ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9840/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9840/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

La 6 martie 2007 reclamanta W.S.H. a

chemat în judecată pe pârâtele SC R. SRL și H.M. solicitând anularea în parte a

deciziei nr. 503 din 02 februarie 2007 emisă de parata SC R. SRL Brașov în

sensul:

statului cu privire la imobilul situat în Brașov, jud. Brașov, înscris în C.F. nr.

59 colectiva Brașov,

nr. 1 din imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 59 colectiva Brașov,

sub nr. Top 4955/2/1, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului

de vânzare cumpărare nr. 24905 din 07 ianuarie 2005 încheiat între pârâte.

decizia nr. 503 din 02 februarie 2007 emisă de pârâta SC R. SRL, în sensul

restituirii apartamentelor nr. 2, 3, 6, 8 din imobilul în litigiu necondiționat

de restituirea la valoarea actualizată a despăgubirilor acordate prin hotărârea

nr. 471 din 29 iunie 1998, ca urmare a compensării acestor despăgubiri cu despăgubirile

datorate pentru apartamentele ce nu pot fi restituite în natură.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat:

1.

Imobilul din litigiu a fost proprietatea

antecesoarei sale, E.W. născută G., și, în baza Decretului nr. 92/1950, a fost

naționalizat și trecut în proprietatea statului român (anexa poziția nr. 569 la

Decret).

Decretul nr. 92/1950 este contrar

Constituției din 1948, în vigoare la data preluării imobilului, deoarece nu

permitea naționalizarea imobilelor cu destinația de locuință.

2.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 24905 din 07

ianuarie 2005 s-a încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 42 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, iar așa zisa bună credință a dobânditorului nu se prezumă,

ci trebuie dovedită.

Consiliul Județean Brașov, Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr.

112/1995, a stabilit acordarea de despăgubiri reclamantei, pentru imobilul

notificat în sumă de 239.815.920 lei, din care a primit suma de 27.358,84 lei.

Această diferență se poate compensa cu măsurile reparatorii ce vor fi stabilite

și acordate în condițiile legii speciale.

In drept au fost invocate prevederile

Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

La 5 iunie 2007 reclamanta W.S.H. a mai

introdus o acțiune, chemând în judecată pârâții SC R. SRL, H.M. și Municipiul

Brașov prin primar solicitând constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare cumpărare nr. 24905 din 07 ianuarie 2005 încheiat între pârâtele SC R.

SRL, H.M.

In motivarea acestei acțiuni reclamanta a

arătat:

- Imobilul în litigiu i-a aparținut,

fiind preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950 iar în

temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanta a notificat Prefectura Brașov în legătură

cu imobilul situat in Brașov, înscris în C.F. nr. 59 Brașov, sub nr. top

4955/2.

- În cauză sunt incidente prevederilor

art. III din Titlul

I

al Legii nr. 247/2005 raportat la prevederile art. 46

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, solicitând instanței verificarea valabilității

contractului de vânzare cumpărare cu privire la respectarea dispozițiilor

imperative ale Legii nr. 10/2001.

- Deși a notificat unitatea deținătoare

solicitând acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 atât

vânzătorul cât și cumpărătorul au fost de rea credință, întrucât nu au depus

diligente minime pentru cunoașterea situației reale a imobilului în cauză.

- Contractul de vânzare cumpărare

încheiat știind că cel de la care se dobândește nu este adevăratul proprietar

este considerat ca având o cauză ilicită, fiind încheiat în frauda adevăratului

proprietar și este astfel lovit de nulitate absolută față de prevederile art.

475 C. civ.

În drept au fost invocate prevederile

art. 948 si art. 698 C. civ., Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

La termenul din 14 iunie 2007 instanța a

admis excepția de conexare a celor două acțiuni.

Tribunalul Brașov prin sentința civilă

nr. 11/s din 24 ianuarie 2008 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta,

a constatat nevalabilitatea ridului statului cu privire la imobilul situat in

Brașov, înscris in C.F. nr. 59 colectiva Brașov și a respins restul pretențiilor

reclamantei precum și acțiunea ce a făcut obiectul dosarului conex nr. 4087/62/2007

al Tribunalului Brașov.

S-a reținut că:

- imobilul situat în Municipiul Brașov, înscris

în C.F. nr. 59 colectiva Brașov, sub nr. top inițiale 4955/2 compus din casă de

piatră cu un etaj și curte, precum și gradina de 900 mp înscrisă sub nr. top.

4956 au fost deținute în proprietate de defuncta E.W., născută G.

- acesta a fost preluat de Statul Roman

în baza Decretului nr. 92/1950 iar situația de carte funciară a imobilului a

suferit modificări în sensul că nr. top 4598 a fost trecut în C.F. 25475 Brașov

iar nr. top 4955/2 a fost dezmembrat corespunzător celor 9 apartamente existente

în imobil.

