ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3853/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3853/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Reclamanta E.L.M.H., în calitate de moștenitoare

a proprietarelor tabulare M.Z., M.M., M.S. și M.L. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărâre

judecătorească să se constate că pârâtul a preluat fără titlu în baza Decretului

de naționalizare nr. 92/1950, cota de ¼ din imobilul situat în Brașov,

înscris în C.F. nr. 2316 Brașov, nr.top.2243, 2244, 2245 și 2246.

La data de 8 mai 2008 a fost înregistrată la grefa instanței cererea de intervenție principală formulată de M.V. și M.P.,

prin care aceștia au solicitat să se constate că sunt proprietarii imobilului

înscris în C.F. nr. 2316 Brașov nr.top 2246/1/2, compus din grădină de 177,62 mp

și casă.

În ședința publică din data de 15

mai 2008 s-a depus la dosarul cauzei cererea de intervenție în interesul

Statului Român formulată de D.C.R., prin care acesta a solicitat respingerea

acțiunii reclamantei.

La data de 21 mai 2008 reclamanta

și-a completat cererea introductivă solicitând chemarea în judecată în calitate

de pârâți și a Prefectului județului Brașov, Municipiul Brașov prin Primar, SC

R. Brașov, SC C. SA Brașov, constatarea nulității absolute a schiței de

dezmembrare înscrisă în evidențele de carte funciară C.F. nr. 2316 Brașov, sub

nr. B+20 precum și a tuturor actelor de dezmembrare subsecvente acesteia,

constatarea nulității absolute parțiale a Ordinului Prefectului nr. 941/2001 în

ce privește atribuirea în proprietate către intervenienții M.V. și M.P. a

terenului în suprafață de 177,62 mp astfel cum a fost dezmembrat prin actul a

cărui nulitate se solicită a se constata, să se dispună revenirea la situația

anterioară acestei dezmembrări, prin intabularea în evidențele de carte

funciară a dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea vechilor

proprietari, nedezmembrat, să se constate că s-a încheiat sub condiție

rezolutorie contractul de vânzare-cumpărare nr. 23158 din 20 octombrie 1997

dintre intervenienții M.V., M.P. și Statul român prin mandatarul SC R. Brașov.

Învestit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Brașov, la termenul de judecată din data de 4 decembrie 2008, a calificat cererea de intervenție principală formulată de intervenienții M.V. și M.P. ca având

natura juridică a unei cereri reconvenționale.

Totodată a respins excepția

inadmisibilității acțiunii raportat la prevederile art. 111 C. proc. civ., excepția prescripției dreptului la acțiune vizând constatarea nulității actelor de

dezmembrare și a unit cu fondul excepția prescripției dreptului la acțiunea în

rectificare C.F. îndreptată împotriva pârâților M., excepția lipsei de interes

în promovarea acțiunii pe calea dreptului comun, excepția lipsei calității de

reprezentant a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru Statul Român,

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin

Ministerului Economiei și Finanțelor și excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Prefectul județului Brașov, excepții invocate prin

întâmpinări.

Prin sentința civilă 388/S din 18

decembrie 2008, Tribunalul Brașov a respins acțiunea formulată si precizată de

reclamanta E.L.M.H. în contradictoriu cu pârâții Statul Roman, Municipiul

Brașov, SC R. SRL, SC C. SA, M.V. si M.P.

A admis cererea reconvențională

formulată de pârâții M.V. si M.P.

A constatat ca pârâții M.V. si M.P.

sunt proprietarii imobilului

situat in

Brașov compus din casa-corpul

III

de clădire - si teren in suprafața de

177,62

mp înscris in C.F. 2316 Brașov nr. 2246/1/2.

În considerentele acestei hotărâri

s-a reținut că, în raport de data introducerii sale, acțiunea reclamantei întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun nu mai este admisibilă în întregul său (atât in

ceea ce privește cererile prealabile în constatare, cât si restul cererilor

care în

cele din urma, toate au aceeași

finalitate) după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14

februarie 2001.

Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea

nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente să analizeze valabilitatea

titlului, numai că, in alin. (2) al aceluiași articol se prevede ca bunurile

preluate de stat, fără un

titlu

valabil,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Întrucât legiuitorul a adoptat o

lege specială de reparație, iar obiectul acesteia îl constituie atât imobilele

preluate cu titlu valabil cât si cele preluate fără titlu sau cu titlu

nevalabil de către stat, prima instanță a apreciat că reclamanta nu poate

deroga de la aceasta reglementare, fiind obligată să urmeze procedura și termenele

prevăzute de legea specială iar, in acest context, statuarea singulară asupra

valabilității titlului statului nu poate produce nici o consecință juridică față

de reclamantă, ceea ce o face

lipsită de

interes.

