ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7027/2007

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. 1321 din 15 august 2005, cu precizările formulate ulterior, reclamantul P.C. a chemat în judecată pe pârâții SC R. Brașov, primarul municipiul Brașov, Comisia județeană Brașov de aplicare a Legii nr. 112/1995, S.A., D.E., M.C., F.F.I., G.R., B.S.E. și D.G., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți cu privire la imobilul situat în Brașov. În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că imobilul de la adresa sus- menționată a aparținut bunicii sale ( A.I.), fiind preluat de stat în mod abuziv, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, deși autoarea sa făcea parte din categoriile sociale exceptate de la naționalizare.

În vederea recuperării imobilului, a fost promovată în anul 1996 o acțiune în revendicare- a cărei judecată a fost suspendată, precum și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. În cadrul procedurii prealabile reglementate de acest act normativ, cu ocazia expertizei efectuate, reclamantul a luat cunoștință de faptul că apartamentele din imobil au fost înstrăinate. S-a arătat că în felul acesta, au fost nesocotite dispozițiile Legii nr. 112/1995, astfel încât s-a solicitat desființarea lor, fiind acte juridice afectate de nulitate. De asemenea, reclamantul a formulat o cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând constatarea încasării de către acesta a c/valorii apartamentelor ce au făcut obiect al înstrăinării către pârâți și obligarea lui să depună, la dispoziția instanței, sumele astfel încasate majorate cu rata inflației, pentru ca în situația admiterii acțiunii să poate fi restituite sumele încasate ilegal.

Prin sentința civilă nr. 20/S din 10 februarie 2006 Tribunalul Brașov a respins cererea reclamantului de repunere în termenul de exercitare a acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și în consecință, a respins acțiunea promovată. Pentru pronunțarea soluției, prima instanță a reținut că în valorificarea dreptului pretins, reclamantul a acționat cu nesocotirea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care instituie în materie un termen de prescripție special ce s-a împlinit la 14 august 2001. Pentru a aprecia în legătură cu depășirea termenului de prescripție extinctivă, tribunalul a constatat că reclamantul a avut cunoștință de existența a cinci contracte de vânzare-cumpărare încă din anul 2003, conform raportului de expertiză (nr. 87/2003) întocmit în etapa procedurii prealabile a Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă nu s-ar reține drept reper anul 2003 pentru aducerea la cunoștința reclamantului a celor cinci contracte, s-a consemnat că, oricum, reclamantul a fost cel care a depus la dosar la 29 septembrie 2005, contractul nr. 23294 din decembrie 1997, iar conform notei de ședință din 31 octombrie 2005 și a actelor anexate acesteia, a rezultat că alte patru contracte de vânzare-cumpărare (nr. 24268 din 22 iulie 1999, nr. 24185 din 20 aprilie 1999, nr. 24186 din 20 aprilie 1999 și nr. 20763 din 14 noiembrie 1996) au fost comunicate de către SC R. Brașov reclamantului, la 14 octombrie 2005 În privința celorlalte două contracte de vânzare-cumpărare (nr. 21320 din 17 ianuarie 1997 și nr. 24270 din 22 iulie 1999), s-a reținut că, potrivit notei de ședințe depuse de reclamant la 9 decembrie 2005, acesta a învederat că a luat cunoștință despre existența contractelor la 5 decembrie 2005. Raportat la aceste elemente de fapt, s-a constatat că cererea de repunere în termenul de promovare a acțiunii în nulitate, formulată la 30 ianuarie 2006, depășește termenul imperativ de 1 lună, reglementat de art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Susținerea reclamantului, în sensul că ar fi incidente speței dispozițiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, care reglementează un termen de 12 luni (de la intrarea în vigoare a actului normativ), pentru a se obține desființarea în justiție a actelor juridice de înstrăinare, a fost înlăturată cu motivarea că norma legală menționată vizează situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după 14 februarie 2001. Cererea de chemare în garanție a fost respinsă, față de dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ. și de împrejurarea că reclamantul nu poate uza de aceste prevederi, pentru a obține valorificarea unor pretenții pe care le-ar putea formula doar cei care au încheiat actele de înstrăinare contestate.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, care a arătat că în mod nelegal prima instanță a admis excepția de prescripție a dreptului la acțiune, întrucât termenul de prescripție curge de la data comunicării oficiale a contractelor de vânzare–cumpărare. În plus, în cartea funciară nu era intabulat niciun contract, punând pe reclamant în imposibilitate de a lua cunoștință de acestea. Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 232 din 30 octombrie 2006 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. În considerentele deciziei s-a reținut că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (5) (actualmente art. 45) din Legea nr.10/2001, referitoare la termenul special de prescripție a dreptului material la acțiune.

