ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3323/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3323/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25

februarie 2008, pe rolul Tribunalului Comercial Argeș, reclamanta SC P. SA,

aflată în procedura falimentului, prin lichidatorul judiciar SCP A.E. SPRL, a

chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. București, solicitând ca prin sentința ce

se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 110.000 lei, reprezentând

contravaloarea activului „M.D.”, compusă din clădiri și teren în suprafață de

424,93 m.p.

Prin sentința comercială nr. 1132/ O

din 27 noiembrie 2008, Tribunalul Comercial Argeș a admis acțiunea așa cum a

fost restrânsă formulată de reclamanta SC P. SA reprezentată prin lichidator

judiciar SCP A.E. SPRL, împotriva pârâtei, A.V.A.S. A fost obligată pârâta să

plătească reclamantei suma de 103.911,65 lei despăgubiri și 4800 lei cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că societatea reclamantă, aflata în prezent în procedura

insolvenței, s-a privatizat prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.

AG 21 din 15 iunie 2000, dată la care în patrimoniul său se afla activul „M.D.”.

Prin sentința civilă nr. 117/2007,

pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, rămasă definitivă și

irevocabilă, activul respectiv a fost restituit în temeiul Legii nr. 10/2001

moștenitorilor fostului proprietar.

Potrivit art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 88/2007, aplicabile în cauza de față,

„instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin.

(1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat

prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societățile comerciale

către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.”

S-a reținut că potrivit

procesului-verbal din 25 iulie 2007 activul „M.D.” compus din clădire,

instalații și teren de 424,93 m.p. a fost restituit efectiv moștenitorilor

fostului proprietar. Expertiza efectuată în cauză a stabilit pentru activul

respectiv o valoare de circulație în cuantum de 103.911,65 lei, sumă în raport

de care reclamanta si-a restrâns acțiunea.

Împotriva acestei soluții a declarat

apel A.V.A.S. solicitând în primul rând suspendarea executării sentinței și

admiterea apelului, schimbarea sentinței și respingerea acțiunii.

Cererea de suspendare a fost

respinsă prin încheierea din 18 februarie 2009 reținându-se în esență că, față

de dispozițiile O.G. nr. 22/2002 și de termenul fixat pentru judecarea

apelului, apelanta nu riscă un prejudiciu ireparabil.

Prin decizia nr. 17/ AC din 4 martie

2009, Curtea a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta A.V.A.S.,

împotriva sentinței comerciale nr. 1132/ C din 27 noiembrie 2008, pronunțată de

Tribunalul Comercial Argeș, în dosarul nr. 169/1259/2008, în contradictoriu cu

intimata - reclamantă SC P. SA, reprezentată prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL

Pitești, respingând și cererea privind cheltuielile de judecată în apel.

Pentru a pronunța această soluție,

curtea a reținut că obiectul cauzei are în vedere regresul exercitat de către

societatea comercială privatizată, ulterior executării contractului de

privatizare, pentru evicțiunea suferită de reclamant, astfel că în mod corect a

fost respinsă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Comercial

Argeș, în raport de dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 12 C. proc. civ.

Chiar dacă se apreciază că litigiul dintre părți este relativ la obligațiile

comerciale rezultate din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, pentru

stabilirea competenței nu are relevanță numai locul plății sumei datorată de

către societate către A.V.A.S. conform cap. 6 din contractul de vânzare

cumpărare de acțiuni, respectiv contul deschis la Trezoreria Sector 1

București, care arată locul executării contractului, ci și locul nașterii

obligației. Sediul pârâtei este și el un criteriu alternativ de determinare a

competenței.

Au fost înlăturate și argumentele

aduse excepției prematurității, având în vedere mențiunea „irevocabil”

existentă pe sentința civilă nr. 117 din 19 aprilie 2007 pronunțată de

Tribunalul Argeș în dosarul nr. 5914/109/2006.

