ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3853/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Reclamanta E.L.M.H., în calitate de moștenitoare a proprietarelor tabulare M.Z., M.M., M.S. și M.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate că pârâtul a preluat fără titlu în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, cota de ¼ din imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. nr. 2316 Brașov, nr.top.2243, 2244, 2245 și 2246. La data de 8 mai 2008 a fost înregistrată la grefa instanței cererea de intervenție principală formulată de M.V. și M.P., prin care aceștia au solicitat să se constate că sunt proprietarii imobilului înscris în C.F. nr. 2316 Brașov nr.top 2246/1/2, compus din grădină de 177,62 mp și casă.

În ședința publică din data de 15 mai 2008 s-a depus la dosarul cauzei cererea de intervenție în interesul Statului Român formulată de D.C.R., prin care acesta a solicitat respingerea acțiunii reclamantei. La data de 21 mai 2008 reclamanta și-a completat cererea introductivă solicitând chemarea în judecată în calitate de pârâți și a Prefectului județului Brașov, Municipiul Brașov prin Primar, SC R. Brașov, SC C. SA Brașov, constatarea nulității absolute a schiței de dezmembrare înscrisă în evidențele de carte funciară C.F. nr. 2316 Brașov, sub nr. B+20 precum și a tuturor actelor de dezmembrare subsecvente acesteia, constatarea nulității absolute parțiale a Ordinului Prefectului nr. 941/2001 în ce privește atribuirea în proprietate către intervenienții M.V.

și M.P. a terenului în suprafață de 177,62 mp astfel cum a fost dezmembrat prin actul a cărui nulitate se solicită a se constata, să se dispună revenirea la situația anterioară acestei dezmembrări, prin intabularea în evidențele de carte funciară a dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea vechilor proprietari, nedezmembrat, să se constate că s-a încheiat sub condiție rezolutorie contractul de vânzare-cumpărare nr. 23158 din 20 octombrie 1997 dintre intervenienții M.V., M.P. și Statul român prin mandatarul SC R. Brașov. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Brașov, la termenul de judecată din data de 4 decembrie 2008, a calificat cererea de intervenție principală formulată de intervenienții M.V.

și M.P. ca având natura juridică a unei cereri reconvenționale. Totodată a respins excepția inadmisibilității acțiunii raportat la prevederile art. 111 C. proc. civ., excepția prescripției dreptului la acțiune vizând constatarea nulității actelor de dezmembrare și a unit cu fondul excepția prescripției dreptului la acțiunea în rectificare C.F. îndreptată împotriva pârâților M., excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii pe calea dreptului comun, excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru Statul Român, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerului Economiei și Finanțelor și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Prefectul județului Brașov, excepții invocate prin întâmpinări.

Prin sentința civilă 388/S din 18 decembrie 2008, Tribunalul Brașov a respins acțiunea formulată si precizată de reclamanta E.L.M.H. în contradictoriu cu pârâții Statul Roman, Municipiul Brașov, SC R. SRL, SC C. SA, M.V. si M.P. A admis cererea reconvențională formulată de pârâții M.V. si M.P. A constatat ca pârâții M.V. si M.P. sunt proprietarii imobilului situat in Brașov compus din casa-corpul III de clădire - si teren in suprafața de 177,62 mp înscris in C.F. 2316 Brașov nr. 2246/1/2.

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că, în raport de data introducerii sale, acțiunea reclamantei întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu mai este admisibilă în întregul său (atât in ceea ce privește cererile prealabile în constatare, cât si restul cererilor care în cele din urma, toate au aceeași finalitate) după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001. Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente să analizeze valabilitatea titlului, numai că, in alin. (2) al aceluiași articol se prevede ca bunurile preluate de stat, fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație, iar obiectul acesteia îl constituie atât imobilele preluate cu titlu valabil cât si cele preluate fără titlu sau cu titlu nevalabil de către stat, prima instanță a apreciat că reclamanta nu poate deroga de la aceasta reglementare, fiind obligată să urmeze procedura și termenele prevăzute de legea specială iar, in acest context, statuarea singulară asupra valabilității titlului statului nu poate produce nici o consecință juridică față de reclamantă, ceea ce o face lipsită de interes. Pe de alta parte, instanța a apreciat, pentru considerentele anterior expuse, că întregul imobil a fost preluat de către stat, astfel încât acțiunea reclamantei prin care cere instanței sa constate că doar cota de 1/4 parte a fost preluată de stat fără titlu nu poate fi primită.

