ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 264/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 264/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

I.-

Obiectul acțiunii introductive de instanță și hotărârile judecătorești

pronunțate în primul ciclu procesual derulat în cauză.

1.- Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie

2007 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta SC A.P. SA a solicitat obligarea

pârâtei A.V.A.S. la plata sumei de 213.000 lei reprezentând echivalentul

prejudiciului suferit de societate ca urmare a obligării sale prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă la înstrăinarea apartamentului situat

în Brașov, imobil proprietatea societății dobândit în temeiul art. 20 alin. (1)

din Legea nr. 15/1990.

În drept reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile

art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 și art. 324 alin. (1) și (2) din O.U.G.

nr. 88/1997.

2008 Tribunalul Brașov a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune

și inadmisibilității cererii invocate de pârâtă în apărare și pe fond a admis

acțiunea reclamantei și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 192.200

lei cu titlu de despăgubiri.

Prima instanță a reținut cu privire la excepția

prescripției dreptului material la acțiune că termenul de o lună prevăzut de art.

39 din Legea nr. 137/2002 pentru introducerea acțiunii curge de la data

rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1340 din 8 februarie 2008, sentința

prin care a fost lămurit dispozitivul hotărârii nr. 8961/2006 pronunțată de

Judecătoria Brașov prin care reclamanta a fost obligată să vândă apartamentul

foștilor chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995 la prețul de 20.800 lei, iar în

raport de data introducerii acțiunii, termenul a fost respectat.

Cu privire la excepția neîndeplinirii procedurii

prealabile prevăzută de art. 720 alin. (1) C. proc. civ. Tribunalul reține că aceste

dispoziții generale aplicabile litigiilor comerciale nu își găsesc incidența în

cauză față de conținutul reglementării speciale pe care reclamanta se

întemeiază respectiv Legea nr. 137/2002 și O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin

Legea nr. 99/1999.

Și excepția inadmisibilității acțiunii față de temeiul

de drept invocat art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 a fost considerată

neîntemeiată cu motivarea că reclamanta a fost obligată să vândă apartamentul foștilor

chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995, rațiunea reparării prejudiciului în această

ipoteză, chiar dacă nu se suprapune pe textul din art. 324, subzistă, deoarece

imobilul a fost preluat de stat.

În ce privește întinderea prejudiciului, Tribunalul a

avut în vedere concluziile raportului de expertiză dispus în cauză care a

stabilit o valoare de circulație a bunului de 213.000 lei din care s-a dedus

prețul obținut de reclamanta la înstrăinarea imobilului (20.800 lei) conform celor

statuate pe acest aspect prin sentința civilă nr. 8961/2006 și 1340/2008

pronunțate de Judecătoria Brașov.

primă instanță, A.V.A.S. a declarat apel pentru motive de nelegalitate și

netemeinicie vizând modul în care au fost soluționate excepțiile invocate în

apărare, respectiv prescripția dreptului materiale la acțiune și neîndeplinirea

procedurii prealabile obligatorii, cât și fondul cauzei în legătură cu care a

reiterat inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 324 din

O.U.G. nr. 88/1997 și modul de calcul al despăgubirilor.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia nr. 30/AP din 26

martie 2009 a admis apelul declarat de pârâta A.V.A.S. și a schimbat în tot

sentința fondului în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă

urmare neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 720

1

C.

proc. civ., calificând acțiunea introductivă formulată de reclamanta ca o

acțiune comercială, de drept comun bazată pe obligația de garanție pentru

evicțiune, și care se supune prevederilor cuprinse în capitolul XIV C. proc.

civ. referitoare la soluționarea litigiilor în materie civilă.

Cu privire la excepția prescripției dreptului

material la acțiune, instanța de control judiciar constată că dispozițiile art.

39 din Legea nr. 137/2002 nu își găsesc aplicarea, acțiunea promovată de

reclamanta fiind o acțiune post privatizare supusă regimului de drept comun în

materie de prescripție, respectiv termenului de trei ani care nu s-a împlinit

față de data introducerii cererii.

cauzei spre rejudecarea apelului pe fondul său de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia nr. 402 din 4 februarie 2010 care a admis recursul

declarat de reclamanta SC A.P. SA.

