ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2725/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2725/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Brașov la 27 noiembrie 2002, reclamantul V.V. a chemat în judecată pe pârâții

SC R. SRL Brașov, N.S. și P.R. pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va

pronunța, să constate că imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. Brașov a

trecut în proprietatea statului în temeiul deciziei penale nr. 123 din 19

ianuarie 1949 a Curții București; să se constate că naționalizarea imobilului

în baza Decretului nr. 92/1950 nu a mai avut obiect și a fost înscris în mod

eronat în listele anexe ale decretului; rectificarea în C.F. la poziția B 4 a

înscrierii actului prin care statul a devenit proprietar, în loc de Decretul

nr. 92/1950 sentința penală nr. 123/1949; rectificarea C.F. în sensul radierii

dreptului de proprietate al Statului Român și restabilirea situației anterioare

naționalizării; să se constate că defuncții I.I. și V. au edificat înainte de

anul 1949 o construcție formată din casă cu parter, etaj și anexe garaj și corp

de gardă pe ternul situat în Brașov; să se constate că imobilul a trecut în

proprietatea statului fără titlu valabil; să se constate nulitatea contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți; să se dispună desființarea în parte a

deciziei nr. 56/2001 emisă de SC R. SRL Brașov în sensul înlăturării din

decizie, la art. 2 alin. (3) a mențiunii „restituirea este condiționată de

plata către chiriaș a sumei de 71.684 lei”; obligarea SC R. SRL Brașov de a

completa decizia cu restituirea în natură a întregului imobil situat în Brașov.

În subsidiar, reclamantul a solicitat să se constate

inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 privind proprietatea lui I.I. asupra

imobilului din C.F. Brașov; să se dispună modificarea art. 4 din Decizia nr.

56/2001 în sensul stabilirii valorilor despăgubirilor oferite la valoarea de

circulație a imobilului revendicat și plata acestora actualizate, la data

achitării, potrivit indicelui de inflație.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a

arătat că pe terenul cumpărat în anul 1935 autorul reclamantului a edificat o

construcție care nu a fost întabulată în evidențele de publicitate imobiliară.

Prin hotărâre penală I.I. a fost condamnat la 8 ani de temniță grea

dispunându-se și confiscarea averii. În aceste condiții, autorului

reclamantului nu îi erau aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 386 S din 17 octombrie 2003

Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a constatat că

imobilul situat în Brașov, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.

A desființat în parte Decizia nr. 56 din 19 octombrie 2001 emisă de pârâta SC

R. SRL Brașov în sensul că a înlăturat dispoziția cuprinsă în alin. (3) al art.

2 privitor la faptul că restituirea imobilului este condiționată de plata către

chiriași a sumei de 71.684 lei, reactualizată la data plății. A modificat prima

parte a art. 4 din decizia sus menționată în sensul că a stabilit valoarea

estimativă a părții din imobil pentru care se oferă despăgubiri ca fiind de

2.180.183.213 lei. Au fost respinse celelalte pretenții.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

într-un proces anterior, finalizat prin decizia civilă nr. 142 din 13 februarie

1998 a Curții de Apel Brașov, s-a stabilit irevocabil că I.V. este succesoarea

lui I.I. iar V.V. este succesor testamentar al lui I.V.

Într-o nouă acțiune introdusă de același reclamant a

fost reținută autoritatea de lucru judecat întemeiată pe hotărârea pronunțată

în primul litigiu.

În privința petitelor relative la constatarea

faptului că imobilul a fost preluat de stat în temeiul unei hotărâri penale

prin confiscarea averii defunctului I.I.; la constatarea faptului că

naționalizarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu a mai avut

obiect; la rectificarea cărții funciare și a faptului că defuncții I.I. și V.

au edificat pe teren o construcție înainte de anul 1949 există o statuare

jurisdicțională ce are valoarea unei prezumții legale absolute, potrivit art.

1200 pct. 4 C. civ.

Antecesorul reclamantului era, la data naționalizării

imobilului în litigiu general pensionar, astfel încât îi erau aplicabile

prevederile art. II din decret, preluarea fiind făcută fără titlu valabil.

Cât privește constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare s-a reținut că prin sentința civilă nr. 6223/2000 a Judecătoriei

Brașov a fost admisă cererea de intervenție în interes propriu formulată de

P.R. și soția acestuia și s-a constatat că aceștia sunt proprietarii

apartamentului situat în imobilul în litigiu, în baza contractului de

vânzare-cumpărare nr. 23658 din 7 aprilie 1998. Această constatare

jurisdicțională a intrat în puterea lucrului judecat, pârâtul putându-se

prevala în prezentul litigiu dea ea.

Nu a fost dovedită reaua-credință a pârâtei N.S. la

data perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Această parte a încheiat

actul translativ de proprietate cu persoana care figurează în evidențele de

publicitate imobiliară ca fiind titularul dreptului de proprietate asupra

imobilului. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare proprietar

tabular al imobilului era statul și nu era notată în evidențele de publicitate

vreo acțiune în rectificare de C.F. și nici nu s-a făcut dovada că la acea dată

N.S. cunoștea despre existența pe rolul instanțelor a unei astfel de acțiuni.

