ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 246/2010

Asupra recursurilor

civile de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată

următoarele:

Prin sentința nr. 499/S din 5 decembrie 2003,

Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis în parte contestația formulată de

contestatorii F.E.C. și F.L. în contradictoriu cu pârâta SC R.I.A.L. SRL.

A anulat în parte decizia nr. 204 din 15 august 2003,

emisă de pârâtă și a dispus restituirea în natură către contestatori a

imobilului situat în Brașov, înscris în C.F. 14635 Brașov, sub nr. top.

4819/1/4/II, compus din 3 camere, bucătărie, baie, hol, antreu, vestibul,

cămară, W.C., debara, balcon, casa scării nr. 2, pivnița nr. 2 la demisol,

podul nr. 2 și 40% din PVC, precum și a garajului.

A respins cererea privind obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că F.E.C.

și F.L. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6002 din 11 iunie 1971 la

fostul Notariat de Stat al județului Brașov, imobilul fiind preluat de Statul

Român în baza Decretului nr. 223/1974, cu despăgubiri pentru cota de ½

ce aparținea lui F.E.C. și fără despăgubiri pentru cota ce aparținea lui F.L.

În urma notificării transmisă de contestatori, SC

R.I.A.L. SRL Brașov, prin decizia nr. 204 din 15 august 2003, a admis în parte cererea și a dispus restituirea în natură a cotei de ½ din imobil,

preluată fără plată și a respins cererea de restituire în natură a cotei de

½ din imobil, pentru care s-au primit despăgubiri.

Tribunalul a reținut că imobilul intră în întregime

sub dispozițiile Legii nr. 10/2001, că este posibilă restituirea în natură,

condiționată de înapoierea sumei primită cu titlu de despăgubire și că, în

cauză, nu s-a probat că despăgubirea ar fi fost primită de contestatori.

Prin decizia nr. 481/Ap din 13 mai 2004, Curtea de

Apel Brașov, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC R.I.A.L. SRL

Brașov și cererea de intervenție formulată de S.M. și S.C. în interesul

pârâtei.

A schimbat în tot sentința atacată și a respins

contestația.

A respins cererea intervenienților de acordare a

cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel a reținut că preluarea cotei de

½ din imobil, prin acordarea de despăgubiri, nu a fost abuzivă, iar

prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor H.G. nr. 498/2003.

Prin sentința nr. 260/S din 11 septembrie 2006,

Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții F.E.C.

și F.L. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov, prin primar, SC

R.I.A.L. SRL, S.M. și S.C.

A constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 24958 din 1 iunie 2005, încheiat între pârâtul Municipiul

Brașov, prin primar, prin mandatar SC R.I.A.L. SRL Brașov, în calitate de

vânzător și pârâții S.M. și S.C., în calitate de cumpărători.

A respins cererea formulată de reclamanți în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca

fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A obligat pe pârâți să plătească reclamanților

cheltuielile de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că este

lovit de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de

1 iunie 2005, deoarece imobilul face obiectul procedurilor reglementate de

Legea nr. 10/2001, de existența notificării având cunoștință atât pârâta SC

R.I.A.L. SRL, cât și pârâții S.M. și S.C.

Reclamanții nu s-au aflat în culpă, deoarece nu puteau

solicita suspendarea executării unei hotărâri prin care li s-a respins

contestația, iar textul de lege care instituie sancțiunea nulității nu face

vreo distincție în acest sens.

Prin decizia nr. 36/Ap din 3 aprilie 2007, Curtea de

Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins

apelurile declarate de pârâții S.M. și S.C. și pârâta SC R.I.A.L. SRL.

Instanța de apel a reținut că reclamanții au calitate

procesuală activă, deoarece sunt foștii proprietari ai imobilului, care

solicită restituirea în natură, prin urmare, au un drept și interes în

promovarea acțiunii civile.

A mai reținut instanța de apel, că în mod corect prima

instanță a făcut aplicarea art. III din Legea nr. 247/2005 și art. 44 din

O.U.G. nr. 40/1999, deoarece cererea de chemare în judecată a fost întemeiată

pe aceste texte legale.

