ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 578/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 578/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra conflictului de competență de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, la data de 11 august 2011,

reclamanta S.R., prin mandatar P.M., a solicitat ca, în contradictoriu cu

pârâta A.N.R.P., să se constate refuzul acesteia de a emite decizia vizând

acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat

în Brașov, înscris în C.F. Brașov, cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea cererii reclamanta a arătat, în esență, că a urmat procedura

instituită de Legea nr. 10/2001 și că, prin Decizia nr. 571 din 14 noiembrie 2007

a SC R. SRL, i-au fost acordate măsuri reparatorii, această decizie fiind însă

modificată de Tribunalul Brașov prin sentința civilă nr. 44/S din 22 februarie 2008,

pronunțată în Dosarul nr. 9348/62/2007, în sensul acordării despăgubirilor

corespunzător valorii imobilului de la data plății lor efective. În final,

reclamanta a arătat că nu a obținut despăgubirile la care are dreptul, întrucât

A.N.R.P. refuză soluționarea dosarului de despăgubire până la prezentarea

dovezii privind înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară,

condiție ce nu mai poate fi realizată, deși a dobândit proprietatea imobilului

prin construire, întrucât apartamentul a fost vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995,

chiriașilor care îl ocupau și care și-au intabulat dreptul de proprietate

asupra locuinței.

În ceea

ce privește temeiul juridic al cererii, reclamanta și-a fundamentat inițial

pretenția pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 pct. 7 din Legea nr. 1/2009.

Ulterior, la termenul din 09 aprilie 2012, în fața Judecătoriei Brașov,

reclamanta a invocat în susținerea cererii dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin

sentința nr. 5536 din 18 aprilie 2012, Judecătoria Brașov a declinat competența

materială de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel Brașov, în baza art.

20 din Legea nr. 247/2005 (competența revine, secției de contencios administrativ

și fiscal, a curții de apel în a cărei rază domiciliază reclamantul) -

contestația formulată împotriva deciziei adoptate de C.C.S.D. echivalează cu

contestația împotriva refuzului de a emite decizie.

Curtea

de Apel Brașov a introdus din oficiu în cauză ca pârâtă C.C.S.D. la termenul

din 09 mai 2012, iar prin sentința nr. 192/R din 13 septembrie 2012 a respins

cererea formulată ca prematură, în contradictoriu cu C.C.S.D., și ca fiind

formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, în

contradictoriu cu pârâta A.N.R.P.

Prin Încheierea

nr. 907 din 18 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a scos de pe

rol, în temeiul art. 23 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 2/2013, recursul

declarat împotriva sentinței nr. 192/R din 13 septembrie 2012 și a trimis

dosarul spre competentă soluționare Curții de Apel Brașov.

Prin Decizia

nr. 5882/R din 11 decembrie 2013 Curtea de Apel Brașov, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursul reclamantei împotriva sentinței nr. 192/R

din 13 septembrie 2012 a Curții de Apel Brașov și a trimis cauza spre

rejudecare Tribunalului Brașov, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal,

cu îndrumarea de a clarifica cadrul procesual față de precizarea reclamantei că

cererea reprezintă o acțiune în revendicare de drept comun.

Prin

încheierea din 17 aprilie 2014, tribunalul a disjuns capetele 2 și 3 ale

cererii pe care le-a calificat drept cerere în pretenții și a format Dosarul

nr. 2238/62/2014, în care a declinat competența materială în favoarea

Judecătoriei Brașov.

În acord

cu dispozițiile Deciziei nr. 5882/R/l din 1 decembrie 2013 a Curții de Apel

Brașov, la prima zi de înfățișare în rejudecare, secția a II-a, a Tribunalului

Brașov a procedat la verificarea competenței sale de a soluționa pricina,

raportat la dispozițiile art. 159

1

alin. (2) coroborate cu art. 316

și art. 298 C. proc. civ. și a reținut cererea în pronunțare asupra excepției

necompetenței materiale a, secției a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov, invocată din oficiu.

În acest

sens, instanța a reținut că însăși Curtea de Apel Brașov a pus în discuție, la

termenul din 06 iunie 2013, aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 4 raportat

la art. 41 din Legea nr. 165/2013, ca dispoziții de imediată aplicare.

Prin

sentința civilă nr. 1257 din 24 aprilie 2014, Tribunalul Brașov a admis

excepția necompetenței materiale a secției a II-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, a Tribunalului Brașov, invocată din oficiu; a declinat

competența de soluționare a cererii în favoarea, secției civile, a Tribunalului

București.

Pentru a

se pronunța astfel, Tribunalul Brașov, în ceea ce privește natura juridică a

cererii deduse judecății, a avut în vedere că aceasta constituie o contestație

împotriva refuzului C.N.C.I. de a emite decizia de soluționare a cererii

privind acordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă, litigiu calificat

drept civil de Legea nr. 165/2013.

Conform art.

33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, entitățile învestite de lege au obligația

de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, în termenele enumerate la lit. a) la c),

care au început să curgă de la data de 01 ianuarie 2014.