Decizia nr. 56/2001 emisă de R. SRL Brașov este

nelegală întrucât Legea nr. 10/2001 nu conține nici o prevedere din care să

rezulte posibilitatea condiționării restituirii părții din imobil deținută cu

chirie contra unei sume de bani decât în cazurile prevăzute de art. 49. Valoarea

estimativă a părții din imobil ce nu se restituie în natură a fost stabilită

prin expertiză, însă instanța nu are competență în materia stabilirii,

cuantificării și acordării despăgubirilor bănești, aceste atribuții revenind

altor organe ale statului.

Apelurile declarate de reclamant și de pârâții

persoane fizice au fost respinse prin decizia civilă nr. 267 Ap. din 31 martie

2004 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

În considerentele hotărârii sale instanța de apel a

arătat, cu privire la apelul reclamantului, că prima instanță nu a omis să se

pronunțe asupra petitului 5 din acțiune, ci l-a respins cu motivarea că asupra

acestui capăt de cerere, ca și asupra altora din acțiunea introductivă, există

o statuare jurisdicțională cu valoarea unei prezumții legale absolute potrivit

art. 1200 pct. 4 C. civ. Faptul că prin dispozitiv s-au respins „restul

pretențiilor” nu constituie o nepronunțare asupra unui capăt de cerere, atâta

timp cât acesta este analizat în considerente. De altfel, identificarea și

întabularea construcției s-a realizat în cartea funciară ca urmare a cererii

reclamantului, după cum rezultă din extrasul C.F. aflat la fila 189 dosar fond.

Din același extras rezultă că nu este întemeiată nici critica privitoare la

nepronunțarea asupra terenului, atâta timp cât acesta este evidențiat în cartea

funciară în lotul nr. 1 care îl are ca proprietar pe reclamant.

Relativ la reaua-credință a chiriașilor cumpărători,

deși a afirmat că aceasta reiese din probele de la dosar, apelantul nu indică ce

probe au fost omise în analiza primei instanțe și care ar fi putut duce la

această concluzie, ci face afirmații generale, fără trimitere la acte sau file

din dosarul de fond. Contractele au fost încheiate după finalizarea proceselor

relative la titlul statului, după obținerea unei hotărâri irevocabile, ceea ce

denotă că chiriașii au depus diligențe și au așteptat încheierea ciclului

procesual pentru a fi siguri că vor cumpăra de la adevăratul proprietar. Din

notificările depuse la dosar nu reiese data certă la care acestea au fost

expediate pârâților, așa încât ele nu pot constitui o dovadă a relei-credințe.

Cât privește apelul pârâților, s-a reținut că în mod

corect prima instanță a respins capătul de cerere privitor la menținerea

hotărârii penale ca titlu valabil de preluare a statului, reținând prezumția

puterii lucrului judecat în temeiul art. 1200 pct. 4 C. civ.

Decizia instanței de apel a fost recurată atât de

către reclamant cât și de către pârâții P.R. și N.S.

În recursul reclamantului, motivat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ., sunt reluate, practic,

criticile formulate împotriva sentinței, arătându-se că decizia este nelegală

întrucât ambele instanțe nu s-au pronunțat asupra petitului nr. 5 din acțiunea

introductivă privind constatarea faptului că defuncții I.I. și V. au edificat

înainte de anul 1949 o construcție pe terenul situat în Brașov.

Ambele instanțe au omis să se pronunțe asupra

petitului nr. 9 din acțiunea introductivă prin care s-a solicitat completarea Deciziei

nr. 56/2001 cu restituirea în natură și a terenului în suprafață de 3955, 60

mp. Păstrând sentința prin care instanța de fond nu s-a pronunțat asupra

acestui capăt de cerere, instanța de apel a încălcat dreptul de proprietate al

reclamantului și s-a refuzat analizarea dreptului său de a primi întreaga

suprafață de teren. Instanța de apel s-a folosit de un extras de carte funciară

aflat la fila 189 dosar fond care nu mai este valabil, întrucât acea înscriere

de C.F. a fost anulată de Tribunalul Brașov, în urma unei decizii definitive.

Cât privește petitul 7 privitor la constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, instanțele au reținut

greșit că aceștia au fost de bună-credință deoarece trebuiau să facă un minim

de verificări, iar mențiunea din cartea funciară, privind dreptul de

proprietate al statului asupra imobilului revendicat nu este suficientă în

dovedirea bunei credințe a acestora.

Părțile au încheiat contractele de vânzare-cumpărare

în cunoștință de cauză, știind că lucrul vândut este proprietatea antecesorilor

reclamantului, fapt pentru care aceste contracte au o cauză ilicită.

Recursul pârâților, întemeiat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează următoarele critici:

Instanțele au nesocotit prevederile art. 1201 C. civ.

atunci când au acceptat să repună în discuție o chestiune care își găsește

rezolvarea judiciară irevocabilă.

