ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1383/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2007, reclamanta I.E.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC R. SRL, N.A., N.M., B.I., B.V.M., A.S., A.V.M., A.A. și A.C., anularea parțială a deciziei nr. 544 din 19 iulie 2007 emisă de pârâta SC R. SRL respectiv a dispozițiilor cuprinse la art. 2 și art. 3 din dispoziție, să se constate preluarea abuzivă a imobilului situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 372 Bv, sub nr. top. Inițial 5424, ulterior dezmembrat în opt apartamente, să se constate nulitatea certificatului de moștenitor nr. 65/1997 și a actului de partaj voluntar nr. 1074 din 20 aprilie 2005 cu privire la apartamentul trecut în C.F.

nr. 35780 Bv, cu nr. top. Nou 5424/VI, să se dispună restituirea în natură a apartamentelor 2, 3, 4 și 5 din imobilul menționat prin compararea titlurilor, cu restabilirea situației anterioare de carte funciară, precum și obligarea pârâților să-i predea în deplină proprietate și posesie apartamentele sus indicate. În subsidiar, reclamanta a solicitat să-i fie acordate în compensare alte bunuri imobile – construcții – chiar pe alte amplasamente, pentru apartamentele 2, 3, 4 și 5 – sau acordarea de despăgubiri bănești la prețul de circulație pentru aceste apartamente, justificat de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea. În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că imobilul solicitat, proprietatea sa, a trecut în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 modalitate de preluare abuzivă, în temeiul căreia nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate.

În acest context, sunt nelegale dispozițiile deciziei atacate prin care i-a fost restituit în natură doar spațiul comercial existent în imobil, pentru celelalte apartamente, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fiindu-i acordate despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Întrucât dreptul său, pe care nu l-a pierdut niciodată, este preferabil celui al cumpărătorilor, care l-au obținut prin transmisiune de la un neproprietar și cu rea-credință, a solicitat admiterea acțiunii și restituirea în natură a întregului imobil. Prin cererea depusă la data de 11 ianuarie 2008, reclamanta a formulat o completare la cererea dedusă judecății prin care a învederat că înțelege să se judece și în contradictoriu cu pârâta T.M., față de care a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3792 din 13 septembrie 2007 de Biroul Notarului Public T.V., intervenit între pârâții N.D.

și N.M., în calitate de vânzători și pârâta T.M., în calitate de cumpărător, restabilirea situației anterioare de carte funciară și, prin compararea titlurilor, obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietară și posesie apartamentul nr. 2 din imobilul în litigiu, trecut în C.F. nou înființate 49596 Bv. Prin sentința nr. 18 din 29 ianuarie 2008, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins, astfel cum a fost completată, contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de reclamanta I.E.M. Prima instanță a reținut, în esență, că în raport de cadrul procesual fixat de reclamantă prin cererea de chemare dedusă judecății, contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 – instanța învestită cu soluționarea contestației realizează controlul deciziei emisă în temeiul acestui act normativ prin raportare la prevederile sale imperative.

Ca urmare, nu este posibilă, în raport de însăși limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată, analiza și modificarea actului administrativ pe temeiul comparării titlurilor de proprietate. Reținând incidența normelor Legii nr. 10/2001 raportului juridic litigios, prima instanță a constatat, în condițiile necontestării titlurilor pârâților, protecția oferită de legea specială cumpărătorilor unor bunuri de natura celui în litigiu, fără pericolul unei evicțiuni ulterioare, cum ar fi cea privitoare la nevalabilitatea titlului de proprietate constituit în favoarea statului. În acest sens, evocând dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 al căror conținut normativ a fost expus, prima instanță a reținut că acestea acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, fie că acestea corespund unei preluări cu titlu valabil, fie unuia fără titlu valabil.

Întrucât reclamanta nu a invocat în cererea de chemare în justiție considerentele pentru care titlul statului este nevalabil și nici nu a produs dovezi în acest sens, s-a reținut că trecerea imobilului din litigiu în proprietatea statului s-a produs în mod abuziv, însă în temeiul unui titlu valabil, care a fost apt să transfere dreptul de proprietate, nefiind astfel incidente prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Analizând legalitatea deciziei emisă de entitatea învestită cu soluționarea notificării, s-a reținut că în condițiile în care titlurile pârâților subdobânditori nu au fost anulate pentru partea din imobilul în litigiu ce a format obiectul material al acestor acte translative de proprietate, sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 context în care reclamanta poate beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent pentru această parte din imobil.