De asemenea, trecerea la soluționarea cauzei pe fond ar fi fost posibilă dacă reclamantul ar fi formulat cerere de repunere în termen cu respectarea art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv, în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

Or, raportat la probele administrate în cauză, a rezultat că la data de 29 septembrie 2006 reclamantul a depus la dosar unul din contractele a căror nulitate a cerut-o, pentru ca la 31 octombrie 2005 să depună o notă în care să menționeze existența altor patru contracte de vânzare-cumpărare, iar despre ultimele două contracte acesta să menționeze (în nota de ședință din 9 decembrie 2005), că a luat cunoștință la 5 decembrie 2005. Ca atare, cererea de repunere în termen formulată la 30 ianuarie 2006 depășește termenul de o lună prevăzut de art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (care a început să curgă de la data la care reclamantul a luat cunoștință de existența contractelor și nu de la data comunicării lor, așa cum a susținut).

Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-reclamant, care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora a arătat în esență următoarele: - Instanța nu a ținut seama de situația pe fondul cauzei, respectiv, de împrejurarea că imobilul a fost preluat abuziv și ca atare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Încheierea contractelor s-a făcut prin acte neautentice, de natură să-l pună pe reclamant în imposibilitate de a lua cunoștință de întocmirea acestora (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). - Hotărârea nu a ținut seama de împrejurarea că intimații-pârâți nu au adus la cunoștința instanței de judecată existența celor șapte acte de înstrăinare, acestea fiind depuse la dosar cu întârziere și după solicitările repetate ale instanței.

S-a tins astfel, la fraudarea legii, în vederea pierderii de către reclamant a dreptului material la acțiunea în nulitate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). - Instanța a interpretat greșit actul dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) și a respins cele zece motive de nulitate absolută invocate. - Admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune nu are niciun fundament, din moment ce destinatarul notificării nu a respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu a comunicat reclamantului datele de identificare a posesorilor și copiile actelor de înstrăinare (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Motivul invocat cu privire la depășirea termenului de 30 de zile de la data la care a aflat de existența actelor de înstrăinare, nu are niciun temei legal.

Conform adresei nr. 9529 din 9 februarie 2006, reclamantul a primit ultimele două acte de înstrăinare în februarie 2006, astfel încât nu a fost depășit termenul de o lună de la data comunicării actelor ci dimpotrivă, a fost solicitată repunerea în termen înainte de primirea actelor. Prin întâmpinările formulate în cauză intimații-pârâți s-au opus admiterii recursului, susținând caracterul legal al deciziei atacate. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: - Deși sunt invocate în drept motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurent nu pot fi încadrate în ipotezele vizate de aceste dispoziții procedurale. În realitate, în cadrul acestor motive de recurs, reclamantul învederează aspecte care țin de fondul cauzei, respectiv de nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare la a căror desființare a tins pe calea acțiunii promovate.

Este vorba însă, de împrejurări care nu au făcut obiect de cercetare pentru instanțele fondului, astfel încât ele nu pot fi supuse controlului de legalitate în recursul exercitat. - Singura critică formulată, îndreptată împotriva deciziei din apel- și încadrabilă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât are ca obiect încălcarea unei norme de drept material, este cea privitoare la aprecierea greșită asupra încălcării termenului înăuntrul căruia putea fi cerută repunerea în termenul de prescripție extinctivă. Raportat la elementele de fapt determinate de instanțele fondului pe baza probelor administrate, urmează să se constate că, în speță, s-a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, critica de nelegaliate formulată fiind neîntemeiată.