Pe de alta parte, instanța a

apreciat, pentru considerentele anterior expuse, că întregul imobil a fost

preluat de către stat, astfel încât acțiunea reclamantei prin care cere

instanței sa constate că

doar cota de 1/4

parte a fost preluată de stat fără

titlu

nu poate fi primită.

În final, tribunalul a apreciat că

se impune să se constate că și în ipoteza in care s-ar face ab

stracție de existenta Legii nr. 10/2001, acțiunea

reclamantei astfel cum a fost completată, pleacă de la

premisa nulității

operațiunilor de dezmembrare pe considerentul lipsei consimțământului tuturor

coproprietarilor însă ignoră actuala situație de carte funciară și situația de

carte funciară creată în urma dezmembrării inițiale, respectiv faptul că s-a

operat atât dezmembrarea cât si intabularea întregului imobil in litigiu pe

numele Statului Român.

Prin urmare, a apreciat instanța, dat

fiind noul proprietar înscris in cartea funciară, în condițiile in care nu s-a

solicitat și rectificarea acestei notări în ce privește

titularul dreptului de proprietate, reclamanta nu mai poate ataca actul

de dezmembrare și să solicite revenirea la situația anterioară numai în ceea ce

privește operațiunea dezmembrării.

Aceasta

întrucât

fără radierea titlului

statului român din cartea funciară orice operațiune efectuată apare că produce

efecte doar in ceea ce privește titularul înscris in cartea funciară, fără să

poată profita sau prezenta interes pentru o terță persoană cum este reclamanta.

Neputându-se constata nulitatea

dezmembrărilor succesive si petitele subsecvente apar, pe cale de consecință,

ca neîntemeiate, mai ales că atât la momentul încheierii contractului de

vânzare cumpărare de către pârâții M. și emiterii Ordinului Prefectului pentru

teren, statul român figura în cartea funciară ca unic proprietar asupra

imobilului in litigiu.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta, criticând-o pentru greșita aplicare a legii,

reținerea unei stări de fapt contrară probelor administrate, pronunțarea supra

unor lucruri

care nu au format obiect de

judecată, nepronunțarea asupra unui lucru cerut, contradicție între

dispozitiv

și considerente.

În dezvoltarea

motivelor de critică s-a arătat că instanța a statuat că deși nu toți

proprietarii

imobilului

în litigiu figurau în Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost preluat faptic în

întregul său, trecând în proprietatea statului și determinând aplicabilitatea Legii

nr. 10/2001, prin acest considerent legalizând arbitrariul.

Instanța nu s-a pronunțat în

legătură cu motivele cererii introductive, constatând greșit că uzând de

prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanta a pierdut dreptul de a se adresa

instanței, mai ales în condițiile în care prezenta acțiune nu este o acțiune în

revendicare, ci o acțiune petitorie în realizare.

S-a ignorat faptul că instanța nu a

analizat și nu s-a pronunțat în legătură cu motivele invocate de reclamantă în

susținerea acestei prime cereri.

În realitate, preluarea restului

cotei de 3/4 părți din imobil s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătorești,

sentința civilă 3833 din 26 martie 2001, pronunțată de Judecătoria Brașov în

dosarul civil nr. 16370/2000, când la cererea reclamantului M.V. și în

contradictoriu cu Municipiul Brașov și SC R. SRL Brașov, instanța a decis că

imobilul a fost preluat de Statul Român în anul 1975, prin aplicarea Decretului

nr. 223/1974, în condițiile în care potrivit considerentelor aceleiași sentințe,

imobilul era proprietate de stat ca efect al naționalizării.

Instanța de

judecată a omis să se pronunțe în legătură cu aceste aspecte deși era obligată

să o

facă dată fiind

înscrierea de sub B + 23 din cartea funciară nr. 2316 Brașov.

Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale, prin decizia civilă nr. 83 Ap din 10 iunie 2009 a admis apelul reclamantei și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide astfel, Curtea a

apreciat că i

nstanța de fond a rezolvat

procesul pe baza unor considerente confuze și contradictorii,

neintrând

în cercetarea fondului cu care a fost învestită.

Astfel, evitând să se pronunțe

asupra valabilității titlului statului constată că acțiunea în întregul său

este inadmisibilă, lipsită de interes și nu poate fi primită, deși, însăși Legea

nr. 10/2001 recunoaște incidența art. 6 din Legea nr. 213/1998, preluând

noțiunea de „ titlu valabil" astfel cum este definit în alineatul întâi al

acestui din urmă articol și prevăzând la art. 2 că, în sensul prezentei legi,

prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, între altele, în afara celor

enumerate la lit. a) -f) și „orice alte imobile preluate de stat cu titlu

valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia".

