.187.660 lei, deci nu a fost încălcată regula înscrisă în textul de lege evocat.

1. Recurenta în principal critică hotărârile pronunțate sub aspectul încălcării dispozițiilor legale privind competența materială teritorială a prezentului litigiu, caz ce atrage incidenta pct. 3 al art. 304 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, pârâta arată că instanțele nu au avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ.

care prevăd că cererea se face la instanța domiciliului pârâtului și acestea coroborate cu art. 10 pct. 1 din același cod instanța competentă este instanța locului prevăzut în contract pentru executarea fie chiar în parte a obligațiunii, în argumentarea acestor susțineri recurenta arată că locul executării contractului de privatizare este sediul vânzătorului deoarece plățile au fost efectuate în contul pârâtei deschis la Trezoreria Sectorului 1 București; critică în continuare referitor la locul executării contractului de vânzare-cumpărare acțiuni reținut de instanța apelului ca fiind sediul vânzătorului F.P.S.

- Direcția Teritorială Argeș, nu poate fi reținut, și deoarece prin modificările succesive ale legislației privatizării și a actelor normative privitoare la organizarea și desfășurarea activității instituției pârâtei, direcțiile teritoriale au fost desființate în prezent, sediul societății pârâte fiind în Sectorul 1 București, care poate avea calitate procesuală pasivă, direcțiile teritoriale nu au avut niciodată personalitate juridică. Prin urmare, în mod greșit instanțele au apreciat că se aplică art. 12 C. proc. civ. care dă reclamantului dreptul la o opțiune alternativă privind stabilirea competenței de soluționare a litigiului, în opinia sa este aplicabilă dispoziția înscrisă în art. 10 pct. 1 C. proc.

civ., așa încât pentru toate argumentele arătate recurenta solicită în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond spre competentă soluționare la Secția Comercială a Tribunalului București. 2. Referitor la criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează: a. încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată; b. încălcarea dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 cât și a dispozițiilor art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997; c. încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată privind la cuantumul despăgubirilor; d. a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 37/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizări.

a. În susținerea acestei critici recurenta arată că au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 respectiv data nașterii dreptului la acțiune - data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârilor de restituire - aspect pe care însăși reclamanta o recunoaște că imobilul a ieșit din patrimoniul său în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ceea ce conduce la ipoteza că data la care s-a născut dreptul acesteia să solicite despăgubiri o reprezintă momentul rămânerii definitive și irevocabile, a hotărârii judecătorești de restituire b. Cea de a doua critică vizând încălcarea dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 cât și a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată, recurenta susține că în cauză se aplică termenul de prescripție special în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, respectiv repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, reparare ce cade în sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare; mai arată în acest context că în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripție, astfel că de la data rămânerii definitive a hotărârii de restituire a imobilelor și până la data promovării prezentei acțiuni au trecut peste 3 ani, așa fiind acțiunea reclamantei este prescrisă și se impune respingerea acesteia ca atare.

c. În susținerea criticii privind încălcarea și aplicarea greșită a art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, recurenta arată că prejudiciul suferit de reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea de piață, în caz contrar, societatea reclamantă s-ar îmbogăți fără justă cauză, în opinia recurentei, obligarea recurentei la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social al reclamantei este lipsit de fundament legal, astfel că diferența rezultată.

Repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoare care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății reclamante; în același context, recurenta susține că efectele de retrocedare către foștii proprietari a bunurilor imobile a căror despăgubire este solicitată se reflectă și asupra celorlalți acționari ai societății reclamante, în opinia sa, despăgubirile trebuie să aibă ca punct de plecare valoarea din contabilitate a bunului, iar din lecturarea art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 nu există mențiune privind acordarea la nivelul valorii de piață a bunului.

d. Critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 37/2002 se referă la faptul că potrivit acestui text de lege, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Hotărârea pronunțată a fost dată cu obligarea recurentei la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de acțiuni, ducând la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, cu precizarea că dispozițiile legale enunțate au aplicabilitate în cauză, dreptul reclamantei la despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002 modificată, nefiind în situația aplicării principiului retroactivității. 1. Referitor la critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. privind greșita soluționare a excepției necompetenței teritoriale a instanțelor, Înalta Curte urmează să o respingă pentru următoarele considerente: Având în vedere obiectul cauzei dedus judecății în raport de care sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează competența teritorială alternativă, A.V.A.S. intrând în categoriile prevăzute de acest text. Aceasta întrucât, în conformitate cu prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 88/1997, A.V.A.S. este „o instituție de interes public, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care acționează pentru diminuarea implicării în economie a statului și autorităților administrației publice locale, prin vânzarea acțiunilor acestora” și, cum reclamantul are posibilitatea de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente conform textului de lege enunțat, competența teritorială aparține Tribunalului Comercial Argeș.

2. În ceea ce privește criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate potrivit următoarelor considerente: a. încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată. Critica vizează momentul de la începe să curgă termenul de prescripție al dreptului reclamantei de a formula cererea de chemare în judecată pentru despăgubiri, în temeiul art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, în mod greșit susține recurenta că termenul de prescripție începe să curgă de la data pronunțării hotărârii judecătorești de restituire a imobilului, termenul de prescripție fiind cel general prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar, potrivit textului de lege evocat, începe să curgă de la data executării hotărârii de restituire a imobilului; termen care se calculează de la data restituirii efective și predarea bunului imobil către fostul proprietar.