- în calitate de succesoare a fostei

proprietare tabulare, reclamanta , fiind fiica adoptivă a acesteia, a formulat,

în baza Legii nr. 112/1995, cerere de acordare a despăgubirilor, pentru

imobilul menționat.

La 02 februarie 2007 pârâta SC R. SRL

Brașov a emis decizia nr. 503 prin care a dispus restituirea în natură către

reclamantă a apartamentelor nr. 2, 3, 6, si 8 din imobilul situat în Brașov, asupra

terenului aferent reclamanta dobândind dreptul de folosință specială,

condiționat de restituirea sumei actualizate primită de reclamantă în baza

Legii nr. 112/1995.

- pentru apartamentele 1, 4, 5, 7 și 9

din imobil, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 s-a propus acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

- întrucât statul și reclamanta au

obligații reciproce de plată și respectiv de restituire a unor despăgubiri

rezultate din aplicarea Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001, compensarea

acestora urmează a fi făcută de Comisia Centrala pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Împotriva acestei decizii reclamanta a

formulat prezenta contestație.

In ceea ce privește primul petit al

cererii formulate, relativ la constatarea nevalabilității titlului statului

asupra imobilului în litigiu, instanța a reținut că:

- imobilul a trecut în proprietatea

Statului Roman în baza Decretului nr. 92/1950.

- în anul 1950, când imobilul revendicat

a fost naționalizat, era în vigoare Constituția din 1948, care, în art. 8

prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar

proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o

protecție specială.

Trecerea acestui imobil în proprietatea

statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind

caracter abuziv măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului emis cu

încălcarea legii nu poate fi considerat valabil.

Cu privire la critica de respingere a

cererii de restituire în natură a apartamentului nr. 1 din imobil, care a fost

înstrăinat pârâtei H.M., sens în care se solicită și constatarea nulității

absolute a acestui contract, petit ce a fost cuprins atât în cererea ce face

obiectul dosarului nr. 2549/62/2007 unde a fost întemeiat pe încălcarea

prevederilor art. 20 alin. (4)

1

și art. 42 din Legea nr. 10/2001 cât

și în cererea ce face obiectul dosarului conexat, unde s-a invocat atât

nerespectarea condițiilor generale de valabilitate a contractului respectiv

cauza ilicită și frauda la lege cât și nerespectarea interdicției prevăzute de

art. 44 din O.G. nr. 40/1999 raportat la prevederile art. III din Titlul

I

al

Legii nr. 247/2005 s-au reținut:

- contractul de vânzare cumpărare a cărui

nulitate se solicită a fost încheiat la 07 ianuarie 2005, ulterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 dar anterior intrării în vigoare a prevederilor

Legii nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001.

- contractul contestat nu poate fi

analizat prin prisma cauzei de nulitate prevăzută de art. 20 alin. (4)

1

din Legea nr. 10/2001 întrucât acest articol a fost introdus prin Legea nr.

247/2005 care a intrat în vigoare ulterior încheierii actului.

La momentul încheierii contractului de

vânzare cumpărare reclamanta formulase o singură notificare adresată Primăriei

prin care solicita plata restului de despăgubiri datorate în baza Legii nr.

10/2001, în plus față de cele primite de reclamantă în baza Legii nr. 112/1995.

- față de conținutul notificării

formulate, și față de faptul că notificarea respectivă nu a fost adresată

unității deținătoare, aceasta nu poate fi socotită o cerere în realizarea sau

în constatarea dreptului de proprietate care să conducă la indisponibilizarea

imobilului în litigiu, conform art. 44 din O.G. nr. 40/1999

- la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, nici una dintre părțile contractante nu fusese notificată

sau înștiințată în vreun fel de reclamantă cu privire la intenția sa de a

revendica imobilul în litigiu. Pe de alta parte, prin cererile formulate de

reclamantă atât în baza Legii nr. 10/2001 cât și în baza Legii nr. 112/1995,

adresate Prefecturii, respectiv Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii nr.

112/1996, rezultă că aceasta a înțeles să solicite acordarea de despăgubiri.

- menținând contractul de

vânzare-cumpărare încheiat între pârâte, s-a reținut incidența în speță a

dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Critica adusă de reclamantă dispoziției

din decizia contestată care prevede că restituirea în natură a apartamentelor

nr. 2, 3, 6 și 8 din imobilul în litigiu să se facă necondiționat de

restituirea valorii actualizate a despăgubirilor primite în baza Legii nr.

