ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7803/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin Dispoziția nr. 607 din 7 martie 2008

S.C. R. S.R.L. Brașov a dispus restituirea în natură a cotei de ½ părți

indivize din apartamentul care nu este înstrăinat, din imobilul situat în

Brașov, deținut cu titlu de închiriere de P.I., justificat de faptul că a fost

deposedat de stat, fără plată, de o cotă de ½ părți indivize din imobil,

prin Decizia nr. 53 din 14 februarie 1983, emisă în aplicarea Decretului nr.

223/1974.

Prin aceeași

dispoziție s-a respins notificarea formulată pentru terenul construit și

neconstruit, situat la adresa menționată, aferent cotei sale de ½ părți

indivize, cu motivarea că nu a fost în proprietatea sa, ci a fost deținut cu

titlu de folosință.

Totodată, în

conformitate cu dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, a propus ca

notificatorului să îi fie acordate despăgubiri, în condițiile Titlului VII al

Legii nr. 247/2005, pentru o cotă de ½ părți indivize din apartamentul

situat în același imobil și care a fost înstrăinat în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 112/1995 în favoarea numitului M.I.

Prin Sentința civilă

nr. 230S din 3 iulie 2008 Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins

contestația formulată de reclamantul C.C. în contradictoriu cu intimata S.C. R.

S.R.L., reținând că din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a

avut calitatea de proprietar doar asupra cotei de ½ din imobilul în

litigiu, fiind îndreptățit la măsuri reparatorii doar în această limită. Cum

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile

reparatorii urmează a se stabili în echivalent, în condițiile art. 18 din Legea

nr. 10/2001. Faptul că dobânditorii nu și-au intabulat dreptul de proprietate

nu poate avea consecințe asupra valabilității actului de înstrăinare și nici

asupra felului măsurilor reparatorii la care reclamantul este îndreptățit. De

asemenea, instanța de fond a apreciat că nu prezintă relevanță juridică nici

faptul că imobilul constituie un tot unitar din punct de vedere tabular, ca

urmare a faptului că nu a suferit transformări.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul.

În rejudecare, după

casarea dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 6916 din 24 iunie 2009, Curtea de

Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de

conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul prin Decizia nr.

183/Ap din 14 decembrie 2010.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că restituirea în natură a unei cote ideale din

întreg imobilul compus din cele două corpuri de clădire ar însemna restituirea

cotei de ½ din apartamentul vândut în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce

ar aduce atingere dreptului de proprietate al cumpărătorului. De asemenea, a

apreciat că nu poate fi primită solicitarea reclamantului de acordare în compensare

a cotei de ½ din apartamentul nevândut, deoarece din expertiza tehnică

rezultă o componență diferită a celor două apartamente, ceea ce determină și o

valoare diferită a acestora.

În termen legal,

împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Au fost invocate

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

recursului a susținut că instanța de apel nu a administrat toate probele necesare

în cauză, nu a respectat dispozițiile deciziei de casare și a încălcat

dispozițiile art. 1 alin. (2) și alin. (5), art. 20 alin. (3) și art. 26 din

Legea nr. 10/2001, care prevăd imperativ faptul că dacă restituirea în natură

nu este posibilă, compensarea primează oricăror despăgubiri bănești. A arătat

că, deși intimata a susținut că nu există bunuri sau servicii la dispoziția sa,

care să poată fi atribuite prin compensare, este pe deplin probat faptul că

imobilul apartament nr. 2, aflat în proprietatea intimatei, este liber,

nerevendicat și poate fi atribuit reclamantului în cotă de ½. Acest

aspect nu a fost cercetat de instanța de apel, care avea obligația de a cenzura

nerespectarea ordinii impuse de dispozițiile Legii nr. 10/2001, atât de către

intimată, cât și de prima instanță.

De asemenea, a

criticat decizia atacată sub aspectul respingerii cererii de compensare în

temeiul unor simple supoziții, nesusținute de vreo probă. Aceasta deoarece prin

expertiza efectuată în apel nu au fost evaluate construcțiile, deși instanța

avea obligația de a dispune ca expertul să evalueze cele două apartamente

pentru a stabili dacă poate opera compensarea, respectiv dacă există o

echivalență valorică între cele două unități locative. De asemenea, în mod

nelegal instanța a procedat la compararea celor două suprafețe, fără a deduce

suprafața aferentă magaziei (garajului), spațiu care a fost analizat în tot

cursul procesului distinct de cele două apartamente. Aceste aspecte au

constituit obiective la raportul de expertiză, formulate de reclamant și avute

în vedere de instanța de casare, care a impus analizarea pretenției

reclamantului de atribuire a cotei de ½ din apartamentul nr. 2.

Un alt motiv de

nelegalitate invocat de reclamant privește faptul că garajul edificat pe

terenul situat în Brașov, a fost analizat distinct de cele două apartamente,

deși se identifică cu magazia în suprafață de 21,78 mp și reprezintă parte

componentă a apartamentului nr. 2. Susține că decizia atacată cuprinde

argumente contradictorii pentru că, deși reține că în componența apartamentului

nr. 2 intră și anexele gospodărești în suprafață de 21,78 mp, menține ca legală

și temeinică sentința instanței de fond.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând

a-l admite, pentru considerentele ce succed:

Legea nr. 10/2001

stabilește prin chiar art. 1 principiul prevalenței restituirii în natură a

imobilelor preluate în mod abuziv, restituirea în echivalent făcându-se numai

în situația în care bunul nu mai poate fi retrocedat.

