ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1383/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

29 august 2007, reclamanta I.E.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC R.

SRL, N.A., N.M., B.I., B.V.M., A.S., A.V.M., A.A. și A.C., anularea parțială a

deciziei nr. 544 din 19 iulie 2007 emisă de pârâta SC R. SRL respectiv a

dispozițiilor cuprinse la art. 2 și art. 3 din dispoziție, să se constate

preluarea abuzivă a imobilului situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 372 Bv,

sub nr. top. Inițial 5424, ulterior dezmembrat în opt apartamente, să se constate

nulitatea certificatului de moștenitor nr. 65/1997 și a actului de partaj

voluntar nr. 1074 din 20 aprilie 2005 cu privire la apartamentul trecut în C.F.

nr. 35780 Bv, cu nr. top. Nou 5424/VI, să se dispună restituirea în natură a

apartamentelor 2, 3, 4 și 5 din imobilul menționat prin compararea titlurilor,

cu restabilirea situației anterioare de carte funciară, precum și obligarea

pârâților să-i predea în deplină proprietate și posesie apartamentele sus

indicate.

În subsidiar, reclamanta a solicitat

să-i fie acordate în compensare alte bunuri imobile – construcții – chiar pe

alte amplasamente, pentru apartamentele 2, 3, 4 și 5 – sau acordarea de

despăgubiri bănești la prețul de circulație pentru aceste apartamente,

justificat de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

învederat că imobilul solicitat, proprietatea sa, a trecut în proprietatea

Statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 modalitate de preluare abuzivă, în

temeiul căreia nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate.

În acest context, sunt nelegale

dispozițiile deciziei atacate prin care i-a fost restituit în natură doar

spațiul comercial existent în imobil, pentru celelalte apartamente, înstrăinate

în temeiul Legii nr. 112/1995, fiindu-i acordate despăgubiri în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Întrucât dreptul său, pe care nu l-a

pierdut niciodată, este preferabil celui al cumpărătorilor, care l-au obținut

prin transmisiune de la un neproprietar și cu rea-credință, a solicitat admiterea

acțiunii și restituirea în natură a întregului imobil.

Prin cererea depusă la data de 11

ianuarie 2008, reclamanta a formulat o completare la cererea dedusă judecății

prin care a învederat că înțelege să se judece și în contradictoriu cu pârâta T.M.,

față de care a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 3792 din 13 septembrie 2007 de Biroul Notarului Public T.V.,

intervenit între pârâții N.D. și N.M., în calitate de vânzători și pârâta T.M.,

în calitate de cumpărător, restabilirea situației anterioare de carte funciară

și, prin compararea titlurilor, obligarea pârâtei să-i lase în deplină

proprietară și posesie apartamentul nr. 2 din imobilul în litigiu, trecut în C.F.

nou înființate 49596 Bv.

Prin sentința nr. 18 din 29 ianuarie

2008, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins, astfel cum a fost

completată, contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de reclamanta I.E.M.

Prima instanță a reținut, în esență,

că în raport de cadrul procesual fixat de reclamantă prin cererea de chemare

dedusă judecății, contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 – instanța învestită cu soluționarea contestației realizează controlul

deciziei emisă în temeiul acestui act normativ prin raportare la prevederile

sale imperative.

Ca urmare, nu este posibilă, în

raport de însăși limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată,

analiza și modificarea actului administrativ pe temeiul comparării titlurilor

de proprietate.

Reținând incidența normelor Legii

nr. 10/2001 raportului juridic litigios, prima instanță a constatat, în

condițiile necontestării titlurilor pârâților, protecția oferită de legea

specială cumpărătorilor unor bunuri de natura celui în litigiu, fără pericolul

unei evicțiuni ulterioare, cum ar fi cea privitoare la nevalabilitatea titlului

de proprietate constituit în favoarea statului.

În acest sens, evocând dispozițiile

art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 al căror conținut

normativ a fost expus, prima instanță a reținut că acestea acoperă sfera

tuturor modalităților de preluare, fie că acestea corespund unei preluări cu

titlu valabil, fie unuia fără titlu valabil.

Întrucât reclamanta nu a invocat în

cererea de chemare în justiție considerentele pentru care titlul statului este

nevalabil și nici nu a produs dovezi în acest sens, s-a reținut că trecerea

imobilului din litigiu în proprietatea statului s-a produs în mod abuziv, însă

în temeiul unui titlu valabil, care a fost apt să transfere dreptul de

proprietate, nefiind astfel incidente prevederile art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

Analizând legalitatea deciziei emisă

de entitatea învestită cu soluționarea notificării, s-a reținut că în

condițiile în care titlurile pârâților subdobânditori nu au fost anulate pentru

partea din imobilul în litigiu ce a format obiectul material al acestor acte

translative de proprietate, sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001 context în care reclamanta poate beneficia doar de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru această parte din imobil.

Cât privește modalitatea de

restituire prin echivalent s-a constatat că aceasta nu poate fi decât cea

stabilită prin decizia contestată – despăgubiri în condițiile reglementate de

Titlul VII din Legea nr. 248/2005, astfel cum acesta a fost modificat prin O.U.G.

nr. 81/2007.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva susmenționatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr.

19 din 17 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Instanța de apel a reținut, în

esență, că prima instanță a analizat în integralitatea sa cererea dedusă

judecății astfel cum aceasta a fost precizată și că, în mod corect a reținut,

în raport de cadrul procesual fixat, că cererea de comparare de titluri nu

poate fi analizată pe calea contestației formulate în temeiul Legii nr.

10/2001.

