ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7027/2007

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brașov sub nr. 1321 din 15 august 2005, cu precizările formulate

ulterior, reclamantul P.C. a chemat în judecată pe pârâții SC R. Brașov,

primarul municipiul Brașov, Comisia județeană Brașov de aplicare a Legii nr.

112/1995, S.A., D.E., M.C., F.F.I., G.R., B.S.E. și D.G., solicitând

pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de pârâți cu privire la imobilul situat în Brașov.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că imobilul de la

adresa sus- menționată a aparținut bunicii sale ( A.I.), fiind preluat de stat

în mod abuziv, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, deși autoarea sa făcea

parte din categoriile sociale exceptate de la naționalizare.

În vederea recuperării imobilului, a fost promovată în anul 1996 o

acțiune în revendicare- a cărei judecată a fost suspendată, precum și

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. În cadrul procedurii prealabile

reglementate de acest act normativ, cu ocazia expertizei efectuate, reclamantul

a luat cunoștință de faptul că apartamentele din imobil au fost înstrăinate.

S-a arătat că în felul acesta, au fost nesocotite dispozițiile Legii nr.

112/1995, astfel încât s-a solicitat desființarea lor, fiind acte juridice

afectate de nulitate.

De asemenea, reclamantul a formulat o cerere de chemare în garanție a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând constatarea

încasării de către acesta a c/valorii apartamentelor ce au făcut obiect al

înstrăinării către pârâți și obligarea lui să depună, la dispoziția instanței,

sumele astfel încasate majorate cu rata inflației, pentru ca în situația

admiterii acțiunii să poate fi restituite sumele încasate ilegal.

Prin sentința civilă nr. 20/S din 10 februarie 2006 Tribunalul Brașov a

respins cererea reclamantului de repunere în termenul de exercitare a acțiunii,

a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și în consecință, a

respins acțiunea promovată.

Pentru pronunțarea soluției, prima instanță a reținut că în

valorificarea dreptului pretins, reclamantul a acționat cu nesocotirea

dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care instituie în

materie un termen de prescripție special ce s-a împlinit la 14 august 2001.

Pentru a aprecia în legătură cu depășirea termenului de prescripție

extinctivă, tribunalul a constatat că reclamantul a avut cunoștință de

existența a cinci contracte de vânzare-cumpărare încă din anul 2003, conform

raportului de expertiză (nr. 87/2003) întocmit în etapa procedurii prealabile a

Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă nu s-ar reține drept reper anul 2003 pentru aducerea la

cunoștința reclamantului a celor cinci contracte, s-a consemnat că, oricum,

reclamantul a fost cel care a depus la dosar la 29 septembrie 2005, contractul

nr. 23294 din decembrie 1997, iar conform notei de ședință din 31 octombrie

2005 și a actelor anexate acesteia, a rezultat că alte patru contracte de

vânzare-cumpărare (nr. 24268 din 22 iulie 1999, nr. 24185 din 20 aprilie 1999,

nr. 24186 din 20 aprilie 1999 și nr. 20763 din 14 noiembrie 1996) au fost

comunicate de către SC R. Brașov reclamantului, la 14 octombrie 2005

În privința celorlalte două contracte de vânzare-cumpărare (nr. 21320

din 17 ianuarie 1997 și nr. 24270 din 22 iulie 1999), s-a reținut că, potrivit

notei de ședințe depuse de reclamant la 9 decembrie 2005, acesta a învederat că

a luat cunoștință despre existența contractelor la 5 decembrie 2005.

Raportat la aceste elemente de fapt, s-a constatat că cererea de

repunere în termenul de promovare a acțiunii în nulitate, formulată la 30

ianuarie 2006, depășește termenul imperativ de 1 lună, reglementat de art. 19

din Decretul nr. 167/1958.

Susținerea reclamantului, în sensul că ar fi incidente speței

dispozițiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, care reglementează un

termen de 12 luni (de la intrarea în vigoare a actului normativ), pentru a se

obține desființarea în justiție a actelor juridice de înstrăinare, a fost

înlăturată cu motivarea că norma legală menționată vizează situația

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după 14 februarie 2001.