În concluzie, instanța de apel a

apreciat că art. 6 din legea nr. 213/1998 este și rămâne în vigoare și după 14

februarie 2001, textul fiind aplicabil, cu precizările făcute, și în cazul

imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001.

Deși au existat situații în care

Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat dincolo de litera sa, în toate aceste

cazuri, titlul statului nu este valabil în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998, ci este nul, iar imobilul în cauză va avea, în contextul Legii nr.

10/2001, regimul juridic al unui imobil preluat de stat tară titlu valabil.

Curtea a apreciat că legea specială

de reparație nu constituie un impediment în cercetarea titlului de preluare a

imobilului, iar prin pronunțarea generică asupra întregului, prin modul de

calificare al cererilor în ansamblu ca fiind o acțiune în revendicare, prima

instanță nu s-a pronunțat asupra petitelor cu care a fost învestită, astfel

încât aplicând dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. a decis trimiterea

cauzei spre rejudecare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Brașov, M.V. și M.P.

I.1.Pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Brașov și-a întemeiat

recursul pe motivul de casare prevăzut de dispoz. art. 304 pct .9 C. proc. civ. și a formulat următoarele critici:

Curtea de Apel Brașov a pronunțat o

hotărâre netemeinică si nelegală, întrucât prin promovarea prezentei acțiuni se

tinde la revendicarea imobilului, situație reglementată de o lege specială care

se aplică cu prioritate.

În sprijinul acestor afirmații se

invocă practica Înaltei Curți de Casație si Justiție care a constatat in

repetate rânduri că de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001

acțiunile in revendicare formulate in temeiul dreptului comun sunt

inadmisibile.

Astfel, Legea nr. 10/2001 fiind o

lege specială care privește regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aplicarea ei este prioritară în

raport cu dreptul comun și, totodată, instituie reguli si termene de

prescripție care derogă de la dreptul comun.

Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001

a suprimat, practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să

diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,

subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special.

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar,

acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu si accesul la un proces

echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator si

procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin si

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) si (3) din

Constituție si ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Or, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001,

având tocmai caracterul special menționat, care reglementează toate situațiile

ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în

cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se

impune ca dispozițiile art. 480 si art. 481 C. civ. să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost

introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte

cazuri de preluate abuzivă de către stat.

Instanța de judecata trebuie sa aibă in vedere faptul că

Legea nr. 10/2001 este o lege specială in materia revendicării imobiliare, prin

care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea

ce privește situația juridică a unor imobile.

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, astfel cum a fost invocată prin întâmpinările depuse la

dosarul de fond și in apel.

Susține că, în acest sens, sunt

prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice si

juridice care stipulează:"statul este persoana juridică în raporturile în

care participă nemijlocit în nume propriu, ca subiect de drepturi si obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de

cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop" si ale

art. 37 unde se arată „statul nu răspunde pentru obligațiile organelor si celorlalte

instituții de stat, ale întreprinderilor si organizațiilor economice de stat,

precum și ale oricăror alte organizații de stat, dacă ele sunt persoane

juridice".

Având in vedere obiectul cauzei

dedusă judecății, este evident faptul că Statul Roman reprezentat de Ministerul

Economiei si Finanțelor nu poate avea calitate procesuala pasivă, legitimitatea

procesuală revenindu-i Municipiului Brașov, prin Primar.

Imobilul care face obiectul

prezentului litigiu nu face parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998

- Anexa nr. 2 cu privire la clasificare bunurilor de interes republican,

județean sau național pentru a putea fi justificată calitatea procesuală a

Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 5, alin. (1) din

Ordonanța nr. 53/2002 privind statutul cadru al unității administrativ-teritoriale:

"Comunele, orașele si județele sunt persoane juridice de drept public. Ele

au patrimoniu propriu si capacitate juridică deplină."

Astfel textele de lege incidente in materie

converg spre aceeași concluzie, respectiv aceea de a da legitimitate procesuală

unității administrativ teritoriale privitor la imobilele de pe teritoriul

administrativ al acesteia, aspect față de care solicită admiterea excepției și

scoaterea din cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

II. Pârâții M.V. și M.P. au criticat

decizia arătând că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită în

accepțiunea legii speciale de reparație nr. 10/2001 și și-a valorificat

pretențiile pe calea acestei legi, demers finalizat prin Decizia civilă nr. 334

din 3 mai 2004, rămasă irevocabilă.