Cât timp contractele de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost anulate, pârâții se bucură de

protecția textului art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Prin operațiunea

comparării de titluri aplicate acestei proceduri s-ar ajunge la eludarea

contractelor de vânzare-cumpărare, deși acestea sunt valabile și la golirea de

conținut a Legii nr. 10/2001 ale cărei dispoziții speciale ar fi înlăturate

prin norma generală înscrisă în art. 480 C. civ., contrar principiului

specialia

generalibus derogant

.

De altfel, în sistemul de

publicitate imobiliară prin cărți funciare, reglementat de dispozițiile Legii

nr. 115/1938, procedeul comparării titlurilor este mai greu de imaginat,

întrucât acesta consacră prezumția că dreptul aparține persoanei înscrise în

cartea funciară (art. 32 din lege) ceea ce de asemenea susține legalitatea

hotărârii primei instanțe.

Nu au fost primite nici criticile

privind acordarea unor alte modalități de reparație – prin compensare sau

despăgubiri bănești, întrucât, pe de o parte pârâta chemată în proces – SC R.

SRL – nu dispune de bunuri ce pot fi atribuite în compensare, iar, pe de altă

parte, despăgubirile ce pot fi acordate ca echivalent al bunului ce nu poate fi

restituit în natură sunt exclusiv cele reținute de prima instanță și nu cele în

echivalent bănesc.

S-a reținut totodată că deși reală

susținerea privind nefuncționarea Fondului Proprietatea, aceasta nu înseamnă că

eventualele despăgubiri cuvenite reclamantei ca echivalent al prejudiciului

suferit pot fi suportate de pârâta SC R. SRL care nu îndeplinește decât rolul de

entitate învestită cu soluționarea notificării și nu de persoană, ca

reprezentant al Statului Român, în sarcina căreia să cadă îndeplinirea unei

atari obligații.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat încălcarea

dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001 ce consacră principiul restituirii în natură a bunurilor incluse în

domeniul de aplicare a acestei legi.

Au fost de asemenea nesocotite

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 480 C. civ.,

întrucât dreptul existând încă în patrimoniul său poate fi opus dobânditorilor

și în raport de caracteristicile sale este preferabil celui exhibat de pârâți.

De asemenea au fost încălcate

dispozițiile hotărârii nr. 480, art. 481 C. civ. coroborat cu art. 1 și art. 6

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât unica modalitate reală de despăgubire o

constituie cele bănești care sunt acordate de stat prin organele sale,

reprezentat prin entitățile deținătoare, conform Legii nr. 10/2001.

Recursul nu este fondat.

Declanșând procedura judiciară prin

contestarea actului administrativ emis în faza administrativă a procedurii

reglementate de Legea nr. 10/2001 în condițiile art. 26 alin. (3) din lege,

reclamanta a înțeles, cum legal au reținut ambele instanțe să se supună

prescripțiilor acestei legi.

Or, câtă vreme pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a

adoptat o lege specială, care prevede condițiile în care aceste imobile pot fi

restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate reține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs sau ar

putea coexista cu acesta.

Legea specială cuprinde în aria sa

de aplicare atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și cele

preluate fără titlu valabil (art. 2 din lege), și se referă la relația dintre

persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le

permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute de lege

(art. 18 lit. c), așa încât nu poate fi primit argumentul privind o eventuală

suprapunere a câmpului de reglementare al normelor cuprinse în cele două acte

normative cu relevanță la speță (Legea nr. 10/2001, art. 480, art. 481 C. civ.).

Ca urmare, de principiu, și cum

legal au reținut ambele instanțe, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și au utilizat procedura reglementată de această

lege, nu au nici posibilitatea a opta între cele două acte normative și nici

solicita aplicarea acestora concomitent, decât cu riscul încălcării

principiului

specialia generalibus derogant

, a regulii

electa una via

și a principiului securității raporturilor juridice consacrat și în

jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu contra României).

Pe de altă parte, nu poate fi omisă

nici împrejurarea necontestării validității titlurilor pârâților în condițiile

art. 45 din Legea nr. 10/2001 cu consecința consolidării și ocrotirii lor de

normele legii speciale care, în situația menționată, atrage doar dreptul,

potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, la acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent prevăzute de legea specială.

Or, acestea sunt, în conformitate cu

dispozițiile art. 1 alin. (2) din legea specială, compensarea cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit legii

cu soluționarea notificării sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Împrejurarea că „Fondul

Proprietatea”, organismul colectiv de valori imobiliare, pentru care sunt emise

titluri de participare ca modalitate de despăgubire prin echivalent, nu

funcționează în prezent într-o manieră să ducă la acordarea efectivă a unei

despăgubiri, nu este de natură să conducă în actualul context legislativ

aplicabil cauzei (Legea nr. 10/2001) la acordarea unei alte modalități de

despăgubire decât a celei reglementate de legea specială și în contradictoriu

(în speță SC R. SRL) cu o persoană cu atribuțiuni precis determinate în

procedura legii speciale, în care nu se încadrează și obligația pretinsă de

reclamantă.

Nu poate fi primit argumentul

reclamantei potrivit căruia, având competențele legale enunțate de lege

specială, unitatea deținătoare are, prin extrapolare, și pe aceea de plată a

eventualelor despăgubiri bănești, în calitate de reprezentant al statului,

susținere ce se vădește a fi contrară legii speciale, care nu reglementează o

atare competență, dar și dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind

persoanele fizice și persoanele juridice, potrivit căruia Statul ca persoană

juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, este

reprezentat și participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor,

persoană care, în prezenta cauză, nu a fost chemată în judecată.

Ca urmare, față de cele ce preced,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi

respins ca nefondat.

Va fi respinsă ca nedovedită cererea

formulată de intimații - pârâți A.A. și A.C. privind acordarea cheltuielilor de

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta I.E.M. împotriva deciziei nr. 19 Ap din 17 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Respinge cererea formulată de

intimații pârâți A.A. și A.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

3 martie 2010

.