ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 402/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 27 decembrie 2007 reclamanta SC A.P. SA a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. București solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 192.200 lei reprezentând echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a obligării prin hotărâre definitivă și irevocabilă, la vânzarea apartamentului înscris în C.F. nr. 291 Brașov sub nr. top 5326 precum și cheltuieli de judecată. În susținerea cererii reclamanta a arătat că a dobândit în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. nr. 291 Brașov sub nr. top 5326, imobil pe care a fost obligată ulterior, prin hotărâre judecătorească să-l vândă.

Reclamanta arată în continuare că are dreptul să solicite pârâtei repararea prin echivalent a prejudiciului înregistrat ca urmare a executării obligației de a vinde. În apărare, pârâta a invocat mai multe excepții, dintre care excepțiile prescripției și inadmisibilității ce au fost unite cu fondul cauzei. Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin Sentința nr. 2324 din 19 noiembrie 2008 a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității invocate de pârâta A.V.A.S. București și a admis acțiunea astfel cum a fost formulată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a dobândit, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F.

nr. 31236 Brașov sub nr. top.5326. Astfel, potrivit anexei la Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 emis de M.C.T. în aplicarea art. 20 din Legea nr. 15/1990, imobilul înscris la poziția 12 reprezentând Unitate de Carmangerie a devenit proprietatea reclamantei. Prin certificatul din 15 noiembrie 1994 Ministerul Turismului a atestat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 12.297 mp, suprafață în care se regăsește și terenul aferent imobilului înscris în C.F. Brașov. Prin Sentința civilă nr. 8961 din 8noiembrie 2006 a Judecătoriei Brașov s-a admis acțiunea reclamanților C.V. și C.E. în contradictoriu cu pârâta SC A.P. SA și s-a dispus obligarea acesteia să vândă reclamanților apartamentul înscris în C.F.

Brașov, urmând ca în caz de refuz hotărârea să țină loc de contract de vânzare-cumpărare. Hotărârea mai sus menționată a devenit irevocabilă prin respingerea recursului declarat conform Deciziei civile nr. 270/ R din 3 mai 2007 a Tribunalului Brașov. Prin Sentința civilă nr. 1340 din 8 februarie 2008 a Judecătoriei s-a dispus lămurirea dispozitivului Sentinței civile nr. 8961 din 8 noiembrie 2006 a Judecătoriei Brașov în sensul că prețul la care SC A.P. SA a fost obligată să vândă apartamentul înscris în C.F. Brașov este de 20.800 lei. Potrivit raportului de expertiză nr. 2295/2006 valoarea de circulație a imobilului mai sus identificat este de 213.000 lei. Conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 prevederile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi. În conformitate cu art. 32 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, iar conform alin. (2) instituțiile publice vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată reținându-se că cererea de chemare în judecată este formulată în termenul de o lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 deoarece prin Sentința civilă nr. 1340 din 8 februarie 2008 pronunțată de Judecătoria Brașov s-a lămurit dispozitivul Sentinței civile nr. 8961 din 8 noiembrie 2006 a Judecătoriei Brașov în ceea ce privește prețul vânzării, moment de la care reclamanta a cunoscut întinderea prejudiciului suferit, acțiunea fiind formulată la data de 24 decembrie 2007. Excepția inadmisibilității acțiunii față de neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ. a fost respinsă ca neîntemeiată reținându-se că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile legale privind concilierea directă deoarece reglementarea specială a Legii nr. 137/2002 și O.U.G.

nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 se completează, în mod corespunzător, cu dispozițiile înscrise în C. proc. civ. numai în măsura în care acestea nu contravin prevederilor exprese ale actelor normative evocate sau scopului urmărit de legiuitor prin instituirea acestei proceduri, iar concilierea directă, care presupune un anumit interval de timp, ar afecta însăși termenul de o lună în care poate fi promovată acțiunea.

Excepția inadmisibilității acțiunii față de faptul că regimul pierderii imobilului pentru care se solicită despăgubiri nu îl reprezintă o revendicare din partea foștilor proprietari ci se referă la un contract de închiriere cu foștii angajați, în baza căruia reclamanta a fost obligată să încheie contract de vânzare-cumpărare este neîntemeiată și a fost respinsă întrucât reclamanta a fost obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 ca urmare a faptului că imobilul nu a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001. Rațiunea reparării prejudiciului instituită de art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 subzistă și în această situație deoarece imobilul a fost preluat de stat.

În ceea ce privește fondul cauzei s-a constatat ca fiind întemeiată acțiunea. Susținerile pârâtei în sensul că prejudiciul suferit de reclamantă trebuie limitat la valoarea contabilă a bunurilor înregistrate, în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea de piață nu au fost reținute deoarece prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 instituie obligația de plată a unei despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea imobilului, iar acest prejudiciu este, potrivit Raportului de expertiză nr. 2295/2006, în sumă de 213.000 lei, din care vom scădea suma de 20.800 lei pe care o achită numiții C.V. și C.E.

