ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7803/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin Dispoziția nr. 607 din 7 martie 2008 S.C. R. S.R.L. Brașov a dispus restituirea în natură a cotei de ½ părți indivize din apartamentul care nu este înstrăinat, din imobilul situat în Brașov, deținut cu titlu de închiriere de P.I., justificat de faptul că a fost deposedat de stat, fără plată, de o cotă de ½ părți indivize din imobil, prin Decizia nr. 53 din 14 februarie 1983, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974. Prin aceeași dispoziție s-a respins notificarea formulată pentru terenul construit și neconstruit, situat la adresa menționată, aferent cotei sale de ½ părți indivize, cu motivarea că nu a fost în proprietatea sa, ci a fost deținut cu titlu de folosință.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, a propus ca notificatorului să îi fie acordate despăgubiri, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru o cotă de ½ părți indivize din apartamentul situat în același imobil și care a fost înstrăinat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995 în favoarea numitului M.I. Prin Sentința civilă nr. 230S din 3 iulie 2008 Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins contestația formulată de reclamantul C.C. în contradictoriu cu intimata S.C. R. S.R.L., reținând că din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a avut calitatea de proprietar doar asupra cotei de ½ din imobilul în litigiu, fiind îndreptățit la măsuri reparatorii doar în această limită.

Cum imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii urmează a se stabili în echivalent, în condițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001. Faptul că dobânditorii nu și-au intabulat dreptul de proprietate nu poate avea consecințe asupra valabilității actului de înstrăinare și nici asupra felului măsurilor reparatorii la care reclamantul este îndreptățit. De asemenea, instanța de fond a apreciat că nu prezintă relevanță juridică nici faptul că imobilul constituie un tot unitar din punct de vedere tabular, ca urmare a faptului că nu a suferit transformări. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

În rejudecare, după casarea dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 6916 din 24 iunie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul prin Decizia nr. 183/Ap din 14 decembrie 2010. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că restituirea în natură a unei cote ideale din întreg imobilul compus din cele două corpuri de clădire ar însemna restituirea cotei de ½ din apartamentul vândut în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce ar aduce atingere dreptului de proprietate al cumpărătorului. De asemenea, a apreciat că nu poate fi primită solicitarea reclamantului de acordare în compensare a cotei de ½ din apartamentul nevândut, deoarece din expertiza tehnică rezultă o componență diferită a celor două apartamente, ceea ce determină și o valoare diferită a acestora.

În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului a susținut că instanța de apel nu a administrat toate probele necesare în cauză, nu a respectat dispozițiile deciziei de casare și a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (2) și alin. (5), art. 20 alin. (3) și art. 26 din Legea nr. 10/2001, care prevăd imperativ faptul că dacă restituirea în natură nu este posibilă, compensarea primează oricăror despăgubiri bănești.

A arătat că, deși intimata a susținut că nu există bunuri sau servicii la dispoziția sa, care să poată fi atribuite prin compensare, este pe deplin probat faptul că imobilul apartament nr. 2, aflat în proprietatea intimatei, este liber, nerevendicat și poate fi atribuit reclamantului în cotă de ½. Acest aspect nu a fost cercetat de instanța de apel, care avea obligația de a cenzura nerespectarea ordinii impuse de dispozițiile Legii nr. 10/2001, atât de către intimată, cât și de prima instanță. De asemenea, a criticat decizia atacată sub aspectul respingerii cererii de compensare în temeiul unor simple supoziții, nesusținute de vreo probă. Aceasta deoarece prin expertiza efectuată în apel nu au fost evaluate construcțiile, deși instanța avea obligația de a dispune ca expertul să evalueze cele două apartamente pentru a stabili dacă poate opera compensarea, respectiv dacă există o echivalență valorică între cele două unități locative.

De asemenea, în mod nelegal instanța a procedat la compararea celor două suprafețe, fără a deduce suprafața aferentă magaziei (garajului), spațiu care a fost analizat în tot cursul procesului distinct de cele două apartamente. Aceste aspecte au constituit obiective la raportul de expertiză, formulate de reclamant și avute în vedere de instanța de casare, care a impus analizarea pretenției reclamantului de atribuire a cotei de ½ din apartamentul nr. 2. Un alt motiv de nelegalitate invocat de reclamant privește faptul că garajul edificat pe terenul situat în Brașov, a fost analizat distinct de cele două apartamente, deși se identifică cu magazia în suprafață de 21,78 mp și reprezintă parte componentă a apartamentului nr. 2. Susține că decizia atacată cuprinde argumente contradictorii pentru că, deși reține că în componența apartamentului nr. 2 intră și anexele gospodărești în suprafață de 21,78 mp, menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed: Legea nr. 10/2001 stabilește prin chiar art. 1 principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, restituirea în echivalent făcându-se numai în situația în care bunul nu mai poate fi retrocedat. În același timp, prin lege se stabilește o ordine a acordării măsurilor reparatorii, în situația în care se constată imposibilitatea restituirii în natură.