De asemenea, s-a reținut că nici

excepția prescripției nu poate fi primită, în cauză fiind aplicabil termenul de

3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, însuși textul invocat de

către apelantă determinând această concluzie.

Cu privire la valoarea despăgubirii

s-a reținut că, potrivit art. 29 alin. (l) din Legea nr. 137/2002, instituția

publică implicată în privatizare, asigură cumpărătorilor cu care a încheiat

contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni repararea prejudiciilor cauzate

acestora prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor

imobile preluate de stat.

Totodată, art. 30 din același act

normativ, prevede că dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile

numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de

intrarea în vigoare a prezentei legi.

Contractul de vânzare - cumpărare

acțiuni în discuție în prezenta cauză a fost încheiat la 15 iunie 2000, deci

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, aplicându-i-se în consecință

dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997. Potrivit acestui din

urmă text instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale

privatizate sau în curs de privatizare, prejudiciate prin restituirea către

foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, o despăgubire care să

reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură

a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin

efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Textul art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997, se completează cu dispozițiile dreptului comun în materie de

evicțiune, urmând ca persoana evinsă să primească despăgubirile prevăzute de art.

1341 raportat la art. 1344 C. civ. Acesta se referă, într-adevăr, la

restituirea prețului, însă la pct. 4, textul are în vedere daune interese care

reprezintă pierderea efectivă suferită de cumpărător, respectiv valoarea care a

ieșit din patrimoniul său la momentul evicțiunii. Dispoziția este susținută de

prevederile art. 1344 C. civ., care instituie în sarcina vânzătorului obligația

de a plăti pe lângă prețul vânzării, excedentul valorii în timpul evicțiunii.

Împotriva acestei decizii și a

încheierii din 18 februarie 2009 a declarat recurs A.V.A.S. București.

Prin decizia nr. 2586 din 27

octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul

împotriva încheierii din 18 februarie 2009 și a admis recursul împotriva

deciziei nr. 17/ AC din 4 martie 2009, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Prin decizia nr. 44/ A-C din 19 mai

2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A.V.A.S.

București.

A obligată apelanta la 600 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată către intimată.

Pentru a se pronunța astfel instanța

de apel a reținut următoarele:

Competența teritorială aparține

Tribunalului Comercial Argeș. Astfel, în cauză reclamanta a înțeles să

valorifice dreptul de opțiune pe care i-l oferă art. 8 alin. (l) C. proc. civ.,

text potrivit căruia cererile îndreptate împotriva statului, direcțiilor

generale, regiilor publice, caselor autonome și administrațiilor comerciale se

pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului

unde își are domiciliul reclamantul. Norma de sub art. 5 teza I C. proc. civ.,

are un caracter general, codul recunoscând reclamantului un drept de opțiune în

condițiile art. 8 C. proc. civ. În speță, aceste condiții sunt realizate, iar

intimata reclamantă a sesizat în mod corect instanța de la sediul său, întrucât

apelanta pârâtă se încadrează în sintagma „regiile publice” prevăzută de art. 8

alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, potrivit art. 10 pct. 4 C.

proc. civ., în materia obligațiilor comerciale interesează locul în care

obligația a luat naștere sau aceea a locului plății. Din contractul încheiat

între părți la 15 iunie 2000 rezultă că acesta a fost încheiat la Pitești, de

către reprezentanții celor două persoane juridice, astfel că potrivit

competenței alternative prevăzute de art. 10 pct. 4 C. proc. civ., raportat la

posibilitatea reclamantului de a alege între cele două instanțe deopotrivă

competente, conform art. 12 C. proc. civ., competența teritorială aparține

Tribunalului Argeș, astfel că excepția nu este întemeiată.

Nici excepția prematurității cererii

nu poate fi primită, având în vedere că sentința civilă nr. 117 din 19 aprilie

2007 pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr. 5914/109/2006, este

irevocabilă.