Dreptul la acțiune nu este prescris, deoarece art. III

din Legea nr. 247/2005 reglementează un caz special de nulitate, iar termenul

de prescripție curge de la data intrării în vigoare a legii sau de la data la

care reclamanții au luat la cunoștință de încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva deciziei nr. 481/Ap din 13 mai 2004 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, au declarat recurs contestatorii F.E.C. și F.L., iar

împotriva deciziei nr. 39/Ap din 3 aprilie 2007 a aceleiași instanțe, au declarat recurs pârâții S.M. și S.C.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ., recurenții-contestatori au arătat că decizia nr. 481/Ap din 13 mai 2004

este nelegală, deoarece prevederile H.G. nr. 498/2003 adaugă la lege, iar

instanța de apel a dat prioritate unor dispoziții legale cu rang inferior legii

speciale de reparație.

„Înstrăinarea” către stat a fost forțată, neavând la

bază acordul proprietarului, iar din suma stabilită cu titlu de despăgubiri

s-au achitat doar 19.174 lei.

Pârâții S.M. și S.C. au invocat dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că decizia nr. 36/Ap din 3 aprilie 2007 este

nelegală.

Instanța trebuia să aibă în vedere faptul că

reclamanții nu au solicitat suspendarea efectelor deciziei civile nr.

481/Ap/2004 a Curții de Apel Brașov și că, pentru cota de ½ din imobil

s-au primit despăgubiri.

De asemenea, trebuia avut în vedere că au solicitat

înstrăinarea încă din anul 1996, când reclamanții nu ceruseră restituirea în

natură a imobilului.

Instanța de apel ar fi trebuit să suspende judecata

până la soluționarea dosarului nr. 40964/1/2004 aflat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care era prioritar și care era de natură a conferi

reclamanților calitate procesuală activă și trebuia să țină cont de

dispozițiile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale care împiedică repunerea în discuție a unei hotărâri

definitive.

Recurenții au mai arătat că invocarea art. 44 din

O.U.G. nr. 40/1999 este greșită, deoarece acest text nu se aplică atunci când

acțiunea în revendicare s-a finalizat printr-o hotărâre definitivă și

executorie.

La data de 21 ianuarie 2009, cele două cauze au fost

întrunite, în raport de dispozițiile art. 164 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând cele două recursuri declarate împotriva

celor două decizii pronunțate în apel, Înalta Curte constată următoarele.

Recursul declarat de pârâții S.M. și S.C. împotriva

deciziei civile nr. 36/Ap din 3 aprilie 2007 a Curții de Apel Brașov nu este fondat.

În formularea criticilor lor, recurenții au plecat de

la premisa falsă că decizia pronunțată în apel reprezintă tranșarea irevocabilă

a raportului juridic dedus judecății și că decizia nr. 481/Ap/2004 a Curții de

Apel Brașov a statuat cu putere de lucru judecat asupra calității procesuale

active a reclamanților.

În sistemul românesc de drept, raportul juridic dedus

judecății este soluționat în mod irevocabil în momentul în care se pronunță

instanța de recurs, iar faptul că recursul nu suspendă, în principiu,

executarea nu semnifică că în recurs, prin aplicarea corectă a legii, instanța

nu poate da o altă soluție în cauză. O astfel de interpretare ar goli de

conținut însăți rațiunea judecății în recurs.

Articolul 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale nu are legătură cu cele susținute de

recurenți, deoarece acest text interzice discriminarea.

Principiul stabilității raporturilor juridice este

consacrat de Preambulul Convenție, iar jurisprudența masivă a Curții Europene

privind repunerea în discuție a unor raporturi juridice tranșate irevocabil

prin hotărâri executorii reprezintă o aplicare a art. 6 din Convenție și se

referă la situația permisă de vechea legislația când raportul juridic

soluționat irevocabil putea fi reanalizat în cadrul unei noi proceduri

judiciare, declanșate prin promovarea recursului în anulare

Nefondate sunt și criticile referitoare la faptul că

înstrăinarea imobilului s-a solicitat încă din anul 1996, deoarece ceea ce

contează este momentul la care actul de înstrăinare a fost încheiat, și nu

momentul la care s-a solicitat înstrăinarea.