Astfel, art. 26 din Legea nr. 10/2001 dispune în sensul că "dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită." Din economia textului de lege se desprinde concluzia că acordarea bunurilor în compensare este o măsură reparatorie pe care legiuitorul a ales să o prevadă cu prioritate față de măsura stabilirii despăgubirilor în echivalent.

În această situație, instanța de apel trebuia să fie preocupată, în primul rând, de administrarea tuturor probelor în temeiul cărora se putea pronunța asupra solicitării reclamantului de a i se acorda în compensarea părții din imobil imposibil de restituit în natură, cota parte din apartamentul care i-a fost deja restituit prin art. 1 al dispoziției nr. 607 din 7 martie 2008 emisă de pârâta S.C. R. S.R.L. Brașov, așa cum s-a stabilit prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte în primul ciclu procesual. Or, prin decizia atacată, curtea de apel s-a mărginit să constate că din expertiza tehnică administrată rezultă o componență diferită a celor două apartamente, ce determină o valoare diferită a acestora, astfel încât reclamantului nu i se poate acorda bunul în compensare, deoarece s-ar depăși cota de ½ din întregul imobil, la care este îndreptățit acesta.

Înalta Curte observă că instanța de apel nu a dispus ca prin expertiza ordonată să se evalueze imobilul în ansamblul său și nici cele două apartamente distincte din imobil, operând cu prezumția că suprafețele diferite și vechimea diferită a celor două corpuri de clădire presupun o valoare mai mare a apartamentului nr. 2. Or, hotărârea pronunțată trebuie să se sprijine pe probe administrate în condițiile respectării principiului contradictorialității, asupra cărora părțile să-și poate exprima punctul de vedere și pe care să-și poată întemeia concluziile, iar nu pe prezumțiile instanței. Aceasta cu atât mai mult cu cât suprafața și vechimea imobilului nu sunt singurele criterii de determinare a valorii unui bun.

Pentru a putea stabili dacă cererea reclamantului de atribuire în compensare a cotei de ½ din apartamentul nr. 2 este întemeiată, judecătorii apelului aveau obligația de a dispune evaluarea celor două apartamente de către un expert constructor, conformându-se astfel și îndrumărilor date de Înalta Curte prin Decizia de casare nr. 6916 din 24 iunie 2009. Chiar dacă prin această decizie se stabilește că instanța de apel va dispune administrarea probei cu expertiză în scopul identificării construcțiilor de care a fost deposedat reclamantul și stabilirii compunerii corpurilor de clădire care au făcut obiectul înstrăinării, respectiv al închirierii, instanța de apel trebuia să aibă în vedere că, potrivit aceleiași decizii, avea obligația ca, după stabilirea împrejurărilor de fapt menționate să dispună asupra solicitării reclamantului de atribuire în compensare a unei cote din apartamentul nr. 2. Art. 315 C. proc.

civ. dă hotărârii pronunțate de instanța de recurs putere numai cu privire la probleme de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe, iar nu și la cele de fapt, asupra cărora instanța de trimitere are dreptul să aprecieze. Indicațiile referitoare la necesitatea lămuririi unor împrejurări de fapt și administrarea unor probe nu pot primi decât calificarea unor indicații de natură a atrage atenția asupra încălcării săvârșite prin nelămurirea unor împrejurări de fapt esențiale pronunțării unei soluții temeinice și legale. În același timp, Înalta Curte constată și incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la existența unor argumente contradictorii în considerentele deciziei atacate.

Astfel, în dosarul apel se regăsește răspunsul expertului E.V. la obiecțiunile formulate de reclamant, prin care se precizează că magazia în suprafață de 21,78 mp, cuprinsă în componența apartamentului nr. 2 se identifică cu garajul executat în baza autorizației de construire din 26 iulie 1977. Deși reține această stare de fapt în motivarea deciziei, față de motivul de apel formulat de reclamant cu privire la faptul că în mod greșit prima instanță a reținut că notificarea nu vizează și această construcție, instanța respinge apelul reclamantului și menține soluția primei instanțe.

Aceasta în condițiile în care din conținutul notificării formulate la 24 iunie 2001 rezultă că reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului "construcție nouă - neînscrisă ca atare în cartea funciară". Pentru toate aceste considerente, constatând că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, Înalta Curte va admite recursul și va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța de apel va dispune administrarea probei cu expertiză în scopul stabilirii valorii imobilului în integralitatea sa, precum și a valorii celor două apartamente care îl compun, urmând a avea în vedere că garajul în suprafață de 21,78 mp, ce se identifică cu magazia, face parte din componența apartamentului nr. 2. În raport de aceste împrejurări de fapt, se va pronunța asupra cererii reclamantului de a i se acorda, în compensarea părții din imobil imposibil de restituit în natură, cota parte din apartamentul care i-a fost deja restituit prin art. 1 al Dispoziției nr. 607 din 7 martie 2008 emisă de pârâta S.C. R. S.R.L. Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva Deciziei nr. 183 Ap din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 noiembrie 2011.