10/2001 ca urmare a compensării acestor sume, a fost apreciată ca nefondată,

având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și

art. 22 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Legea instituie o procedură specială de

stabilire a cuantumului sumelor datorate reciproc de părți și determină în mod

expres care este organul abilitat pentru determinarea acestor sume, respectiv

Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât, instanța în lipsa

datelor necesare rezultate în urma parcurgerii etapelor procedurii prevăzute de

lege, nu pute dispune compensarea obligațiilor reciproce.

Prin încheierea pronunțată în 10 aprilie

2007 în camera de consiliu, Tribunalul Brașov a admis cererea de îndreptare a

erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 11/s/2008 în

sensul că se va menționa la alin. (2) adresa corectă a imobilului, ca fiind

str. C. nr. 104 în loc de str. P. nr. 23 cum s-a consemnat.

Prin decizia nr. 122/AP din 21 octombrie 2008,

Curtea de Apel Brașov a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoarea W.S.H.

împotriva sentinței civile nr. 11/s/2008 pronunțată de Tribunalul Brașov și ca

tardiv apelul declarat de SC R. SRL Brașov împotriva aceleiași sentințe.

A respins și apelurile declarate de

intimatele SC R. SRL Brașov și H.M., continuat de moștenitoarea sa S.V.,

împotriva încheierii pronunțate în camera de consiliu la data de 10 aprilie

2008 de Tribunalul Brașov.

A admis cererea de aderare la apelul

contestatoarei, formulată de H.M. și continuat de moștenitoarea acesteia S.V.,

a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea

formulată de contestatoare cu privire la constatarea nevalabilității titlului

statului român cu privire la imobilul situat în Brașov.

A păstrat celelalte dispoziții ale

sentinței apelate și, reținând culpa procesuală în sarcina contestatoarei, în

baza art. 274 C. proc. civ., a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în

sumă 1190 lei către intimata S.V.

S-au avut în vedere următoarele

considerente:

Apelurile formulate împotriva încheierii

pronunțată în camera de consiliu la data de 10 aprilie 2008, de către SC R. SRL

și H.M. continuate de moștenitoarea acesteia, S.V. sunt nefondate, întrucât

contestatoarea, în cursul soluționării pricinii, a precizat la petitul 1 al

acțiunii introductive, că solicită constatarea nevalabilității titlului

statului cu privire la imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 59 Brașov

(fila 258), astfel că, instanța a dispus în conformitate cu obiectul dedus

judecății de către contestatoare.

Cu privire la apelul contestatoarei W.S.H.,

s-a reținut că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica contestatoarei în sensul că, instanța

de fond nu trebuia să analizeze încălcarea legilor în vigoare la data

înstrăinării imobilului și nici buna credință, ci trebuia să aplice prevederile

art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 incident în cauză, ca fiind un caz special de

nulitate absolută, a fost înlăturată, pe considerentul că prima instanța a

analizat corect aceste aspecte întrucât a fost sesizată în acest sens prin

cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din dosarul conexat, întemeiată de dispozițiile art. 948 și art. 698 C. civ.,

art. 46 alin. (4) [actualmente art. 45 alin. (4)] din Legea nr. 10/2001,

republicată și pe reglementările speciale ale Legii nr. 247/2005.

Prevederile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999,

operează numai în cazul când persoana îndreptățită formulează notificare de

restituire în natură a imobilului, întrucât indisponibilizarea are drept scop

primordial îndeplinirea obligației de restituire în natură către adevăratul

proprietar.

Or, în speță, contestatoarea nu a

formulat nici o notificare pentru restituirea în natură a imobilului, ci doar

pentru „plata restului despăgubirilor" primite inițial în baza Legii nr.

112/1995 și nici nu și-a manifestat în timp intenția de a revendica imobilul

sau de a încunoștința chiriașii de intenția de a-și redobândi bunul.

De asemenea, instanța de fond nu a

ignorat prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât norma

prevăzută de acest text de lege consacră principiul restituirii în natură numai

acolo unde această măsură este cerută și este posibilă nu și în cazul când nu

s-a cerut restituirea în natură iar măsura nu este posibilă, imobilul fiind

înstrăinat, cum este cazul în speță.

Prin urmare, pentru aceste considerente

s-a constatat că nu a existat nici o cauză de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare,

anterioară sau concomitentă momentului încheierii actului.

Ultima critică a apelantei contestatoare

a fost înlăturată pe considerentul că aceasta a căzut în prezenții prin faptul

că acțiunea a fost admisă în parte, fiind aplicate corect prevederile art. 274 C.

proc. civ., deoarece, prevederile art. 276 C. proc. civ. nu sunt obligatorii,

posibilitatea compensării cheltuielilor de judecată fiind lăsată la aprecierea

instanței.

Cererea de aderare la apelul reclamantei

contestatoare formulată de intimata H.M. continuată de moștenitoarea acesteia S.V.

a fost admisă pentru următoarele considerente:

In speță,contestatoarea a formulat

contestație împotriva deciziei emisă de intimată în baza Legii nr. 10/2001.