Prin sentința civilă nr. 9891 din 5 iulie 1995 a

Judecătoriei Brașov a fost admisă acțiunea prin care reclamantul V.V. a solicitat

să se constate că este moștenitor testamentar al defuncților I.I. și I.V.A., să

se constate că defuncții au construit pe terenul situat în Brașov, o casă

familială cu parter și etaj și garaj; să se constate că prin decizia penală nr.

123/1949 a Curții București s-a dispus confiscarea averii defunctului I.I. și

prin urmare, aplicarea Decretului nr. 92/1950 asupra imobilului în litigiu a

rămas fără obiect, să se dispună modificarea înscrierii în C.F. în sensul

trecerii imobilului în proprietatea statului ca efect al confiscării în temeiul

deciziei penale și radierea mențiunii trecerii imobilului în proprietatea

statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 și întabularea dreptului de

proprietate al reclamantului.

Tribunalul Brașov a admis apelul împotriva acestei

sentințe și a schimbat-o în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 142 din 13 februarie 1998 a Curții de Apel Brașov a

fost admis în parte recursul reclamantului și au fost menținute dispozițiile

sentinței referitoare la constatarea că I.V. este succesoarea defunctului I.I.

precum și la constatarea că reclamantul este legatar testamentar al defunctei

I.V., menținându-se restul dispozițiilor vizând desființarea sentinței.

Ignorând prezumția absolută de putere de lucru

judecat, reclamantul cere iar să se constate inaplicabilitatea Decretului nr.

92/1950 la persoana autorului său cu privire la imobilul în litigiu.

Întrucât în etapa recursului reclamantul a decedat,

poziția sa procesuală a fost transmisă moștenitorilor V.G.D., V.V., V.L., V.D.,

V.O.M.

Analizând recursurile, în limitele criticilor

formulate și în raport de dovezile administrate în primă instanță, Înalta Curte

a apreciat că acestea nu sunt întemeiate pentru următoarele considerente:

Ambele instanțe s-au pronunțat asupra cererii având

ca obiect constatarea faptului că autorii reclamantului au edificat înainte de

anul 1949 o construcție pe terenul în litigiu.

Astfel, prima instanță a reținut că în privința

acestui petit există o statuare jurisdicțională ce are valoarea unei prezumții

legale absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ., decurgând din existența

unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care a mai fost analizată această

chestiune. La rândul ei, instanța superioară de fond a înlăturat acest motiv de

apel, arătând că prima instanță a făcut aplicarea art. 1200 pct. 4 C. civ.

Neanalizarea pe fond a acestei cereri și în litigiul de față nu a fost de

natură să-l prejudicieze pe reclamant, de vreme ce pârâții nu s-au apărat în

sensul că autorii reclamantului nu ar fi edificat pe teren construcția

menționată.

Nu este întemeiată nici critica privitoare la

neanalizarea petitului 9 având ca obiect terenul în suprafață de 3955,60 mp.

Reclamantul a arătat că în mod greșit instanța de apel a luat în considerare

extrasul de carte funciară de la fila 189 din dosarul de fond cu motivarea că

acesta nu mai este valabil, înscrierea fiind anulată de Tribunalul Brașov, dar

nu a administrat dovezi în acest sens. La dosar a fost depus un extras de carte

funciară din 27 iunie 2002 (fila 263 dosar primă instanță) și extrasul de carte

funciară din 16 decembrie 2002 luat în considerare de instanța de apel (fila

189). Or, într-adevăr în acest extras figurează reclamantul în calitate de

proprietar al terenului.

Cât privește criticile privitoare la nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare, instanța de recurs a reținut că reclamantul

a formulat această cerere la 27 noiembrie 2002. Or, în condițiile art. 45 alin.

final din Legea nr. 10/2001, în forma după republicare, acțiunea în anulare a

actelor de înstrăinare putea fi introdusă până la data de 14 august 2002. În

aceste condiții, criticile privitoare la modul în care instanțele de fond au

apreciat buna-credință a cumpărătorilor nu sunt întemeiate, soluția de

respingere a acestui capăt de cerere urmând a fi păstrată;

Potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, republicată,

persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor,

cărora până la data intrării în vigoare a legii li s-au respins, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri

preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte

persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate,

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile acestei legi.

Drept urmare, prin voința expresă a legiuitorului a

fost înlăturată autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în

această materie, persoanele îndreptățite putând apela din nou la concursul

autorității judecătorești pentru a obține măsuri reparatorii în sistemul legii

speciale.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a

apreciat că aspectele menționate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5, 9 și

10 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

recursurile vor fi respinse ca nefondate, cu consecința rămânerii irevocabile a

hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de

reclamantul V.V., a cărui calitate procesuală a fost transmisă moștenitorilor

V.G.D., V.L., V.D., V.O.M. și V.V., și pârâții N.S. și P.R. împotriva deciziei

civile nr. 267 Ap. din 31 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Brașov,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2007.