Astfel, textul menționat impune ca în situația în care există cauze temeinic justificate pentru depășirea termenului de prescripție extinctivă, solicitarea de repunere în termen să fie făcută în interval de o lună de la data încetării cauzelor care justifică nerespectarea termenului de prescripție. În speță, reclamantul a luat cunoștință despre existența a patru (din cele șapte) contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate a solicitat a se constata, la 31 octombrie 2005, conform notei depuse de acesta la dosar, căreia i-a atașat și contractele de vânzare-cumpărare(filele 122-133, fond); anterior, respectiv la 29 septembrie 2005, acesta depusese la dosar un alt contract de vânzare-cumpărare a cărui nulitate o solicitase (fila4, fond).

Despre ultimele două contracte de vânzare-cumpărare ce făceau obiectul acțiunii în nulitate, reclamantul a luat cunoștință, conform notei acestuia (fila 230, fond), la 9 decembrie 2005. Față de aceste date, rezultă că cererea reclamantului din 30 ianuarie 2006 [impropriu formulată, „de extindere a termenului limită prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001” și calificată de instanță ca fiind o solicitare de repunere în termen] a fost depusă cu nesocotirea dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Contrar susținerii recurentului, încetarea cauzelor care au justificat depășirea termenului de prescripție extinctivă, nu poate fi legată de o pretinsă comunicare oficială a actelor de înstrăinare, ci de momentul la care s-a luat cunoștință efectiv de existența respectivelor acte.

Faptul învederat de reclamant, că nu au fost supuse publicității imobiliare aceste înstrăinări este real (situația imobilului fiind reflectată de extrasul de carte funciară). Acest aspect reprezintă de altfel, cel care a justificat depășirea termenului de prescripție extinctivă. Aceasta înseamnă că intimații-pârâți, care nu și-au îndeplinit obligația legală, de a aduce la cunoștința terților actul de înstrăinare, nu puteau beneficia de efectele opozabilității acestuia. Situația este valabilă însă, atâta vreme cât despre existența actului nu s-a aflat pe căi de fapt, când opozabilitatea legală este înlocuită cu una efectivă. Așadar, reclamantul se poate prevala de lipsa publicității legale și deci, de inopozabilitatea înstrăinărilor, până la momentul la care a luat cunoștință de existența contractelor.

Or, potrivit probelor administrate în cauză, o astfel de cunoaștere efectivă a actelor a căror nulitate în justiție s-a pretins, a avut loc cu mai mult de o lună înaintea formulării cererii de repunere în termen. Ca atare, aprecierea instanțelor, în sensul că fiind depășit termenul reglementat de art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi primită cererea de repunere în termenul de prescripție extinctivă, este corectă. Față de soluția care s-a impus, a reținerii excepției de prescripție a dreptului material la acțiune, instanțele nu au mai putut analiza fondul raporturilor juridice, criticile recurentului pe acest aspect fiind lipsite de obiect. Potrivit considerentelor arătate s-a constatat caracterul legal al deciziei atacate, recursul urmând să fie respins în consecință.

În temeiul art. 316 C. proc. civ., cu referire la art. 298 C. proc. civ. și art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat, conform chitanțelor justificative) de câte 1200 lei către intimații-pârâți F.F., M.C., G.R. și D.G. Va fi respinsă cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimatul S.A., având în vedere că înscrisurile justificative depuse de acesta, cu privire la onorariul de avocat plătit au date anterioare (29 iunie 2006; 9 martie 2006; 2 martie 2006, filele 126, 128 recurs) pronunțării deciziei atacate și exercitării recursului în cauză (fiind de altfel, valorificate în faza apelului).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva deciziei nr. 232/Ap din 30 octombrie 2004 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. Obligă pe recurent la câte 1200 lei cheltuieli de judecată către intimații-pârâți F.F., M.C., G.R. și D.G. Respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimatul S.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2007.