De

asemenea, a reținut Tribunalul Brașov, conform art. 4 din Legea nr. 165/2013,

dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen

legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în

vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate

abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul C.E.D.O.

suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a

prezentei legi.

Totodată

s-a reținut că prin Decizia Curții Constituționale nr. 88 din 27 februarie 2014

a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată în Dosarele nr. 638/3/2013,

nr. 76.787/3/2011 și nr. 29.875/3/2013 ale Tribunalului București, secția a V-a

civilă, și s-a constatat că dispozițiile art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013

privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau

prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului

comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute

la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în

vigoare a legii.

În

consecință, s-a statuat că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 nu au

fost declarate ca neconstituționale în ceea ce privește aplicarea imediată a

tuturor dispozițiilor procedurale ale acestei legi, dispoziții care

reglementează între altele și competența de soluționare a litigiilor în materia

restituirii proprietăților.

Conform art.

35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, a apreciat Tribunalul Brașov, persoana

care se consideră îndreptățită se poate adresa secției civile a tribunalului în

a cărei circumscripție se află sediul entității, contestând refuzul de emitere

a deciziei, iar în entitățile investite de lege cu soluționarea cererii de

despăgubire sunt cuprinse și pârâtele din cauză, A.N.R.P. și C.N.C.I., conform art.

3 din Lege.

Raportat

la aceste considerente, Tribunalul Brașov a admis excepția necompetenței

materiale a secției a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, fiind

în termenul legal de invocare a acesteia și, raportat la dispozițiile legale

precitate, a declinat competența materială în favoarea secției civile,

stabilind, implicit, și competența teritorială în favoarea Tribunalului

București.

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

15741/3/2014, la data de 09 mai 2014.

Prin

sentința nr. 1152 din 08 octombrie 2014 Tribunalul București, a admis excepția

de necompetență teritorială a Tribunalului București, secția a IV-a civilă; a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, secția

civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a suspendat, din oficiu,

orice procedură. A înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă pentru soluționarea conflictului negativ pe calea regulatorului de

competență.

Pentru a

se pronunța astfel Tribunalul București a avut în vedere următoarele considerente:

Din

oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București

în soluționarea cauzei, raportat la dispozițiile art. 35 coroborat cu art. 3 pct.

4 din Legea nr. 165/2013.

Prin

cererea dedusă judecății, reclamanta S.R., prin mandatar P.M., a solicitat ca,

în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., să se constate refuzul acesteia de a

emite decizia vizând acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001

pentru imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. Brașov.

Cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov,secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal,dosar în care reclamanta, a precizat petitul

1 al acțiunii, în sensul că a solicitat obligarea C.C.S.D. să valideze Decizia nr.

571/2007 a SC R. SRL și să procedeze la soluționarea notificării prin

acordarea măsurilor compensatorii prevăzute de lege, reclamanta având calitatea

de persoană îndreptățită.

Potrivit

art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013:” (1) Deciziile emise cu

respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se

consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție

se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.(2) În

cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele

prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate

adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la

expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.”

Prin entitate

învestită de lege se au în vedere structurile cu atribuții în procesul de

restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii,

astfel cum acestea sunt definite la art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013.

Decizia nr.

571 din 14 noiembrie 2007 emisă de SC R. SRL Brașov a cărei validare se

solicită se referă la acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat

în Brașov, jud. Brașov.

Cât timp

imobilul ce face obiect al deciziei a cărei validare se solicită este situat în

Brașov, iar decizia a a fost emisă de SC R. SRL Brașov, ca unitate deținătoare,

în înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare,

tribunalul a apreciat că revine Tribunalului Brașov competența soluționării cauzei.

Sesizată

cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte de

Casație și Justiție reține următoarele:

În

fațaTribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, la solicitarea instanței, prin notele de ședință depuse pentru

termenul din 17 aprilie 2014, reclamanta a precizat petitul 1 al acțiunii, în

sensul că a solicitat obligarea C.C.S.D. să valideze Decizia nr. 571/2007 emisă

de SC R. SRL și să procedeze la soluționarea notificării prin acordarea

măsurilor compensatorii prevăzute de lege.

Reclamanta

S.R. a arătat și faptul că, în opinia sa, dispozițiile prevederilor art. 4 și

art 35 din Legea nr. 165/2013 nu sunt incidente în cauză, întrucât prin acțiune

se contestă refuzul A.N.R.P. de a soluționa dosarul cu referire la actul

administrativ prin care a exprimat acest refuz (act din 29 aprilie 2011),

considerând că acțiunea trebuie soluționată avându-se în vedere Legea nr. 554/2004.

Pentru

determinarea competenței materiale și teritoriale a primei

instanțe sunt relevante prevederile art. 725 alin. (2) C. proc. civ.,

potrivit cărora ”procesele în curs de judecată la data schimbării competenței

instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe. În

caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi privitoare

la competență sunt pe deplin aplicabile.”

În

speță, se pune problema incidenței celei de-a doua teze a acestui

alineat, prin raportare la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 în timp ce

litigiul se afla în faza recursului.