Cererea de chemare în garanție a fost respinsă, față de dispozițiile

art. 60 alin. (1) C. proc. civ. și de împrejurarea că reclamantul nu poate uza

de aceste prevederi, pentru a obține valorificarea unor pretenții pe care le-ar

putea formula doar cei care au încheiat actele de înstrăinare contestate.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, care a arătat că în mod

nelegal prima instanță a admis excepția de prescripție a dreptului la acțiune,

întrucât termenul de prescripție curge de la data comunicării oficiale a

contractelor de vânzare–cumpărare. În plus, în cartea funciară nu era intabulat

niciun contract, punând pe reclamant în imposibilitate de a lua cunoștință de

acestea.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 232 din 30 octombrie

2006 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

În considerentele deciziei s-a reținut că tribunalul a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (5) (actualmente art. 45) din Legea

nr.10/2001, referitoare la termenul special de prescripție a dreptului material

la acțiune.

De asemenea, trecerea la soluționarea cauzei pe fond ar fi fost posibilă

dacă reclamantul ar fi formulat cerere de repunere în termen cu respectarea

art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv, în termen de o lună de

la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

Or, raportat la probele administrate în cauză, a rezultat că la data de

29 septembrie 2006 reclamantul a depus la dosar unul din contractele a căror

nulitate a cerut-o, pentru ca la 31 octombrie 2005 să depună o notă în care să

menționeze existența altor patru contracte de vânzare-cumpărare, iar despre

ultimele două contracte acesta să menționeze (în nota de ședință din 9

decembrie 2005), că a luat cunoștință la 5 decembrie 2005.

Ca atare, cererea de repunere în termen formulată la 30 ianuarie 2006

depășește termenul de o lună prevăzut de art. 19 alin. (2) din Decretul nr.

167/1958 (care a început să curgă de la data la care reclamantul a luat

cunoștință de existența contractelor și nu de la data comunicării lor, așa cum

a susținut).

Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-reclamant, care a

invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea

cărora a arătat în esență următoarele:

- Instanța nu a ținut seama de situația pe fondul cauzei, respectiv, de

împrejurarea că imobilul a fost preluat abuziv și ca atare, nu putea face

obiectul Legii nr. 112/1995.

Încheierea contractelor s-a făcut prin acte neautentice, de natură să-l

pună pe reclamant în imposibilitate de a lua cunoștință de întocmirea acestora

(art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

- Hotărârea nu a ținut seama de împrejurarea că intimații-pârâți nu au

adus la cunoștința instanței de judecată existența celor șapte acte de

înstrăinare, acestea fiind depuse la dosar cu întârziere și după solicitările

repetate ale instanței.

S-a tins astfel, la fraudarea legii, în vederea pierderii de către

reclamant a dreptului material la acțiunea în nulitate (art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.).

- Instanța a interpretat greșit actul dedus judecății (art. 304 pct. 8

C. proc. civ.) și a respins cele zece motive de nulitate absolută invocate.

- Admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune nu are

niciun fundament, din moment ce destinatarul notificării nu a respectat

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu a comunicat reclamantului datele de

identificare a posesorilor și copiile actelor de înstrăinare (art. 304 pct. 9

C. proc. civ.).

Motivul invocat cu privire la depășirea termenului de 30 de zile de la

data la care a aflat de existența actelor de înstrăinare, nu are niciun temei

legal. Conform adresei nr. 9529 din 9 februarie 2006, reclamantul a primit

ultimele două acte de înstrăinare în februarie 2006, astfel încât nu a fost

depășit termenul de o lună de la data comunicării actelor ci dimpotrivă, a fost

solicitată repunerea în termen înainte de primirea actelor.

Prin întâmpinările formulate în cauză intimații-pârâți s-au opus

admiterii recursului, susținând caracterul legal al deciziei atacate.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

- Deși sunt invocate în drept motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7

și 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurent nu pot fi încadrate în

ipotezele vizate de aceste dispoziții procedurale.

În realitate, în cadrul acestor motive de recurs, reclamantul

învederează aspecte care țin de fondul cauzei, respectiv de nevalabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare la a căror desființare a tins pe calea

acțiunii promovate.

Este vorba însă, de împrejurări care nu au făcut obiect de cercetare

pentru instanțele fondului, astfel încât ele nu pot fi supuse controlului de

legalitate în recursul exercitat.

- Singura critică formulată, îndreptată împotriva deciziei din apel- și

încadrabilă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât are ca

obiect încălcarea unei norme de drept material, este cea privitoare la

aprecierea greșită asupra încălcării termenului înăuntrul căruia putea fi

cerută repunerea în termenul de prescripție extinctivă.