Acțiunea reclamantei întemeiată pe

dreptul comun nu poate fi primită atât timp aceasta a căpătat satisfacție în

procedura Legii nr. 10/2001, nemaiputând solicita încă o dată același lucru.

Astfel noul demers judiciar al

reclamantei este lipsit de finalitate nu doar datorită împrejurării că anterior

s-a stabilit cu putere de lucru judecat nevalabilitatea titlului statului, ci

și pentru faptul că nu se pot declara nule dezmembrările ulterioare preluării

pentru că reclamanta nu a solicitat și radierea dreptului de proprietate al

Statului Român, înscris ca proprietar tabular al imobilului.

Recursurile, ce vor fi supuse unei

analize comune, sunt fondate pentru considerentele ce vor succeda, Înalta Curte

în exercitarea controlului judiciar cu care a fost investită având în vedere

următoarele premise:

Domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001

este reglementat prin dispozițiile art. 1, alin. (1) și art. 2, alin. (1), care

definesc sfera modalităților de preluare abuzivă a imobilelor în perioada de

referință a acestei legi, preluări cu titlu sau fără titlu valabil.

Așa cum corect a reținut prima

instanță imobilul în litigiu intră sub incidența de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, din materialul probator

administrat rezultă că imobilul situat în Brașov, a fost înscris inițial în C.F.

nr. 2316 nr.top 2243,2244,2245 și 2246 compus din casă cu curte și grădină pe

numele proprietarelor M.Z., M.M., M.S. și M.L. în cote egale de 1/4.

Reclamanta E.L.M.H. este unica

moștenitoare a fostelor proprietare, calitate dovedită cu actele notariale

depuse-filele 4,5 dosar tribunal.

Prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950

statul a preluat imobilul, în anexa decretului figurând ca fiind deposedată M.M.

S-a reținut că în cartea funciară a

avut loc intabularea a două noi corpuri de clădire, un corp II edificat

anterior anului 1950 și un corp III edificat în anul 1956, urmând dezmembrări

succesive, respectiv nr.topografic 2246 fiind dezmembrat inițial în 2246/1 și

2246/2 iar ulterior nr.top 2246/1 a fost dezmembrat în 2246/1/1 grădină și al

doilea corp de clădire și 2246/1/2 grădină și corpul III de clădire.

Ca urmare a acestor dezmembrări

foaia de avere s-a renotat din A+1 în A+2 și A+3, iar Statul Român a figurat ca

proprietar exclusiv asupra întregului imobil de la A+2,3.

În baza sentinței civile nr. 3833/2001

a Judecătoriei Brașov și a Ordinului Prefectului nr. 941/2001 pârâții M. și-au

intabulat dreptul de proprietate dobândit prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995

asupra construcției notate sub nr.top 2246/1/2.

Astfel, ca urmare a notificării

formulate de către reclamantă, unitatea deținătoare SC R. SRL Brașov a emis

decizia nr. 190 din 17 ianuarie 2003 prin care a admis parțial cererea

acesteia, a dispus restituirea în natură a părții din imobil care nu a fost

înstrăinată în condițiile Legii nr. 112/1995 (printre alții și pârâților M.,

precum și intervenientului accesoriu D.C.), a suprafeței de 1603,64 mp teren

deținută de această entitate, iar pentru partea din imobil imposibil de

restituit în natură a propus acordarea de despăgubiri bănești.

Reclamanta a acceptat această ofertă

prin declarația autentificată sub nr. 175 din 24 ianuarie 2003 de Ambasada

României din Stockolm, acceptare formulată și prin mandatarul

acesteia-declarația autentificată sub nr. 1903 din 24 noiembrie 2001.

Prin decizia civilă nr. 334/2004 a

Tribunalului Brașov, definitivă și irevocabilă, a fost respinsă contestația

formulată de către reclamantă împotriva acestei decizii.

Așa cum se constată din lucrările

dosarului, demersul judiciar prezent a fost inițiat de către reclamantă în

paralel cu cel derulat în procedura legii speciale de reparație.

În mod corect, prima instanță a

concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o astfel de

cerere nu mai poate fi promovată.

Prin decizia în interesul legii nr.

33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni

între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate

abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului

comun în materia revendicării, și anume Codul civil.

S-a reținut astfel că, atâta timp

cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs cu acesta.

Totodată, s-a argumentat că numai

persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios.