Excepția prescripției nu este

întemeiată, în cauză fiind aplicabil termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, însuși textul invocat de către apelantă determinând

această concluzie. Potrivit art. 39 din Legea nr. 137/2002, „termenul de

prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un

act prevăzut de prezenta lege și de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr.

44/1998, cu modificările ulterioare, ori se valorifică un drept conferit de

acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să

cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii

dreptului, cu excepția cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în

contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale

privatizate, precum și a celor în desființarea acestor contracte cărora li se

aplică termenul general de prescripție”. Or, în cauză, se are în vedere o

consecință a executării obligațiilor rezultate din contractul de vânzare

cumpărare acțiuni, iar nu operațiuni specifice sau acte întocmite în temeiul

legii speciale. Litigiul de față este generat de neîndeplinirea de către A.V.A.S.

a unei obligații legale de garanție pentru evicțiune, stabilită prin art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, pentru bunurile imobile pe care reclamanta a fost

nevoită să le restituie foștilor proprietari. O astfel de garanție nu este

total independentă de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, chiar dacă nu

este reglementată prin clauzele acestuia. Vânzând acțiunile statului către

reclamantă, antecesorul legal al apelantei A.V.A.S. a transmis acesteia și

toate bunurile (activele) a căror valoare reprezenta capitalul social cuprins

în acțiunile vândute.

Și în situația în care se apreciază

că acțiunea din cauză este o consecință a executării obligațiilor rezultate din

contractul de vânzare cumpărare acțiuni, termenul de prescripție pentru

exercitarea ei este tot termenul general de trei ani sus arătat, întrucât nu

pune în discuție operațiuni specifice sau acte întocmite în temeiul legii

speciale de privatizare.

Totodată, textul art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, referitor la termenul de trei luni, invocat de

apelantă, este abrogat prin Legea nr. 137/2002.

Cu

privire la valoarea despăgubirii se

rețin cu caracter obligatoriu, în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

dezlegările date de instanța supremă, care a statuat în decizia de casare că

prejudiciul nu este reprezentat de valoarea de circulație a imobilului ci

acesta trebuie să reprezinte din patrimoniul prezent aceeași proporție pe care

valoarea bunului (activului respectiv) o avea în patrimoniul societății ale

cărei acțiuni au fost cumpărate prin contractul de privatizare, la momentul

cumpărării, prin aplicarea aceleiași proporții dintre procentul acțiunilor

vândute din întregul capital social la valoarea prețului încasat și plătit.

Expertiza a determinat valoarea

acțiunilor vândute la 793.027 lei, în procent de 90,19 % din totalul acțiunilor

a căror valoare era de 879.320 lei. Valoarea contabilă a activului M.D. din

totalul capitalului social la data privatizării a fost determinată la 7.930.275

lei reprezentând 90,19 % din capitalul social la data privatizării. Aplicând

această proporție pe valoarea patrimoniului actual al societății expertul a

determinat valoarea de 9.899.203 ron, concluzionând în final asupra unui

prejudiciu de 9.795.292 lei.

Ca atare, prejudiciul astfel

calculat, raportat la valoarea acțiunilor este mult mai mare decât cel

determinat de expertiza efectuată la prima instanță, sumă acordată prin

sentința atacată.

Față de decizia de casare însă, se

constată că procentul astfel determinat trebuia să se raporteze la valoarea

prețului iar nu la valoarea acțiunilor cumpărate. Astfel, se reține că prețul

achitat conform contractului este de 430.772 lei ron iar nu 793.027 lei cât a

determinat expertul, prin raportare la valoarea acțiunilor. Prin urmare,

procentul de 90,19 % determinat de expert, reprezentând proporția pe care

valoarea bunului (activului respectiv) o avea în patrimoniul societății ale

cărei acțiuni au fost cumpărate prin contractul de privatizare, la momentul

cumpărării, se va aplica asupra prețului din contract, respectiv 430.772 lei

ron, rezultând o valoare de 388.513,71 lei. Și această valoare este mai mare

decât cea acordată de către prima instanță, prin evaluarea valorii de

circulație a bunului, respectiv 103.911,65 lei.