În final, tribunalul a apreciat că se impune să se constate că și în ipoteza in care s-ar face ab stracție de existenta Legii nr. 10/2001, acțiunea reclamantei astfel cum a fost completată, pleacă de la premisa nulității operațiunilor de dezmembrare pe considerentul lipsei consimțământului tuturor coproprietarilor însă ignoră actuala situație de carte funciară și situația de carte funciară creată în urma dezmembrării inițiale, respectiv faptul că s-a operat atât dezmembrarea cât si intabularea întregului imobil in litigiu pe numele Statului Român. Prin urmare, a apreciat instanța, dat fiind noul proprietar înscris in cartea funciară, în condițiile in care nu s-a solicitat și rectificarea acestei notări în ce privește titularul dreptului de proprietate, reclamanta nu mai poate ataca actul de dezmembrare și să solicite revenirea la situația anterioară numai în ceea ce privește operațiunea dezmembrării.

Aceasta întrucât fără radierea titlului statului român din cartea funciară orice operațiune efectuată apare că produce efecte doar in ceea ce privește titularul înscris in cartea funciară, fără să poată profita sau prezenta interes pentru o terță persoană cum este reclamanta. Neputându-se constata nulitatea dezmembrărilor succesive si petitele subsecvente apar, pe cale de consecință, ca neîntemeiate, mai ales că atât la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare de către pârâții M. și emiterii Ordinului Prefectului pentru teren, statul român figura în cartea funciară ca unic proprietar asupra imobilului in litigiu. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru greșita aplicare a legii, reținerea unei stări de fapt contrară probelor administrate, pronunțarea supra unor lucruri care nu au format obiect de judecată, nepronunțarea asupra unui lucru cerut, contradicție între dispozitiv și considerente.

În dezvoltarea motivelor de critică s-a arătat că instanța a statuat că deși nu toți proprietarii imobilului în litigiu figurau în Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost preluat faptic în întregul său, trecând în proprietatea statului și determinând aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, prin acest considerent legalizând arbitrariul. Instanța nu s-a pronunțat în legătură cu motivele cererii introductive, constatând greșit că uzând de prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanta a pierdut dreptul de a se adresa instanței, mai ales în condițiile în care prezenta acțiune nu este o acțiune în revendicare, ci o acțiune petitorie în realizare. S-a ignorat faptul că instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat în legătură cu motivele invocate de reclamantă în susținerea acestei prime cereri.

În realitate, preluarea restului cotei de 3/4 părți din imobil s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătorești, sentința civilă 3833 din 26 martie 2001, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul civil nr. 16370/2000, când la cererea reclamantului M.V. și în contradictoriu cu Municipiul Brașov și SC R. SRL Brașov, instanța a decis că imobilul a fost preluat de Statul Român în anul 1975, prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, în condițiile în care potrivit considerentelor aceleiași sentințe, imobilul era proprietate de stat ca efect al naționalizării. Instanța de judecată a omis să se pronunțe în legătură cu aceste aspecte deși era obligată să o facă dată fiind înscrierea de sub B + 23 din cartea funciară nr. 2316 Brașov.

Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 83 Ap din 10 iunie 2009 a admis apelul reclamantei și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că i nstanța de fond a rezolvat procesul pe baza unor considerente confuze și contradictorii, neintrând în cercetarea fondului cu care a fost învestită.