Susținerile pârâtei în sensul că poate fi obligată la plata de despăgubiri numai în proporție de 26,0373% deoarece A.V.A.S. a vândut acțiuni reprezentând doar acest procent din capitalul social al reclamantei nu au fost reținute întrucât pârâta, succesoare a F.P.S., reprezintă instituția publică implicată în privatizare prevăzută de art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Însușindu-și criticile pârâtei, Curtea de Apel Brașov, secția comercială, prin Decizia nr. 30 din 26 martie 2009 a admis apelul a schimbat în tot sentința criticată și pe fond a respins acțiunea. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că excepția de necompetență teritorială invocată de pârâtă a fost soluționată de instanță prin încheierea din 7 mai 2008, în sensul respingerii acestei excepții, ca neîntemeiate, în raport de prevederile art. 8 alin. (1) C. proc.

civ. coroborate cu art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2004 și de art. 10 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit art. 8 alin. (1) C. proc. civ. „cererile îndreptate împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice, caselor autonome și administrațiilor comerciale se pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul". Având în vedere că pârâta este, conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2004, o instituție de specialitate a administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, iar reclamanta are sediul în Brașov, în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor legale de competență mai sus menționate, respingând excepția de necompetență teritorială.

În mod corect a făcut instanța de fond referire și la art. 10 alin. (4) C. proc. civ., care instituie o competență alternativă în privința cererilor referitoare la obligații comerciale, acestea putând fi judecate, în afară de instanța de la domiciliul pârâtului și de „instanța locului unde obligația a luat naștere sau de aceea a locului plății". Or, obligația pârâtei de reparare a prejudiciului cauzat ca urmare a obligării reclamantei prin hotărâre judecătorească să vândă un imobil cuprins în contractul de privatizare s-a născut la Brașov. Ca urmare, și din acest punct de vedere Tribunalul Brașov era competent să soluționeze cauza. Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 și soluționată de către prima instanță pe același temei juridic.

Acțiunea de față este însă o acțiune postprivatizare, supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripției și nu o acțiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare și finalizare a privatizării. Excepția inadmisibilității acțiunii în raport de neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ. a fost respinsă cu motivarea că acțiunea cu care a fost învestită instanța urmează reglementarea specială a Legii nr. 137/2002 și O.U.G. nr. 88/1997, iar efectuarea acestei proceduri ar afecta termenul de o lună în care poate fi promovată acțiunea, conform legii speciale. Dar, așa cum s-a arătat mai sus, prezenta acțiune nu privește drepturi născute din procedura de privatizare, astfel că nu se supun regulilor procedurale cuprinse în actele normative referitoare la privatizare.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, pretențiile reclamantei nu izvorăsc nu. din pierderea imobilului ca urmare a revendicării acestuia de către adevărații proprietari, ci ca urmare a obligării prin hotărâre judecătorească de a vinde imobilul către chiriași, situație nereglementată de O.U.G. nr. 88/1997. În aprecierea caracterului acțiunii instanța nu este legată de temeiul juridic invocat de reclamant. Ca urmare, având în vedere și calitatea de comerciant a reclamantei și natura contractului pe care își întemeiază pretențiile, acțiunea este una comercială de drept comun, bazată pe obligația de garanție pentru evicțiune, astfel că se supune prevederilor cuprinse în capitolul XIV C. proc. civ., referitoare la soluționarea litigiilor în materie comercială.

Pentru procesele și cererile evaluabile în bani în materie comercială art. 720 1 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația reclamantului de a încerca soluționarea litigiului pe cale amiabilă prin conciliere directă cu cealaltă parte înainte de introducerea cererii de chemare în judecată. Din coroborarea acestei prevederi cu dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege", rezultă că îndeplinirea procedurii concilierii directe este o condiție de admisibilitate a acțiunii. Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta, criticile făcând referire la aspectele de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel se susține că acțiunea prin care a fost sesizată instanța este supusă în ce privește regimul prescripției prevederile speciale ale art. 39 din Legea nr. 137/2002. De asemenea, recurenta susține că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 constituie o normă specială, cu regim derogatoriu de la norma generală înscrisă în prevederile art. 720 1 C. proc. civ. Întrucât SC A.P. SA a fost obligată, prin hotărâre definitivă și irevocabilă să încheie contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 ca urmare a faptului că imobilul nu a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 considerând că rațiunea reparării prejudiciului instituită de art. 34 1 din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 subzistă și această situație deoarece imobilul a fost preluat de către stat, situație ce-i conferă dreptul să solicite repararea prin echivalent a prejudiciului efectiv suferit ca urmare a executării obligației de a vinde la un preț inferior valorii de circulație a imobilului. Recursul este fondat. Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 și soluționată corect de instanța de apel în sensul că acțiunea de față este o acțiune postprivatizare supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripției și nu o acțiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare și finalizare a privatizării.

În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii față de neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ. criticile formulate sunt justificate întrucât în speță nu sunt aplicabile aceste dispoziții legale privind concilierea directă, deoarece reglementarea specială a Legii nr. 137/2002 și O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 se completează în mod corespunzător cu dispozițiile înscrise în C. proc. civ., numai în măsura în care acestea nu contravin prevederilor expuse ale actelor normative evocate.

Excepția inadmisibilității acțiunii față de faptul că regimul pierderii imobilului pentru care se solicită despăgubiri nu-l reprezintă o revendicare din partea foștilor proprietari ci se referă la un contract de închiriere cu foștii angajați în baza căruia reclamanta a fost obligată să încheie contract de vânzare-cumpărare, greșit fiind admisă de instanța de apel mai ales că reclamanta a fost obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 ca urmare a faptului că imobilul nu a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001. Din economia reglementării Legii nr. 137/2002 rezultă fără putință de tăgadă că prejudiciul suferit trebuie limitat la valoarea de circulație în momentul desprinderii din patrimoniul societății chiar dacă speța reprezintă un caz particular.

În aceste condiții văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A.P. SA Brașov împotriva Deciziei nr. 30/ Ap din 26 martie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecarea apelului pe fond aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 4 februarie 2010.