Cum principiul non reformatio in

pejus se aplică și la rejudecarea după casare, văzând că recursul aparține

A.V.A.S. București, căreia nu i se poate agrava situația în propria cale de

atac, apelul a fost respins.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta A.V.A.S. București invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului A.V.A.S. București,

admiterea excepțiilor invocate și pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

În dezvoltarea în fapt a recursului,

recurenta a susținut, în esență, următoarele:

- Invocând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

recurenta critică rezolvarea dată excepției necompetenței

teritoriale a Tribunalului Comercial Argeș, considerând că instanța de apel și

cea de fond, au încălcat dispozițiile art. 5 și art. 10 pct. 1 C. proc. civ.,

norme procedurale ce atrăgeau competența Tribunalului București, instanța în

raza căreia își are sediul pârâta și în care era situat și locul executării

contractului de privatizare încheiat de părți și au făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ.;

- De asemenea, prin criticile

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta invocă

greșita aplicare și încălcare a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr.

88/1997, nașterea dreptului la acțiune al reclamantei fiind momentul în care a

rămas irevocabilă hotărârea judecătorească de restituire în natură a activului;

- Decizia din apel a fost dată cu

încălcarea dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 ce reglementează

termenul special de prescripție de o lună, cât și cele ale art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 ce reglementează termenul special de prescripție de 3

luni, aceste termene fiind aplicabile în speță și nu cel prevăzut în art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958 întrucât reclamanta, prin cererea formulată, a

urmărit repararea unui drept prevăzut în O.U.G. nr. 88/1997;

- Decizia din apel este criticată și

pentru încălcarea art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 cu privire la

cuantumul despăgubirilor ce trebuia limitat la valoarea contabilă a acelor

bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când

societatea a fost privatizată și nu la valoarea „de piață”, această ultimă

valoare ducând la îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei

.

Din valoarea contabilă a bunului ea

ar fi trebuit să suporte prejudiciul în cotă de 90,19 % corespunzător cotei din

acțiunile deținute în societatea privatizată și care au format obiectul

contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 21/2000, diferența impunându-se a

fi suportate de ceilalți acționari ai societății, conform art. 3 alin. (3) din

Legea nr. 31/1990.

Prin stabilirea cuantumului

despăgubirilor la valoarea de piață a întregului activ recurenta apreciază că

s-au încălcat de către instanța de apel și dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002

potrivit cărora despăgubirile nu pot depăși 50 % din prețul achitat de

cumpărător.

Odată cu cererea de recurs,

recurenta a solicitat și suspendarea executării deciziei recurate, invocând

dispozițiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ., cerere respinsă, ca nefondată,

prin încheierea de la 30 septembrie 2010.

Intimata-reclamantă a formulat

concluzii scrise, însoțite de practică judiciară privitoare la dezlegarea

criticilor invocate de aceeași recurentă în litigii similare purtate între

părți.

Recursul pârâtei este nefondat.

Referitor la critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., privind greșita soluționare a

excepției necompetenței teritoriale a instanțelor, Înalta Curte urmează să o

respingă pentru următoarele considerente:

Având în vedere obiectul cauzei

dedus judecății în raport de care sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) C.

proc. civ., ce reglementează competența teritorială alternativă, A.V.A.S.

intrând în categoriile prevăzute de acest text.

Aceasta întrucât, în conformitate cu

prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 88/1997, A.V.A.S. este „o instituție de

interes public, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care

acționează pentru diminuarea implicării în economie a statului și autorităților

administrației publice locale, prin vânzarea acțiunilor acestora” și cum

reclamantul are posibilitatea de a alege între cele două instanțe deopotrivă

competente conform textului de lege enunțat, competența teritorială aparține

Tribunalului Comercial Argeș.