Astfel, evitând să se pronunțe asupra valabilității titlului statului constată că acțiunea în întregul său este inadmisibilă, lipsită de interes și nu poate fi primită, deși, însăși Legea nr. 10/2001 recunoaște incidența art. 6 din Legea nr. 213/1998, preluând noțiunea de „ titlu valabil" astfel cum este definit în alineatul întâi al acestui din urmă articol și prevăzând la art. 2 că, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, între altele, în afara celor enumerate la lit. a) -f) și „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia". În concluzie, instanța de apel a apreciat că art. 6 din legea nr. 213/1998 este și rămâne în vigoare și după 14 februarie 2001, textul fiind aplicabil, cu precizările făcute, și în cazul imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001.

Deși au existat situații în care Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat dincolo de litera sa, în toate aceste cazuri, titlul statului nu este valabil în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ci este nul, iar imobilul în cauză va avea, în contextul Legii nr. 10/2001, regimul juridic al unui imobil preluat de stat tară titlu valabil. Curtea a apreciat că legea specială de reparație nu constituie un impediment în cercetarea titlului de preluare a imobilului, iar prin pronunțarea generică asupra întregului, prin modul de calificare al cererilor în ansamblu ca fiind o acțiune în revendicare, prima instanță nu s-a pronunțat asupra petitelor cu care a fost învestită, astfel încât aplicând dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. a decis trimiterea cauzei spre rejudecare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Brașov, M.V. și M.P. I.1.Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Brașov și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de dispoz. art. 304 pct .9 C. proc. civ. și a formulat următoarele critici: Curtea de Apel Brașov a pronunțat o hotărâre netemeinică si nelegală, întrucât prin promovarea prezentei acțiuni se tinde la revendicarea imobilului, situație reglementată de o lege specială care se aplică cu prioritate. În sprijinul acestor afirmații se invocă practica Înaltei Curți de Casație si Justiție care a constatat in repetate rânduri că de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunile in revendicare formulate in temeiul dreptului comun sunt inadmisibile.

Astfel, Legea nr. 10/2001 fiind o lege specială care privește regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun și, totodată, instituie reguli si termene de prescripție care derogă de la dreptul comun. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu si accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator si procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin si liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) si (3) din Constituție si ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menționat, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 480 si art. 481 C. civ.

să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat. Instanța de judecata trebuie sa aibă in vedere faptul că Legea nr. 10/2001 este o lege specială in materia revendicării imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor imobile. 2. O altă critică vizează excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost invocată prin întâmpinările depuse la dosarul de fond și in apel.

Susține că, în acest sens, sunt prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice si juridice care stipulează:"statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit în nume propriu, ca subiect de drepturi si obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop" si ale art. 37 unde se arată „statul nu răspunde pentru obligațiile organelor si celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor si organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror alte organizații de stat, dacă ele sunt persoane juridice". Având in vedere obiectul cauzei dedusă judecății, este evident faptul că Statul Roman reprezentat de Ministerul Economiei si Finanțelor nu poate avea calitate procesuala pasivă, legitimitatea procesuală revenindu-i Municipiului Brașov, prin Primar.

Imobilul care face obiectul prezentului litigiu nu face parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998 - Anexa nr. 2 cu privire la clasificare bunurilor de interes republican, județean sau național pentru a putea fi justificată calitatea procesuală a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 5, alin. (1) din Ordonanța nr. 53/2002 privind statutul cadru al unității administrativ-teritoriale: "Comunele, orașele si județele sunt persoane juridice de drept public. Ele au patrimoniu propriu si capacitate juridică deplină." Astfel textele de lege incidente in materie converg spre aceeași concluzie, respectiv aceea de a da legitimitate procesuală unității administrativ teritoriale privitor la imobilele de pe teritoriul administrativ al acesteia, aspect față de care solicită admiterea excepției și scoaterea din cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