În considerentele acestei decizii Curtea a statuat că

excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost corect soluționată

de instanța de apel, față de natura acțiunii post privatizare supusă regimului

de drept comun.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii

urmare neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 720

1

C.

proc. civ., Curtea constată că soluția instanței de apel este greșită, în cauză

nefiind aplicabile dispozițiile legale privind concilierea directă, deoarece

reglementarea specială instituită prin Legea nr. 137/2002 și O.U.G. nr. 88/1997

pe care reclamanta își întemeiază în drept cererea se completează cu

dispozițiile înscrise în Codul de procedură civilă numai în măsura în care

acestea nu contravin prevederilor din actele normative speciale.

prin decizia nr. 42/AP din 3 iunie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat

în cauză de pârâta A.V.A.S. împotriva sentinței fondului pe care, astfel, a

menținut-o.

În motivarea acestei soluții Curtea de Apel constată

că despăgubirile acordate reclamantei de prima instanță în cuantum de 192.000

lei au fost stabilite în conformitate cu valoarea rezultată din raportul de

expertiză tehnică efectuat, după scăderea prețului ce trebuia achitat de

cumpărătorul apartamentului, cu respectarea dispozițiilor art. 324 alin. (2) din

Legea nr. 99/1999 de modificare și completare a O.U.G. nr. 88/1997.

Susținerea apelantei în sensul că despăgubirea trebuia

să aibă ca punct de plecare valoarea din contabilitate a bunului în litigiu a

fost apreciată de instanță ca nefondată, o astfel de ipoteză, nefiind de natură

să asigure repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă.

Împotriva acestei decizii pârâta A.V.A.S. a declarat

la data de 28 iulie 2010, recurs, solicitând casarea sentinței și deciziei nr. 41

și trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul București, secția comercială,

pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.; în măsura

în care se va trece peste excepția de necompetență teritorială a instanțelor

care s-au pronunțat în cauză, pârâta-recurentă a solicitat modificarea hotărârii

în sensul admiterii apelului și pe fond respingerea acțiunii reclamantei în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

6.1. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art.

304 pct. 3 C. proc. civ. recurenta a susținut că în cauză competența

teritorială a instanțelor este determinată de prevederile art. 5 teza I C.

proc. civ. potrivit cărora,,cererea se face, la instanța domiciliului

pârâtului, sediul instituției fiind la data introducerii acțiunii în București,

sector 1.

6.2. Incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. a fost argumentată de recurenta cu referire la

excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată întemeiată pe

dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 dispoziții care în opinia

recurentei nu își găsesc aplicarea în cauză, deoarece imobilul pentru care se

solicita despăgubiri nu a fost restituit în natură foștilor proprietari.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel nu a

motivat soluția de respingere a acestei excepții și nu a analizat niciuna din

condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 324 ce au făcut obiectul criticilor

din apel.

6.3. Subsumat aceluiași motiv de încălcare și

aplicare greșită a legii recurenta critică hotărârea instanței de apel cu

privire la cuantumul despăgubirilor care trebuie limitat, în opinia sa, la

valoarea contabilă a bunurilor imobile înregistrate în registrele contabile ale

societății la data când societatea a fost privatizată, în caz contrar se ajunge

la obligarea instituției publice la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului

deținut de stat la societatea reclamantă.

6.4. În cauză reclamanta intimată a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Referindu-se la criticile formulate prin cererea de

recurs, intimata a arătat că excepția de necompetență teritorială a

Tribunalului Brașov a fost corect respinsă, de cele două instanțe.

Aplicarea dispozițiilor art. 324 a fost verificată de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată în recurs, iar în

rejudecare, instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate

intimatei, arată că în prezent este o societate cu capital integral privat, iar

obligarea sa la vânzarea imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995 fostului

chiriaș, la un preț cu mult sub valoarea de piață, a prejudiciat interesele

economice ale societății și implicit ale acționarilor.