Recurenta mai invocă și faptul că,

fiind o acțiune privitoare la

executarea unui contract, ar fi, de asemenea, competentă instanța de la

locul executării contractului de privatizare, respectiv de la sediul

vânzătorului, ignorând dispozițiile art. 10 pct. 4 C. com., referitoare la

obligațiile comerciale, care stabilesc, de asemenea, competența alternativă a

instanței locului unde obligația a luat naștere. Or, în speță, contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni s-a încheiat la Pitești, unde se află și sediul

societății privatizate. Fiind vorba de o competență teritorială alternativă,

alegerea instanței revine reclamantului, potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc.

civ.

Așadar, în cererile având ca obiect

daune ce izvorăsc dintr-o obligație comercială, dacă reclamantul și-a ales

pentru valorificarea dreptului său instanța în circumscripția căreia a luat

naștere obligația, acestei instanțe îi revine competența de a soluționa

pricina.

În cazul în care legea prevede o

competență teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe

instanțe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispozițiilor art.

12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabilește în

mod definitiv competența acelei instanțe, astfel încât părțile nu mai pot

solicita declinarea competenței, și nici instanța sesizată, din oficiu, nu mai

poate pune în discuție problema competenței teritoriale sau a se declara necompetentă,

prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței, care nu

este de ordine publică.

În consecință, Curtea apreciază că

rezolvarea dată de instanța de apel excepției necompetenței teritoriale

invocate de pârâtă, este legală și temeinică.

Cât privește cea de-a doua critică

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea o apreciază,

ca neîntemeiată, având în vedere următoarele argumente:

Critica vizând greșita aplicare și

încălcare a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, raportată

la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului

reclamantei de a formula cerere de chemare în judecată a A.V.A.S. pentru

despăgubiri nu poate fi primită, având în vedere că sentința civilă nr. 117 din

19 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. 5914/109/2009

este irevocabilă.

Neexercitarea căii de atac împotriva

sentinței menționate a determinat rămânerea acesteia definitivă și irevocabilă

în raport de dispozițiile art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

De altfel, în motivul de recurs se

susține că prescripția curge de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, rezultând

implicit că se are în vedere caracterul irevocabil al hotărârii judecătorești

de restituire în natură invocată de reclamantă.

De asemenea, recurenta critică

neîntemeiat decizia din apel pentru neaplicarea termenelor speciale de

prescripție reglementate în art. 39 din Legea nr. 137/2002 și art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 întrucât O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999,

a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea și finalizarea procesului de

privatizare, iar în cauză se valorifică un drept, născut ulterior privatizării,

constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor

naționalizate.

Prin urmare, chiar dacă dreptul este

recunoscut de o lege specială, așa cum susține recurenta, în condițiile în

care, pentru exercițiul acțiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului

creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate, nu s-a prevăzut un termen

derogator de la termenul de drept comun, corect instanțele au apreciat că se

aplică dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

Extinderea prevederilor art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 și la alte situații decât cele prevăzute de text, pe

considerentul că se valorifică un drept conferit de aceasta, nu poate fi

primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru

care s-a instituit, de altfel, și termenul scurt de prescripție de 3 luni,

termen care se referă, evident, la procedura de privatizare și la valorificarea

drepturilor privind această procedură.

În speță, este vorba de o răspundere

obiectivă, independentă de orice culpă, legiuitorul instituind dreptul la

despăgubiri al societăților comerciale privatizate pentru imobilele care au

intrat în proprietatea acestor societăți ca urmare a privatizării și care,

ulterior, au fost restituite foștilor proprietari, fiind incidente dispozițiile

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

În consecință, în mod corect a fost

calificată acțiunea ca fiind de drept comun și tot corect s-a reținut că

termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani, chestiunea prescripției

dreptului material la acțiune al reclamantei, în raport de legea aplicabilă,

respectiv legea generală în materie, Decretul nr. 167/1958, sau legea specială,

respectiv O.U.G. nr. 88/1997, art. 32

28

, fiind corect tranșată de

instanța de apel.