Astfel, trebuie

stabilit dacă litigiului îi sunt aplicabile prevederile art. 35 raportat la art.

33, 34 din Legea nr. 165/2013, prin art. 35 alin. (1) și (2) stabilindu-se

competența secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul entității pentru atacarea deciziilor emise cu respectarea prevederilor art.

33 și 34 și a refuzului de a emite decizia în termenele prevăzute de

aceste articole.

În cazul

de față, nu

sunt aplicabile termenele

prevăzute de

art. 33

și

34

din Legea nr. 165/2013, de

vreme ce acțiunea este formulată cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 165/2013.

Chiar

prin

Decizia nr. 269/2014, referitoare la

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate

la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a),

art. 21 alin. (6) și (8), art. 31 alin. (5), art. 34 alin. (1), art. 35 alin. (2)

și art. 50 lit. b) teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru

finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România,

invocată chiar de către Tribunalul Brașov în susținerea

necompetenței sale, Curtea Constituțională a statuat la paragraful 50

că „În ce privește dispozițiile art. 35

alin. (2)

din

Legea nr. 165/2013, acestea consacră dreptul persoanei care se consideră

îndreptățită de a se adresa instanței judecătorești în termen de 6 luni de la

expirarea termenelor prevăzute de

art. 33

și

34

, în cazul în care entitatea

învestită de lege nu emite decizia în termenele menționate. Având în vedere că

textul de lege criticat vizează o cale de atac ce poate fi introdusă împotriva

deciziilor emise potrivit

art. 33

și

34

din lege, așadar un text

de lege care, teoretic, va fi aplicabil abia după scurgerea termenelor

prevăzute de cele două articole menționate, rezultă că art. 35 nu este incident

în cauză, neavând legătură cu soluționarea acesteia, în sensul dispozițiilor art.

29

alin. (1)

din

Legea nr. 47/1992.” Mai mult decât atât, a reținut Curtea

Constituțională, autorii excepției de neconstituționalitate nici nu se pot

afla în ipoteza normei, de vreme ce nu le sunt aplicabile termenele prevăzute

de

art. 33

și

34

din Legea nr. 165/2013. Ca

atare, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 35

alin. (2)

din

Legea nr. 165/2013.

În

raport de obiectul litigiului și data sesizării instanței de

judecată, sub aspectul competenței de soluționare, cauza intră sub incidența

dispozițiilor art. 20

(1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost

modificat prin art. 10 din Legea nr. 2/2013, conform cărora „competența de

soluționare a acțiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea

deciziei adoptate de către

C.C.S.D., sau, după caz, refuzul

acesteia de a emite decizia revine secție de contencios administrativ și fiscal

a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul”.

Conform dispozițiilor

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 2/2013,” Procesele în primă instanță, precum și

căile de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată

la data schimbării, potrivit dispozițiilor prezentei legi, a competenței

instanțelor legal învestite se judecă de instanțele devenite competente

potrivit prezentei legi.”

Acțiunea

introductivă de instanță a fost formulată la data de 11 august 2011, iar în

stabilirea instanței competentă să soluționeze prezenta cauză trebuie corect

interpretate dispozițiile legale incidente, în funcție de succesiunea acestora.

Astfel,

la data introducerii acțiunii, competența de soluționare a cauzei revenea, secției

de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel Brașov, potrivit art. 19

și 20 din Legea nr. 247/2005, care prevedeau:

Art. 19

(1) -

Deciziile adoptate

de către C.C.S.D. pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ

nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin C.C.S.D. Plângerea

suspendă exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al

titularului.

Art. 20

(1)

- Competența de soluționare revine, secției

de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel în a cărei rază

teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în

străinătate, cererea se adresează instanței reședinței sale din țară sau, după

caz, la instanța domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă

nu are nici reședință în România și nici reprezentant cu domiciliul în România,

cererea se adresează, secției de contencios administrativ și fiscal, a Curții

de Apel București.

Pe parcursul

soluționării cauzei, la data formulării cererii precizatoare (17 aprilie

2014), alin. (1) al dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 247/2005 a fost

modificat prin Legea

nr. 2/2013

, începând cu 15

februarie 2013,

astfel: ”Competența

de soluționare a acțiunii în contencios administrativ având ca obiect

contestarea deciziei adoptate de către C.C.S.D. sau, după caz, refuzul acesteia

de a emite decizia revine secției de contencios administrativ și fiscal a

tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă

reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanței

reședinței sale din țară sau, după caz, instanței domiciliului reprezentantului

acestuia din România, iar dacă nu are nici reședință în România și nici

reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează Secției de

contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București.”

Întrucât

în cauza dedusă judecății nu sunt incidente dispozițiile art. 35 alin.

(2) din Legea

165/2013, iar

reclamanta are

domiciliul în Brașov, competența de soluționare a cererii sale

revine tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamanta, conform

dispozițiilor legale menționate anterior.

Având în

vedere considerentele reținute, soluționarea pricinii este de competența

Tribunalului Brașov, în favoarea căruia urmează a fi stabilită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2015.