Intimata invocă în acest sens și dispozițiile art. 134

1

C. civ. care reglementează răspunderea pentru evicțiune.

Înalta Curte verificând în cadrul controlului de

legalitate decizia atacată, constată că recursul este fondat în limitele și

pentru considerentele ce urmează:

7.1. Cu titlul preliminar Curtea apreciază că se

impun câteva observații cu privire la efectele casării dispuse prin decizia nr.

402 din 4 februarie 2010, respectiv limitele investirii instanței de apel în

rejudecare, cauza aflându-se în al doilea ciclu procesual.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov atât pe

excepțiile invocate de pârâta A.V.A.S. cât și pe fondul cererii a fost apelată

de instituția publică pe toate aspectele care au constituit apărările sale și

anume excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov excepția

prescripției dreptului material la acțiune, excepția neîndeplinirii procedurii

prealabile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ., excepția inadmisibilității

acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată,

și modul de stabilire a despăgubirilor.

Instanța de apel prin decizia nr. 30 din 26 martie

2009 examinează numai excepțiile invocate, a necompetenței teritoriale și

prescripției, pe care le respinge și neîndeplinirii concilierii prealabile pe

care o admite cu consecința respingerii acțiunii pentru neîndeplinirea acestei

condiții de admisibilitate.

Decizia nr. 30 a instanței de apel a fost recurată numai

de reclamantă, sub aspectul inaplicării în cauză a prevederilor art. 720

1

C. proc. civ., iar Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 402 din

4 februarie 2010 a admis recursul reclamantei și a casat decizia nr. 30 a

Curții de Apel Brașov cu trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru

rejudecarea apelului pe fond, statuând că dispozițiile art. 720

1

C.

proc. civ. nu își găsesc incidența în cauză.

Prin urmare, după casare, instanța de apel era ținută

să examineze motivele de apel ale pârâtei A.V.A.S. numai cu privire la fondul cauzei,

chestiunile litigioase privind necompetența teritorială a Tribunalului Brașov

și prescripția, care nu au fost deduse în judecata recursului sau au fost respinse

conservă autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor.

În alte cuvinte pârâta A.V.A.S. care nu a atacat cu

recurs soluționarea de către instanța de apel a excepției necompetenței

teritoriale a Tribunalului Brașov ca primă instanță nu mai poate să repună în

discuție acest aspect definitiv tranșat, așa încât motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. se vădește neîntemeiat.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 Înalta Curte constată o încălcare vădită a dispozițiilor art. 315 alin.

(3) C. proc. civ. potrivit cărora, după casare instanța va judeca din nou,

ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a

fost casată.

Prin motivele de apel (pct. 3) pârâta A.V.A.S., a invocat

ca o apărare pe fond, inaplicarea dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997

care vizează o altă ipoteză decât cea avansată de reclamanta în motivarea

acțiunii, respectiv existența unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile de restituire în natură către foștii proprietari a imobilului în

litigiu, apreciind că reclamanta nu poate beneficia de dispozițiile speciale prevăzute

de art. 324.

Or, instanța de apel nu examinează această apărare de

fond a pârâtei apelante ocupându-se exclusiv de modul în care au fost calculate

despăgubirile acordate, fără să stabilească în prealabil în ce măsură

reclamanta este îndreptățită să solicite aceste despăgubiri în temeiul art. 324

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată.

Deși în preambulul considerentelor sale instanța de

apel face trimitere la ”îndrumările deciziei de casare”, această referință este

pur formală, în condițiile în care deși a fost investită, ca efect al casării,

cu rejudecarea apelului pe fond, nu examinează motivul de apel principal pe

care este întemeiată întreaga apărare pe fond a pârâtei.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte găsind

întemeiat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și constatând că

instanța de apel a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în

temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ. va casa decizia atacată cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București

împotriva deciziei nr. 42/AP din 3 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Brașov, secția comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie

2011.