ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 402/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 402/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 27
decembrie 2007 reclamanta SC A.P. SA a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. București
solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să fie obligată la plata
sumei de 192.200 lei reprezentând echivalentul prejudiciului suferit ca urmare
a obligării prin hotărâre definitivă și irevocabilă, la vânzarea apartamentului
înscris în C.F. nr. 291 Brașov sub nr. top 5326 precum și cheltuieli de
judecată.
În susținerea cererii
reclamanta a arătat că a dobândit în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990
dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. nr. 291 Brașov sub nr.
top 5326, imobil pe care a fost obligată ulterior, prin hotărâre judecătorească
să-l vândă.
Reclamanta arată în
continuare că are dreptul să solicite pârâtei repararea prin echivalent a prejudiciului
înregistrat ca urmare a executării obligației de a vinde.
În apărare, pârâta a
invocat mai multe excepții, dintre care excepțiile prescripției și
inadmisibilității ce au fost unite cu fondul cauzei.
Tribunalul Brașov, secția
comercială și de contencios administrativ, prin Sentința nr. 2324 din 19
noiembrie 2008 a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune
și inadmisibilității invocate de pârâta A.V.A.S. București și a admis acțiunea
astfel cum a fost formulată.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a dobândit, în conformitate cu
art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, dreptul de proprietate asupra
imobilului înscris în C.F. nr. 31236 Brașov sub nr. top.5326.
Astfel, potrivit
anexei la Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 emis de M.C.T. în aplicarea art. 20
din Legea nr. 15/1990, imobilul înscris la poziția 12 reprezentând Unitate de
Carmangerie a devenit proprietatea reclamantei.
Prin certificatul din
15 noiembrie 1994 Ministerul Turismului a atestat dreptul de proprietate al
reclamantei asupra terenului în suprafață de 12.297 mp, suprafață în care se
regăsește și terenul aferent imobilului înscris în C.F. Brașov.
Prin Sentința civilă nr.
8961 din 8noiembrie 2006 a Judecătoriei Brașov s-a admis acțiunea reclamanților
C.V. și C.E. în contradictoriu cu pârâta SC A.P. SA și s-a dispus obligarea
acesteia să vândă reclamanților apartamentul înscris în C.F. Brașov, urmând ca
în caz de refuz hotărârea să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.
Hotărârea mai sus
menționată a devenit irevocabilă prin respingerea recursului declarat conform Deciziei
civile nr. 270/ R din 3 mai 2007 a Tribunalului Brașov.
Prin Sentința civilă nr.
1340 din 8 februarie 2008 a Judecătoriei s-a dispus lămurirea dispozitivului Sentinței
civile nr. 8961 din 8 noiembrie 2006 a Judecătoriei Brașov în sensul că prețul
la care SC A.P. SA a fost obligată să vândă apartamentul înscris în C.F. Brașov
este de 20.800 lei.
Potrivit raportului
de expertiză nr. 2295/2006 valoarea de circulație a imobilului mai sus
identificat este de 213.000 lei.
Conform
art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 prevederile art. 32
4
din
O.U.G.
nr.
88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare, rămân aplicabile
numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de
intrarea în vigoare a prezentei legi.
În conformitate cu art.
32
4
alin. (1)
din O.U.G. nr.
88/1997 modificată prin
Legea nr. 99/1999
instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate
societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea
către foștii proprietari a bunurilor
imobile preluate de stat, iar
conform alin. (2) instituțiile publice vor plăti societăților comerciale prevăzute
la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al
prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de
societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile.
Excepția
prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată
reținându-se că
cererea de chemare în judecată este formulată în termenul de o lună prevăzut de
art. 39 din Legea nr. 137/2002 deoarece prin Sentința civilă nr. 1340 din 8
februarie 2008 pronunțată de Judecătoria Brașov s-a lămurit dispozitivul Sentinței
civile nr. 8961 din 8 noiembrie 2006 a Judecătoriei Brașov în ceea ce privește
prețul vânzării, moment de la care reclamanta a cunoscut întinderea
prejudiciului suferit, acțiunea fiind formulată la data de 24 decembrie 2007.
Excepția
inadmisibilității acțiunii față de neîndeplinirea procedurii prealabile
prevăzută de art. 720
1
C. proc. civ. a
fost respinsă ca neîntemeiată reținându-se că în
speță nu sunt
aplicabile dispozițiile legale privind concilierea directă deoarece reglementarea
specială a Legii nr. 137/2002 și O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999
se completează, în mod corespunzător, cu dispozițiile înscrise în C. proc. civ.
numai în măsura în care acestea nu contravin prevederilor exprese ale actelor
normative evocate sau scopului urmărit de legiuitor prin instituirea acestei
proceduri, iar concilierea directă, care presupune un anumit interval de timp,
ar afecta însăși termenul de o lună în care poate fi promovată acțiunea.