Astfel, art. III din Legea nr. 247/2005, pe care s-a

întemeiat acțiunea reclamanților F., prevede că actele juridice de înstrăinare

încheiate după 14 februarie 2001 cu nerespectarea interdicțiilor art. 44 din

O.U.G. nr. 40/1999, pot fi atacate în instanță în termen de 12 luni de la data

intrării în vigoare a legii sau, după caz, de la data luării la cunoștință a

încheierii actului, iar art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată

dispune că s

ub sancțiunea nulității absolute, este

interzisă înstrăinarea bunurilor imobile notificate potrivit prevederilor

legii, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz,

judiciare, generate de lege.

De asemenea, în mod corect instanța de apel a făcut

aplicarea art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, deoarece și acest

text de lege interzice,

sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea bunurilor imobile

care fac obiectul unei încunoștințări scrise, notificări sau cereri în

constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din partea persoanelor fizice

sau juridice deposedate de aceste bunuri.

Textul în discuție nu condiționează

aplicarea sa de preexistența unui litigiu anterior, ci de existența unei

solicitări de restituire din partea foștilor proprietari.

Nici critica referitoare la faptul că instanța de apel

ar fi trebuit să suspende judecata până la soluționarea dosarului nr.

40964/1/2004 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este

fondată, deoarece obiectul dosarului menționat era o contestație la dispoziția

emisă conform Legii nr. 10/2001, iar soluția pronunțată nu putea afecta dreptul

reclamanților de a solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Dimpotrivă, soluția asupra contestației împotriva

dispoziției emisă de unitatea deținătoare este influențată de validitatea

contractului de vânzare-cumpărare.

Recursul declarat de contestatorii F.E.C. și F.L.

împotriva deciziei nr. 481/Ap din 13 mai 2004 a Curții de Apel Brașov este, însă fondat.

Astfel, regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este reglementat prin

Legea nr. 10/2001.

Articolul 2 al

actului normativ în discuție stabilește domeniul de aplicare al legii, printre

ipotezele avute în vedere regăsindu-se și imobilele preluate de stat cu titlu

valabil, astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

De altfel,

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, au abrogat H.G. nr. 498/2003 și includ în domeniul de aplicare a

legii speciale de restituire toate imobilele preluate în baza Decretului nr.

223/1974.

Față de cele expuse, se va respinge

recursul declarat de pârâții S.M. și S.C. împotriva deciziei nr. 36/Ap din 3

aprilie 2007 a Curții de Apel Brașov.

Se va admite recursul declarat de

contestatorii F.E.C. și F.L. împotriva deciziei nr. 481/Ap din 13 mai 2004 a Curții de Apel Brașov, care va fi casată, în sensul că se va respinge apelul declarat de

pârâta SC R.I.A.L. SRL împotriva sentinței nr. 499 din 5 decembrie 2003 a Tribunalului Brașov, secția civilă, și cererea de intervenție accesorie, formulată de S.M. și S.C.

Pentru respingerea apelului declarat

de pârâtă se va avea în vedere, așa cum s-a arătat, că și cota de ½ imobil

pentru care s-a respins notificarea face obiectul Legii nr. 10/2001 și că

restituirea în natură este posibilă, ca urmare a constatării nulității

contractului de înstrăinare.

Având în vedere și dispozițiile art.

274 C. proc. civ., recurenții S.M. și S.C. vor fi obligați la plata sumei de

1360 lei cheltuieli de judecată către intimații F.E.C. și F.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâții S.M. și S.C. împotriva deciziei nr. 36/Ap din 3 aprilie 2007 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursul declarat de

contestatorii F.E.C. și F.L. împotriva deciziei nr. 481/Ap din 13 mai 2004 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, pe care o casează.

Respinge apelul declarat de pârâta SC

R.I.A.L. SRL împotriva sentinței nr. 499 din 5 decembrie 2003 a Tribunalului Brașov, secția civilă, și cererea de intervenție accesorie, formulată de S.M. și S.C.

Obligă pe recurenții S.M. și S.C. la

plata sumei de 1360 lei cheltuieli de judecată către intimații F.E.C. și F.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 21 ianuarie 2010.