Așa fiind, cum predarea bunului imobil în cauză către foștii proprietari a fost făcută la data de 20 mai 2008 - procesul verbal de executare - cererea în despăgubiri formulată de reclamantă la data de 30 octombrie 2008 întemeiată de dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, apare ca fiind făcută înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani socotit de la data predării bunului (data executării silite, data întocmirii procesului verbal de executare). b. încălcarea dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 cât și a dispozițiilor art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997; Prin acest motiv de recurs de recurs recurenta susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor referitoare la termenele speciale de prescripție extinctivă, care se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speță textul de lege evocat de recurentă.

Instanțele anterioare au dat o dezlegarea legală și temeinică dispozițiilor art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997, la care face trimitere recurenta, nu sunt incidente în cauză, întrucât acest act normativ stabilește cadrul juridic pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept născut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate. Așa fiind, chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială, cum susține recurenta, în condițiile în care, pentru exercițiul acțiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate, nu s-a prevăzut un termen special de la termenul general de drept comun, corect instanțele au constatat că se aplică art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

Față de cele anterior expuse raportat la susținerea recurentei de aplicare a dispozițiilor art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997 nu este întemeiată, întrucât nu se referă la domeniul de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, iar termenul de 3 luni vizează procedura de privatizare și valorificare a drepturilor conferite prin această procedură, adică exercitarea dreptului subiecților implicați în procesul de privatizare.

Mai mult dispozițiile art. 39 teza a II-a din Legea nr. 137/2002, la care face trimitere recurenta, stipulează că cererilor vizând executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale li se aplică termenul general de prescripție, respectiv de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în sens material, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, data nașterii dreptului la acțiune este momentul la care societatea comercială a fost evinsă, respectiv când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit foștilor proprietari. Legiuitorul instituind un drept la despăgubiri al societăților comerciale privatizate pentru imobilele care au intrat în proprietatea acestor societăți, ca urmare a privatizării și care, au fost ulterior restituite foștilor proprietari prin legea de reparație specială, fiind incidente dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, astfel prin acest articol dă dreptul societăților comerciale la repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate la plata de despăgubiri, constituind o formă de răspundere legală stipulată expres de textul de lege invocat. În consecință, în mod corect a fost calificată cererea de chemare în judecată, în raport cu care s-a stabilit termenul general de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958 aplicabil în cauză sau legea specială art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997. c. încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată privind la cuantumul despăgubirilor. Cea de a treia critică vizează prejudiciul suferit de reclamantă, ca urmare a restituirii în natură a imobilelor, care trebuie să fie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea de piață.

Argumentele expuse de recurentă nu pot fi reținute, chiar dacă lipsesc criteriile de stabilire a despăgubirilor, despăgubirea se raportează la valoarea de circulație a imobilului retrocedat. În acest sens, dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor publice implicate de a plăti societăților comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foștii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari. În lipsa unor dispoziții care să limiteze reparația corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit, astfel, în mod corect instanța de apel a apreciat că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, aplicabile în speță, statuând aspra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă în evidența contabilă a societății, răspunderea pârâtei avându-și izvorul într-un drept de garanție specific dreptului comun, reglementat și prin legea specială. De menționat că legiuitorul a făcut distincție între despăgubiri și contravaloarea imobilului chiar din textul art. art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, invocat ca temei al acțiunii, ceea ce înseamnă că echivalent bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă și îndestulătoare. d. Critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 37/2002 se referă la faptul că potrivit acestui text de lege, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.

În acest context se susține că în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoarea peste limita de 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni. Sunt invocate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată prin Legea nr. 99/1999, dispoziții prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu pot depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de cumpărător.

Prevederile invocate de recurentă și care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate potrivit dispozițiilor art. 27 - 29 din lege, până la limita de 50 %, cumulat, din prețul efectiv plătit de cumpărător, nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății, întrucât art. 30 alin. (3) din același act normativ, prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv Legea nr. 137/2002, ori, în cauză contractul a fost încheiat în 15 iunie 2000. Prin urmare, modul de determinare a cuantumului despăgubirilor stabilit prin Legea nr. 137/2002 nu-i este aplicabil prezentului litigiu, întrucât privatizarea concretizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare.

În ceea ce privește pretinsa îmbogățire fără just temei, invocată și în cadrul acestei critici, nu poate fi primită, întrucât această instituție presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic, or, în cauză, temeiul juridic al despăgubirilor este art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 cât și actul juridic care-l reprezintă, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat între părți la 15 iunie 2000. Față de cele învederate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante SC P. SA prin lichidator judiciar A.E.S.P.R.L.

Pitești suma de 833 cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 99/A-C din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante SC P. SA prin lichidator judiciar A.E.S.P.R.L. Pitești suma de 833 cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi la 27 aprilie 2010 .