Excepția
inadmisibilității acțiunii față de faptul că regimul pierderii imobilului
pentru care se solicită despăgubiri nu îl reprezintă o revendicare din partea
foștilor proprietari ci se referă la un contract de închiriere cu foștii
angajați, în baza căruia reclamanta a fost obligată să încheie contract de
vânzare-cumpărare este neîntemeiată și a fost respinsă întrucât reclamanta a
fost obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995
ca
urmare a faptului că imobilul nu a fost
revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001. Rațiunea reparării
prejudiciului
instituită de art. 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr.
99/1999 subzistă și în această situație deoarece imobilul a fost preluat de stat.
În ceea ce privește
fondul cauzei s-a constatat ca fiind întemeiată acțiunea.
Susținerile pârâtei
în sensul că prejudiciul suferit de reclamantă trebuie limitat la valoarea
contabilă a bunurilor înregistrate, în registrele contabile ale societății la data
când societatea a fost privatizată și nu la valoarea de piață nu au fost
reținute deoarece prevederile
art. 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997 instituie obligația de plată a unei despăgubiri
reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea
imobilului, iar acest prejudiciu este, potrivit Raportului de expertiză nr. 2295/2006,
în sumă de 213.000 lei, din care vom scădea suma
de 20.800 lei pe care o
achită numiții C.V. și C.E.
Susținerile
pârâtei în sensul că poate fi obligată la plata de despăgubiri numai în
proporție de 26,0373%
deoarece A.V.A.S. a vândut acțiuni reprezentând doar acest procent din
capitalul social al
reclamantei nu au fost reținute întrucât pârâta, succesoare a F.P.S.,
reprezintă instituția publică implicată în privatizare prevăzută de art. 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997.
Însușindu-și
criticile pârâtei, Curtea de Apel Brașov, secția comercială, prin Decizia nr. 30
din 26 martie 2009 a admis apelul a schimbat în tot sentința criticată și pe
fond a respins acțiunea.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța de control judiciar a reținut că excepția de necompetență
teritorială invocată de pârâtă a fost soluționată de
instanță prin încheierea din 7 mai 2008, în sensul respingerii acestei
excepții, ca neîntemeiate, în raport de prevederile art. 8 alin. (1) C. proc.
civ. coroborate cu art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr.
23/2004 și de art. 10
alin. (4) C. proc. civ.
Potrivit art. 8 alin.
(1) C. proc. civ. „cererile îndreptate împotriva statului, direcțiilor
generale, regiilor publice, caselor autonome și administrațiilor comerciale se
pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului
unde își are domiciliul reclamantul". Având în vedere că pârâta este,
conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2004, o
instituție de specialitate a administrației publice centrale, cu
personalitate juridică, în subordinea Guvernului, iar reclamanta are sediul în
Brașov, în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea
dispozițiilor
legale de competență mai sus menționate, respingând excepția de necompetență
teritorială.
În mod corect a făcut
instanța de fond referire și la art. 10 alin. (4) C. proc. civ., care instituie
o competență alternativă în privința cererilor referitoare la obligații
comerciale, acestea putând fi judecate, în afară de instanța de la domiciliul
pârâtului și de „instanța locului unde obligația a luat naștere sau de aceea a
locului plății". Or, obligația pârâtei de reparare a prejudiciului cauzat
ca urmare a obligării reclamantei prin hotărâre judecătorească să vândă un
imobil cuprins în contractul de privatizare s-a născut la Brașov. Ca urmare, și din acest punct de vedere Tribunalul Brașov era competent să
soluționeze cauza.
Excepția prescripției
dreptului la acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002
și soluționată de către prima instanță pe același temei juridic. Acțiunea de
față este însă o acțiune postprivatizare, supusă regimului de drept comun sub
aspectul prescripției și nu o acțiune în valorificarea unui drept născut în
procesul de accelerare și finalizare a privatizării.
Excepția
inadmisibilității acțiunii în raport de neîndeplinirea procedurii prealabile
prevăzute de art. 720
1
C. proc. civ. a fost respinsă cu motivarea că acțiunea cu care a fost învestită
instanța urmează reglementarea specială a Legii nr. 137/2002 și O.U.G. nr. 88/1997,
iar efectuarea acestei proceduri ar afecta termenul de o lună în care poate fi
promovată acțiunea, conform legii speciale.