Acțiunea formulată de reclamantă, o

acțiune în despăgubire, este întemeiată pe dispozițiile legii speciale,

cuprinse în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările și

completările ulterioare, dispoziții care constituie o consacrare a principiului

de drept înscris în art. 998 și art. 999 C. civ., potrivit cărora, oricine

cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincție în

ceea ce privește mijloacele prin care s-a produs. Astfel spus, repararea

prejudiciilor cauzate societăților privatizate, prin plata de despăgubiri,

constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispozițiile art. 32

4

și, prin urmare, este supusă termenului general de prescripție de 3 ani.

Cu privire la valoarea despăgubirii

se reține cu caracter obligatoriu, în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., dezlegările date de instanța supremă, care a statuat în decizia de casare

că prejudiciul nu este reprezentat de valoarea de circulație a imobilului, ci

acesta trebuie să reprezinte din patrimoniul prezent aceeași proporție pe care

valoarea bunului (activului respectiv) o avea în patrimoniul societății ale

cărei acțiuni au fost cumpărate prin contractul de privatizare, la momentul

cumpărării, prin aplicarea aceleiași proporții dintre procentul acțiunilor

vândute din întregul capital social la valoarea prețului încasat și plătit.

Expertiza efectuată în rejudecare a

concluzionat asupra unui prejudiciu de 9.795.292 lei.

Instanța de apel, față de decizia de

casare a constatat în mod legal că procentul astfel cum a fost determinat

trebuia să se raporteze la valoarea prețului din contract respectiv la 430.772

lei, iar nu la valoarea acțiunilor cumpărate, astfel reținându-se o valoare de

388.513,71 lei.

Constatând că această valoare este

mai mare decât cea acordată de prima instanță, prin raportarea la valoarea de

circulație a bunului, respectiv 103.911,65 lei instanța de apel, respectând

principiul non reformatio in pejus a respins legal apelul pârâtei.

Art. 32

4

alin. (1) și (3)

din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor publice implicate de

a plăti societăților comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma

restituirii imobilelor către foștii proprietari, o despăgubire care să

reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în

natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari.

Această despăgubire se poate stabili de instituțiile publice implicate, de

comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție.

În lipsa unor dispoziții care să

limiteze reparația, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura

prejudiciului suferit.

În ceea ce privește pretinsa

îmbogățire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul

juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului

altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Teoria îmbogățirii fără just temei

invocată de recurentă nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece niciuna din

cele trei condiții ale acțiunii „de in rem verso” nu este îndeplinită.

În cauză, rezultă, de altfel, că

despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispozițiile art.

32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, cât și actul juridic care-l reprezintă

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între părți la 15 iunie

2000.

Împrejurarea că, prin contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal), în calitate

de instituție publică implicată, a vândut acțiuni reprezentând 90,19 % din

capitalul social, și nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze

cuantumul despăgubirii la procentul de acțiuni vândute, deoarece repararea

prejudiciului instituită în sarcina instituției implicate vizează pierderea

bunurilor imobile aflate în proprietate și în patrimoniul societății, și nu a

acțiunilor vândute, deținute de acționari și care au un alt regim juridic.

De asemenea, neîntemeiat susține

recurenta că despăgubirile ar fi trebuit limitate la 50 % din prețul achitat de

cumpărător deoarece, cum corect a reținut și instanța de apel, contractul de

privatizare a fost încheiat în anul 2000, deci anterior adoptării Legii nr. 137/2002

așa încât, acestui contract nu îi sunt aplicabile limitările impuse prin acest

act normativ.

În consecință, având în vedere toate

aceste argumente, Curtea va respinge recursul recurentei pârâte, cu obligarea

sa, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de

judecată în suma de 2576 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

A.V.A.S. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 44/ A-C din 19 mai 2010 a Curții de

Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Obligă recurenta pârâtă să plătească

intimatei reclamante SC P. SA Pitești prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL

suma de 2576 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 octombrie 2010.