În același timp, prin

lege se stabilește o ordine a acordării măsurilor reparatorii, în situația în

care se constată imposibilitatea restituirii în natură.

Astfel, art. 26 din

Legea nr. 10/2001 dispune în sensul că "dacă restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după

caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să

acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta

nu este acceptată de persoana îndreptățită."

Din economia textului

de lege se desprinde concluzia că acordarea bunurilor în compensare este o

măsură reparatorie pe care legiuitorul a ales să o prevadă cu prioritate față

de măsura stabilirii despăgubirilor în echivalent.

În această situație,

instanța de apel trebuia să fie preocupată, în primul rând, de administrarea

tuturor probelor în temeiul cărora se putea pronunța asupra solicitării

reclamantului de a i se acorda în compensarea părții din imobil imposibil de

restituit în natură, cota parte din apartamentul care i-a fost deja restituit

prin art. 1 al dispoziției nr. 607 din 7 martie 2008 emisă de pârâta S.C. R.

S.R.L. Brașov, așa cum s-a stabilit prin decizia de casare pronunțată de Înalta

Curte în primul ciclu procesual.

Or, prin decizia

atacată, curtea de apel s-a mărginit să constate că din expertiza tehnică

administrată rezultă o componență diferită a celor două apartamente, ce

determină o valoare diferită a acestora, astfel încât reclamantului nu i se

poate acorda bunul în compensare, deoarece s-ar depăși cota de ½ din

întregul imobil, la care este îndreptățit acesta.

Înalta Curte observă

că instanța de apel nu a dispus ca prin expertiza ordonată să se evalueze

imobilul în ansamblul său și nici cele două apartamente distincte din imobil,

operând cu prezumția că suprafețele diferite și vechimea diferită a celor două

corpuri de clădire presupun o valoare mai mare a apartamentului nr. 2.

Or, hotărârea

pronunțată trebuie să se sprijine pe probe administrate în condițiile

respectării principiului contradictorialității, asupra cărora părțile să-și

poate exprima punctul de vedere și pe care să-și poată întemeia concluziile,

iar nu pe prezumțiile instanței. Aceasta cu atât mai mult cu cât suprafața și

vechimea imobilului nu sunt singurele criterii de determinare a valorii unui

bun.

Pentru a putea

stabili dacă cererea reclamantului de atribuire în compensare a cotei de

½ din apartamentul nr. 2 este întemeiată, judecătorii apelului aveau

obligația de a dispune evaluarea celor două apartamente de către un expert

constructor, conformându-se astfel și îndrumărilor date de Înalta Curte prin

Decizia de casare nr. 6916 din 24 iunie 2009.

Chiar dacă prin

această decizie se stabilește că instanța de apel va dispune administrarea

probei cu expertiză în scopul identificării construcțiilor de care a fost

deposedat reclamantul și stabilirii compunerii corpurilor de clădire care au

făcut obiectul înstrăinării, respectiv al închirierii, instanța de apel trebuia

să aibă în vedere că, potrivit aceleiași decizii, avea obligația ca, după

stabilirea împrejurărilor de fapt menționate să dispună asupra solicitării

reclamantului de atribuire în compensare a unei cote din apartamentul nr. 2.

Art. 315 C. proc.

civ. dă hotărârii pronunțate de instanța de recurs putere numai cu privire la

probleme de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe, iar

nu și la cele de fapt, asupra cărora instanța de trimitere are dreptul să

aprecieze. Indicațiile referitoare la necesitatea lămuririi unor împrejurări de

fapt și administrarea unor probe nu pot primi decât calificarea unor indicații

de natură a atrage atenția asupra încălcării săvârșite prin nelămurirea unor

împrejurări de fapt esențiale pronunțării unei soluții temeinice și legale.

În același timp,

Înalta Curte constată și incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

referitoare la existența unor argumente contradictorii în considerentele

deciziei atacate.

Astfel, în dosarul

apel se regăsește răspunsul expertului E.V. la obiecțiunile formulate de

reclamant, prin care se precizează că magazia în suprafață de 21,78 mp,

cuprinsă în componența apartamentului nr. 2 se identifică cu garajul executat

în baza autorizației de construire din 26 iulie 1977.

Deși reține această

stare de fapt în motivarea deciziei, față de motivul de apel formulat de

reclamant cu privire la faptul că în mod greșit prima instanță a reținut că

notificarea nu vizează și această construcție, instanța respinge apelul

reclamantului și menține soluția primei instanțe. Aceasta în condițiile în care

din conținutul notificării formulate la 24 iunie 2001 rezultă că reclamantul a

solicitat restituirea în natură a imobilului "construcție nouă -

neînscrisă ca atare în cartea funciară".

Pentru toate aceste

considerente, constatând că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe

deplin stabilite, Înalta Curte va admite recursul și va casa hotărârea atacată,

cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare,

instanța de apel va dispune administrarea probei cu expertiză în scopul

stabilirii valorii imobilului în integralitatea sa, precum și a valorii celor

două apartamente care îl compun, urmând a avea în vedere că garajul în

suprafață de 21,78 mp, ce se identifică cu magazia, face parte din componența

apartamentului nr. 2. În raport de aceste împrejurări de fapt, se va pronunța

asupra cererii reclamantului de a i se acorda, în compensarea părții din imobil

imposibil de restituit în natură, cota parte din apartamentul care i-a fost

deja restituit prin art. 1 al Dispoziției nr. 607 din 7 martie 2008 emisă de

pârâta S.C. R. S.R.L. Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul C.C. împotriva Deciziei nr. 183 Ap din 14 decembrie

2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia atacată

și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 noiembrie 2011.