Raportat la elementele de fapt determinate de instanțele fondului pe

baza probelor administrate, urmează să se constate că, în speță, s-a realizat o

corectă aplicare a dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958,

critica de nelegaliate formulată fiind neîntemeiată.

Astfel, textul menționat impune ca în situația în care există cauze

temeinic justificate pentru depășirea termenului de prescripție extinctivă,

solicitarea de repunere în termen să fie făcută în interval de o lună de la

data încetării cauzelor care justifică nerespectarea termenului de prescripție.

În speță, reclamantul a luat cunoștință despre existența a patru (din

cele șapte) contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate a solicitat a se

constata, la 31 octombrie 2005, conform notei depuse de acesta la dosar, căreia

i-a atașat și contractele de vânzare-cumpărare(filele 122-133, fond); anterior,

respectiv la 29 septembrie 2005, acesta depusese la dosar un alt contract de

vânzare-cumpărare a cărui nulitate o solicitase (fila4, fond).

Despre ultimele două contracte de vânzare-cumpărare ce făceau obiectul

acțiunii în nulitate, reclamantul a luat cunoștință, conform notei acestuia

(fila 230, fond), la 9 decembrie 2005.

Față de aceste date, rezultă că cererea reclamantului din 30 ianuarie

2006 [impropriu formulată, „de extindere a termenului limită prevăzut de art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001” și calificată de instanță ca fiind o

solicitare de repunere în termen] a fost depusă cu nesocotirea dispozițiilor

art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Contrar susținerii recurentului, încetarea cauzelor care au justificat

depășirea termenului de prescripție extinctivă, nu poate fi legată de o

pretinsă comunicare oficială a actelor de înstrăinare, ci de momentul la care

s-a luat cunoștință efectiv de existența respectivelor acte.

Faptul învederat de reclamant, că nu au fost supuse publicității

imobiliare aceste înstrăinări este real (situația imobilului fiind reflectată

de extrasul de carte funciară).

Acest aspect reprezintă de altfel, cel care a justificat depășirea

termenului de prescripție extinctivă.

Aceasta înseamnă că intimații-pârâți, care nu și-au îndeplinit obligația

legală, de a aduce la cunoștința terților actul de înstrăinare, nu puteau

beneficia de efectele opozabilității acestuia.

Situația este valabilă însă, atâta vreme cât despre existența actului nu

s-a aflat pe căi de fapt, când opozabilitatea legală este înlocuită cu una

efectivă.

Așadar, reclamantul se poate prevala de lipsa publicității legale și

deci, de inopozabilitatea înstrăinărilor, până la momentul la care a luat

cunoștință de existența contractelor.

Or, potrivit probelor administrate în cauză, o astfel de cunoaștere

efectivă a actelor a căror nulitate în justiție s-a pretins, a avut loc cu mai

mult de o lună înaintea formulării cererii de repunere în termen.

Ca atare, aprecierea instanțelor, în sensul că fiind depășit termenul

reglementat de art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi primită

cererea de repunere în termenul de prescripție extinctivă, este corectă.

Față de soluția care s-a impus, a reținerii excepției de prescripție a

dreptului material la acțiune, instanțele nu au mai putut analiza fondul

raporturilor juridice, criticile recurentului pe acest aspect fiind lipsite de

obiect.

Potrivit considerentelor arătate s-a constatat caracterul legal al

deciziei atacate, recursul urmând să fie respins în consecință.

În temeiul art. 316 C. proc. civ., cu referire la art. 298 C. proc. civ.

și art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata

cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat, conform chitanțelor

justificative) de câte 1200 lei către intimații-pârâți F.F., M.C., G.R. și D.G.

Va fi respinsă cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimatul

S.A., având în vedere că înscrisurile justificative depuse de acesta, cu

privire la onorariul de avocat plătit au date anterioare (29 iunie 2006; 9

martie 2006; 2 martie 2006, filele 126, 128 recurs) pronunțării deciziei

atacate și exercitării recursului în cauză (fiind de altfel, valorificate în

faza apelului).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva

deciziei nr. 232/Ap din 30 octombrie 2004 a Curții de Apel Brașov, secția

civilă.

Obligă

pe recurent la câte 1200 lei cheltuieli de judecată către intimații-pârâți

F.F., M.C., G.R. și D.G.

Respinge

cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimatul S.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie

2007.