Potrivit principiului disponibilității,

instanța de judecată este limitată numai la analiza deciziei atacate în raport

cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar orice alte aspecte, cum este constatarea

nevalabilității udului statului român, exced cadrului procesual pe care acest

act normativ îl prevede prin instituția contestației reglementată de art. 26 alin.

(3) din lege.

Prin urmare, reținând principiul

disponibilității în cadrul contestației împotriva deciziei emisă în baza Legii

nr. 10/2001, ca urmare a solicitării notificatoarei, nu pot fi admise argumente

de fapt și de drept în afara cadrul juridic creat prin procedura administrativă

finalizată prin emiterea deciziei și dispoziției.

Instanța de fond trebuia să analizeze

contestația în raport de conținutul notificării și de actele doveditoare depuse

în faza necontencioasă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, neputând să

cerceteze chestiuni legate de nevalabilitatea ridului statului, care nu au fost

solicitate prin notificarea formulată sau printr-o acțiune separată.

Pentru aceste considerente, reținând că

cererea de aderare la apel este cerere incidentală și nu accesorie,

nepunându-se problema dependenței aderării la apel de soarta apelului

principal, curtea a admis cererea de aderare la apelul contestatoarei.

Împotriva acestei decizii contestatoarea W.S.H.

a declarat recurs, susținând, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

prevederilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1990, în sensul că, în mod eronat s-a

reținut că acest text operează numai în cazul în care se formulează notificare

de restituire în natură a imobilului.

dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001 care instituie regula restituirii în

natură a imobilului.

3.

Greșita neanalizare a valabilității titlului statului.

Recursul va fi respins ca nefondat

pentru următoarele considerente:

nr. 40/1999 sunt interzise, sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea sub

orice formă, concesionarea, ipotecarea, contractul de leasing, precum și orice

închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, a bunurilor

imobile - terenuri și construcții cu destinația de locuință, care fac obiectul

unei încunoștințări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea

dreptului de proprietate din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate

de aceste bunuri.

Apartamentul nr. 1 din

Brașov, pentru care recurenta-reclamantă solicită restituirea în natură s-a

vândut autoarei intimatei S.V. prin contractul de vânzare cumpărare nr. 24905

din 7 ianuarie 2005 după data la care a fost formulată notificarea și după

apariția Legii nr. 10/2001.

Prin notificarea adresată

Primăriei Brașov la 10 septembrie 2001 s-a solicitat plata restului de

despăgubiri datorate potrivit Legii nr. 10/2001, arătându-se că petenta a fost

despăgubită deja cu o sumă de bani în baza Legii nr. 112/1995 pentru

construcție nu și pentru teren.

Singura cauză de nulitate a

contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este cea

prevăzută de art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 care interzice înstrăinarea unei

locuințe care face obiectul unei încunoștințări scrise, notificări sau cereri

în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din partea persoanei

fizice deposedate.

Or, cererea reclamantei prin

care a solicitat despăgubiri nu este o cerere în constatarea sau realizarea

dreptului de proprietate, astfel că dispozițiile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999

nu sunt incidente în cauză.

nr. 10/2001, de regulă imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură,

iar potrivit art. 18 lit. c) măsurile reparatorii se stabilesc numai în

echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Cum imobilul a fost înstrăinat,

așa cum s-a arătat, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în mod

corect s-a reținut aplicarea dispozițiilor art. 18 lit. c) din legea specială.

valabilitatea ridului statului. Măsura restituirii în natură este condiționată prin

Legea nr. 10/2001 de constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare,

fapt ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 18 lit. c), care

exceptează de la restituirea în natură imobilele înstrăinate cu respectarea dispozițiilor

legale, coroborate cu cele ale art. 21 alin. (5) și art. 45, care reglementează

cazurile de nevalabilitate a actelor juridice de înstrăinare, sancționate cu

nulitatea absolută.

In speță, acțiunea dedusă

judecății este o contestație împotriva unei decizii emise în soluționarea

notificării reclamantei formulate în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a

solicitat „plata restului despăgubirilor" primite inițial în baza Legii

nr. 112/1995.

Or, raportat la aceste

limite ale învestirii, de care instanța era ținută conform regulii înscrise în

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., căreia nu i s-a adus nici o derogare prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001, urmează a se constata ca nefondată și cea de-a

treia critică formulată de reclamantă.

În baza art. 274 C. proc.

civ. reclamanta va fi obligată să-i plătească intimatei S.V. suma de 1000 lei

reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta W.S.H. împotriva deciziei 122/AP din 21 octombrie 2008 a Curții

de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe

recurenta-reclamantă la plata sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată către

pârâta S.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 decembrie 2009.