Cât privește modalitatea de restituire prin echivalent s-a constatat că aceasta nu poate fi decât cea stabilită prin decizia contestată – despăgubiri în condițiile reglementate de Titlul VII din Legea nr. 248/2005, astfel cum acesta a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007. Apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 19 din 17 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță a analizat în integralitatea sa cererea dedusă judecății astfel cum aceasta a fost precizată și că, în mod corect a reținut, în raport de cadrul procesual fixat, că cererea de comparare de titluri nu poate fi analizată pe calea contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cât timp contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost anulate, pârâții se bucură de protecția textului art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Prin operațiunea comparării de titluri aplicate acestei proceduri s-ar ajunge la eludarea contractelor de vânzare-cumpărare, deși acestea sunt valabile și la golirea de conținut a Legii nr. 10/2001 ale cărei dispoziții speciale ar fi înlăturate prin norma generală înscrisă în art. 480 C. civ., contrar principiului specialia generalibus derogant . De altfel, în sistemul de publicitate imobiliară prin cărți funciare, reglementat de dispozițiile Legii nr. 115/1938, procedeul comparării titlurilor este mai greu de imaginat, întrucât acesta consacră prezumția că dreptul aparține persoanei înscrise în cartea funciară (art. 32 din lege) ceea ce de asemenea susține legalitatea hotărârii primei instanțe.

Nu au fost primite nici criticile privind acordarea unor alte modalități de reparație – prin compensare sau despăgubiri bănești, întrucât, pe de o parte pârâta chemată în proces – SC R. SRL – nu dispune de bunuri ce pot fi atribuite în compensare, iar, pe de altă parte, despăgubirile ce pot fi acordate ca echivalent al bunului ce nu poate fi restituit în natură sunt exclusiv cele reținute de prima instanță și nu cele în echivalent bănesc. S-a reținut totodată că deși reală susținerea privind nefuncționarea Fondului Proprietatea, aceasta nu înseamnă că eventualele despăgubiri cuvenite reclamantei ca echivalent al prejudiciului suferit pot fi suportate de pârâta SC R. SRL care nu îndeplinește decât rolul de entitate învestită cu soluționarea notificării și nu de persoană, ca reprezentant al Statului Român, în sarcina căreia să cadă îndeplinirea unei atari obligații.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 ce consacră principiul restituirii în natură a bunurilor incluse în domeniul de aplicare a acestei legi. Au fost de asemenea nesocotite dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 480 C. civ., întrucât dreptul existând încă în patrimoniul său poate fi opus dobânditorilor și în raport de caracteristicile sale este preferabil celui exhibat de pârâți. De asemenea au fost încălcate dispozițiile hotărârii nr. 480, art. 481 C. civ.

coroborat cu art. 1 și art. 6 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât unica modalitate reală de despăgubire o constituie cele bănești care sunt acordate de stat prin organele sale, reprezentat prin entitățile deținătoare, conform Legii nr. 10/2001. Recursul nu este fondat. Declanșând procedura judiciară prin contestarea actului administrativ emis în faza administrativă a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 în condițiile art. 26 alin. (3) din lege, reclamanta a înțeles, cum legal au reținut ambele instanțe să se supună prescripțiilor acestei legi. Or, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede condițiile în care aceste imobile pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate reține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs sau ar putea coexista cu acesta.

Legea specială cuprinde în aria sa de aplicare atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu valabil (art. 2 din lege), și se referă la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute de lege (art. 18 lit. c), așa încât nu poate fi primit argumentul privind o eventuală suprapunere a câmpului de reglementare al normelor cuprinse în cele două acte normative cu relevanță la speță (Legea nr. 10/2001, art. 480, art. 481 C. civ.).

Ca urmare, de principiu, și cum legal au reținut ambele instanțe, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și au utilizat procedura reglementată de această lege, nu au nici posibilitatea a opta între cele două acte normative și nici solicita aplicarea acestora concomitent, decât cu riscul încălcării principiului specialia generalibus derogant , a regulii electa una via și a principiului securității raporturilor juridice consacrat și în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu contra României). Pe de altă parte, nu poate fi omisă nici împrejurarea necontestării validității titlurilor pârâților în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 cu consecința consolidării și ocrotirii lor de normele legii speciale care, în situația menționată, atrage doar dreptul, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de legea specială.

Or, acestea sunt, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din legea specială, compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Împrejurarea că „Fondul Proprietatea”, organismul colectiv de valori imobiliare, pentru care sunt emise titluri de participare ca modalitate de despăgubire prin echivalent, nu funcționează în prezent într-o manieră să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri, nu este de natură să conducă în actualul context legislativ aplicabil cauzei (Legea nr. 10/2001) la acordarea unei alte modalități de despăgubire decât a celei reglementate de legea specială și în contradictoriu (în speță SC R. SRL) cu o persoană cu atribuțiuni precis determinate în procedura legii speciale, în care nu se încadrează și obligația pretinsă de reclamantă.

Nu poate fi primit argumentul reclamantei potrivit căruia, având competențele legale enunțate de lege specială, unitatea deținătoare are, prin extrapolare, și pe aceea de plată a eventualelor despăgubiri bănești, în calitate de reprezentant al statului, susținere ce se vădește a fi contrară legii speciale, care nu reglementează o atare competență, dar și dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice, potrivit căruia Statul ca persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat și participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, persoană care, în prezenta cauză, nu a fost chemată în judecată.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat. Va fi respinsă ca nedovedită cererea formulată de intimații - pârâți A.A. și A.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.E.M. împotriva deciziei nr. 19 Ap din 17 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. Respinge cererea formulată de intimații pârâți A.A. și A.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010 .