II. Pârâții M.V. și M.P. au criticat decizia arătând că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită în accepțiunea legii speciale de reparație nr. 10/2001 și și-a valorificat pretențiile pe calea acestei legi, demers finalizat prin Decizia civilă nr. 334 din 3 mai 2004, rămasă irevocabilă. Acțiunea reclamantei întemeiată pe dreptul comun nu poate fi primită atât timp aceasta a căpătat satisfacție în procedura Legii nr. 10/2001, nemaiputând solicita încă o dată același lucru. Astfel noul demers judiciar al reclamantei este lipsit de finalitate nu doar datorită împrejurării că anterior s-a stabilit cu putere de lucru judecat nevalabilitatea titlului statului, ci și pentru faptul că nu se pot declara nule dezmembrările ulterioare preluării pentru că reclamanta nu a solicitat și radierea dreptului de proprietate al Statului Român, înscris ca proprietar tabular al imobilului.

Recursurile, ce vor fi supuse unei analize comune, sunt fondate pentru considerentele ce vor succeda, Înalta Curte în exercitarea controlului judiciar cu care a fost investită având în vedere următoarele premise: Domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 este reglementat prin dispozițiile art. 1, alin. (1) și art. 2, alin. (1), care definesc sfera modalităților de preluare abuzivă a imobilelor în perioada de referință a acestei legi, preluări cu titlu sau fără titlu valabil. Așa cum corect a reținut prima instanță imobilul în litigiu intră sub incidența de aplicare a Legii nr. 10/2001. Astfel, din materialul probator administrat rezultă că imobilul situat în Brașov, a fost înscris inițial în C.F.

nr. 2316 nr.top 2243,2244,2245 și 2246 compus din casă cu curte și grădină pe numele proprietarelor M.Z., M.M., M.S. și M.L. în cote egale de 1/4. Reclamanta E.L.M.H. este unica moștenitoare a fostelor proprietare, calitate dovedită cu actele notariale depuse-filele 4,5 dosar tribunal. Prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950 statul a preluat imobilul, în anexa decretului figurând ca fiind deposedată M.M. S-a reținut că în cartea funciară a avut loc intabularea a două noi corpuri de clădire, un corp II edificat anterior anului 1950 și un corp III edificat în anul 1956, urmând dezmembrări succesive, respectiv nr.topografic 2246 fiind dezmembrat inițial în 2246/1 și 2246/2 iar ulterior nr.top 2246/1 a fost dezmembrat în 2246/1/1 grădină și al doilea corp de clădire și 2246/1/2 grădină și corpul III de clădire.

Ca urmare a acestor dezmembrări foaia de avere s-a renotat din A+1 în A+2 și A+3, iar Statul Român a figurat ca proprietar exclusiv asupra întregului imobil de la A+2,3. În baza sentinței civile nr. 3833/2001 a Judecătoriei Brașov și a Ordinului Prefectului nr. 941/2001 pârâții M. și-au intabulat dreptul de proprietate dobândit prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 asupra construcției notate sub nr.top 2246/1/2. Astfel, ca urmare a notificării formulate de către reclamantă, unitatea deținătoare SC R. SRL Brașov a emis decizia nr. 190 din 17 ianuarie 2003 prin care a admis parțial cererea acesteia, a dispus restituirea în natură a părții din imobil care nu a fost înstrăinată în condițiile Legii nr. 112/1995 (printre alții și pârâților M., precum și intervenientului accesoriu D.C.), a suprafeței de 1603,64 mp teren deținută de această entitate, iar pentru partea din imobil imposibil de restituit în natură a propus acordarea de despăgubiri bănești.

Reclamanta a acceptat această ofertă prin declarația autentificată sub nr. 175 din 24 ianuarie 2003 de Ambasada României din Stockolm, acceptare formulată și prin mandatarul acesteia-declarația autentificată sub nr. 1903 din 24 noiembrie 2001. Prin decizia civilă nr. 334/2004 a Tribunalului Brașov, definitivă și irevocabilă, a fost respinsă contestația formulată de către reclamantă împotriva acestei decizii. Așa cum se constată din lucrările dosarului, demersul judiciar prezent a fost inițiat de către reclamantă în paralel cu cel derulat în procedura legii speciale de reparație. În mod corect, prima instanță a concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.

Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil. S-a reținut astfel că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO. Așa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare. Aplicarea principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant – nu poate fi condiționat de rezultatul obținut prin aplicarea legii speciale.

Singura premisă care interesează aplicarea principiul de drept ce guvernează concursul dintre legea specială și legea generală este existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină. Pe de altă parte, în cadrul procedurii demarate în baza Legii nr. 10/2001 instanța de judecată a statuat că imobilul în litigiu cade în sfera de incidență a acestei legi, astfel încât, problema titlului pe care l-a avut statul a fost dezlegată cu ocazia acelui litigiu. Prin urmare, concluzia instanței de apel în sensul că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului este lipsită de relevanță din punctul de vedere al caracterului obligatoriu al aplicării Legii nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor ce intră în sfera sa de reglementare.

Se reține că reclamanta nu se regăsește în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedură specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001. Dimpotrivă, ea a declanșat procedura administrativă reglementată de legea specială prin formularea unei notificări și a obținut din partea unității deținătoare o dispoziție prin care această notificare a fost soluționată, situație în care, așa cum se precizează în decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, cu atât mai mult, nu mai poate exercita, ulterior, o altă acțiune în realizarea dreptului având ca finalitate aducerea în patrimoniul său a părții din imobil imposibil de restituit în natură, pentru considerentele dezvoltate anterior.

Un alt argument ar fi acela că ar fi prezentat importanță preluarea cu titlu sau fără titlu a apartamentului cumpărat de pârâții M.V. și P. dacă reclamanta ar fi solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu aceștia, întemeiată pe dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, lucru pe care reclamanta nu l-a solicitat. Este de asemenea fondată și critica pârâților subdobânditori ai imobilului în litigiu privind imposibilitatea declarării ca nule a dezmembrările ulterioare preluării atât timp cât reclamanta nu a solicitat și radierea dreptului de proprietate al Statului Român, înscris ca proprietar tabular al imobilului. Astfel, prin acțiunea în rectificare de carte funciară se cere îndreptarea sau suprimarea unei înscrieri necorespunzătoare realității făcută în cartea funciară, pentru a pune de acord starea tabulară cu situația juridică reală a unui imobil.

Dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996 prevăd limitativ cazurile de exercitare a acțiunii în rectificare, arătându-se că orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor în carte funciară, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă se constată unul din cele patru cazuri prevăzute de această lege. S-a reținut corect de către instanța de fond că limitele cercetării judecătorești sunt configurate de cadrul procesual de învestire, respectiv cadrul legal incident în cauză, fiind fără relevanță apărările întemeiate pe instituții sau principii de drept care exced acestor coordonate specifice cauzei pendinte.

În procedura de înscriere în cartea funciară, respectiv în procedura de radiere a înscrierilor efectuate, nu pot fi primite spre analiză considerente de fapt și de drept care sunt specifice instituției acțiunii în revendicare a dreptului de proprietate, cu toate garanțiile și principiile de drept intern și internațional care însoțesc această materie, pentru simplul fapt că reclamanta nu a înțeles să solicite rectificarea notării anterioare privind titlul statului român. Astfel, petitul privind schimbarea situației de carte funciară, negrefat pe o acțiune de fond, de nulitate sau anulare a dreptului de proprietate al Statului Român nu poate fi admis.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, față de considerentele precedente de admitere a recursurilor, care antrenează păstrarea sentinței primei instanțe, nu se mai impune analizarea acesteia, întrucât a devenit lipsită de interes, deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu a fost obligat în prezentul raport juridic în care a fost chemat să răspundă. Prin urmare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea recurată, în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 388 din 18 decembrie 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții M.V., M.P și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Brașov, împotriva deciziei nr. 83Ap din 10 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie. Modifică decizia recurată, în sensul că, respinge apelul declarat de reclamanta E.L.M.H. împotriva sentinței civile nr. 388/S din 18 decembrie 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2010.