Dar,
așa cum s-a arătat mai sus, prezenta acțiune nu privește drepturi născute din
procedura de
privatizare, astfel că nu se supun regulilor procedurale cuprinse în actele
normative referitoare la privatizare. Aceasta cu atât mai mult cu cât,
pretențiile reclamantei nu izvorăsc nu. din pierderea imobilului ca urmare a
revendicării acestuia de către adevărații proprietari, ci ca urmare a obligării
prin hotărâre judecătorească de a vinde imobilul către chiriași, situație
nereglementată de O.U.G. nr. 88/1997.
În
aprecierea caracterului acțiunii instanța nu este legată de temeiul juridic
invocat
de
reclamant. Ca urmare, având în vedere și calitatea de comerciant a reclamantei
și natura contractului pe care își întemeiază pretențiile, acțiunea este una
comercială de drept comun, bazată pe obligația de garanție pentru evicțiune,
astfel că se supune prevederilor cuprinse în capitolul XIV C. proc. civ.,
referitoare la soluționarea litigiilor în materie comercială.
Pentru
procesele și cererile evaluabile în bani în materie comercială art. 720
1
C. proc. civ.
reglementează în mod imperativ obligația reclamantului de a încerca
soluționarea litigiului pe cale amiabilă prin conciliere directă cu cealaltă
parte înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.
Din coroborarea
acestei prevederi cu dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în
conformitate cu care „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței
competente se poate face numai după îndeplinirea
unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite
de acea lege",
rezultă că îndeplinirea procedurii concilierii directe este o condiție de
admisibilitate a acțiunii.
Împotriva acestei
soluții a declarat recurs reclamanta, criticile făcând referire la aspectele de
nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susține că
acțiunea prin care a fost sesizată instanța este supusă în ce privește regimul
prescripției prevederile speciale ale art. 39 din Legea nr. 137/2002.
De asemenea,
recurenta susține că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 constituie o
normă specială, cu regim derogatoriu de la norma generală înscrisă în
prevederile art. 720
1
C. proc. civ.
Întrucât SC A.P. SA a
fost obligată, prin hotărâre definitivă și irevocabilă să încheie contractul de
vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 ca urmare a faptului că imobilul
nu a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 considerând că rațiunea
reparării prejudiciului instituită de art. 34
1
din O.U.G. nr. 88/1997
modificată prin Legea nr. 99/1999 subzistă și această situație deoarece
imobilul a fost preluat de către stat, situație ce-i conferă dreptul să
solicite repararea prin echivalent a prejudiciului efectiv suferit ca urmare a
executării obligației de a vinde la un preț inferior valorii de circulație a
imobilului.
Recursul este fondat.
Excepția prescripției
dreptului la acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002
și soluționată corect de instanța de apel în sensul că acțiunea de față este o
acțiune postprivatizare supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripției
și nu o acțiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare și
finalizare a privatizării.
În ce privește
excepția inadmisibilității acțiunii față de neîndeplinirea procedurii
prealabile prevăzută de art. 720
1
C. proc. civ. criticile formulate
sunt justificate întrucât în speță nu sunt aplicabile aceste dispoziții legale
privind concilierea directă, deoarece reglementarea specială a Legii nr. 137/2002
și O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 se completează în mod
corespunzător cu dispozițiile înscrise în C. proc. civ., numai în măsura în
care acestea nu contravin prevederilor expuse ale actelor normative evocate.
Excepția
inadmisibilității acțiunii față de faptul că regimul pierderii imobilului
pentru care se solicită despăgubiri nu-l reprezintă o revendicare din partea
foștilor proprietari ci se referă la un contract de închiriere cu foștii
angajați în baza căruia reclamanta a fost obligată să încheie contract de
vânzare-cumpărare, greșit fiind admisă de instanța de apel mai ales că
reclamanta a fost obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare în
temeiul Legii nr. 112/1995 ca urmare a faptului că imobilul nu a fost
revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001.
Din economia
reglementării Legii nr. 137/2002 rezultă fără putință de tăgadă că prejudiciul
suferit trebuie limitat la valoarea de circulație în momentul desprinderii din
patrimoniul societății chiar dacă speța reprezintă un caz particular.
În aceste condiții
văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamanta SC A.P. SA Brașov împotriva Deciziei nr. 30/ Ap din 26
martie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția comercială, pe care o casează și
trimite cauza spre rejudecarea apelului pe fond aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședința publică, astăzi 4 februarie 2010.