S-a concluzionat că opinia unor

instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și

că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau

care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au

urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea

specială și legea generală -

specialia generalibus derogant

- și care,

pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

În consecință, de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au

utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în

revendicare având în vedere regula

electa una via

și principiul

securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO.

Așa cum rezultă din considerentele

anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are,

în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în

vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de

drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de

reglementare.

Aplicarea principiul de drept care

guvernează concursul dintre legea specială și legea generală -

specialia

generalibus derogant

– nu poate fi condiționat de rezultatul obținut prin

aplicarea legii speciale.

Singura premisă care interesează

aplicarea principiul de drept ce guvernează concursul dintre legea specială și

legea generală este existența unei norme speciale și a unei norme generale cu

același domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei

speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

Pe de altă parte, în cadrul

procedurii demarate în baza Legii nr. 10/2001 instanța de judecată a statuat că

imobilul în litigiu cade în sfera de incidență a acestei legi, astfel încât,

problema titlului pe care l-a avut statul a fost dezlegată cu ocazia acelui

litigiu.

Prin urmare, concluzia instanței de

apel în sensul că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului este

lipsită de relevanță din punctul de vedere al caracterului obligatoriu al

aplicării Legii nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor ce intră în sfera sa

de reglementare.

Se reține că reclamanta nu se regăsește

în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care,

din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedură specială în

termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001.

Dimpotrivă, ea a declanșat procedura

administrativă reglementată de legea specială prin formularea unei notificări

și a obținut din partea unității deținătoare o dispoziție prin care această

notificare a fost soluționată, situație în care, așa cum se precizează în

decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, cu atât mai mult, nu mai

poate exercita, ulterior, o altă acțiune în realizarea dreptului având ca

finalitate aducerea în patrimoniul său a părții din imobil imposibil de

restituit în natură, pentru considerentele dezvoltate anterior.

Un alt argument ar fi acela că ar fi

prezentat importanță preluarea cu titlu sau fără titlu a apartamentului

cumpărat de pârâții M.V. și P. dacă reclamanta ar fi solicitat constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu aceștia,

întemeiată pe dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, lucru pe

care reclamanta nu l-a solicitat.

Este de asemenea fondată și critica

pârâților subdobânditori ai imobilului în litigiu privind imposibilitatea

declarării ca nule a dezmembrările ulterioare preluării atât timp cât reclamanta

nu a solicitat și radierea dreptului de proprietate al Statului Român, înscris

ca proprietar tabular al imobilului.

Astfel, prin acțiunea în rectificare

de carte funciară se cere îndreptarea sau suprimarea unei înscrieri

necorespunzătoare realității făcută în cartea funciară, pentru a pune de acord

starea tabulară cu situația juridică reală a unui imobil.

Dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996

prevăd limitativ cazurile de exercitare a acțiunii în rectificare, arătându-se

că orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor în carte

funciară, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă se

constată unul din cele patru cazuri prevăzute de această lege.

S-a reținut corect de către instanța

de fond că limitele cercetării judecătorești sunt configurate de cadrul procesual

de învestire, respectiv cadrul legal incident în cauză, fiind fără relevanță

apărările întemeiate pe instituții sau principii de drept care exced acestor

coordonate specifice cauzei pendinte.

În procedura de înscriere în cartea

funciară, respectiv în procedura de radiere a înscrierilor efectuate, nu pot fi

primite spre analiză considerente de fapt și de drept care sunt specifice

instituției acțiunii în revendicare a dreptului de proprietate, cu toate

garanțiile și principiile de drept intern și internațional care însoțesc

această materie, pentru simplul fapt că reclamanta nu a înțeles să solicite

rectificarea notării anterioare privind titlul statului român.

Astfel, petitul privind schimbarea

situației de carte funciară, negrefat pe o acțiune de fond, de nulitate sau

anulare a dreptului de proprietate al Statului Român nu poate fi admis.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, față de considerentele

precedente de admitere a recursurilor, care antrenează păstrarea sentinței

primei instanțe, nu se mai impune analizarea acesteia, întrucât a devenit

lipsită de interes, deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu a fost obligat în

prezentul raport juridic în care a fost chemat să răspundă.

Prin urmare, potrivit art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și, în baza art.

304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea recurată, în sensul că, în

temeiul art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței civile nr. 388 din 18 decembrie 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâții M.V., M.P și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.

Brașov, împotriva deciziei nr. 83Ap din 10 iunie 2009 pronunțată de Curtea de

Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Modifică decizia recurată, în sensul

că, respinge apelul declarat de reclamanta E.L.M.H. împotriva sentinței civile

nr. 388/S din 18 decembrie 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 iunie 2010.