ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5620/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 501/2009 a Tribunalului

Brașov s-a respins acțiunea civilă. astfel cum a fost

completată și precizată, formulată de reclamanta S.A.S.,

reprezentată prin mandatar B.D.M. în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Brașov, prin primar, SC R. SRL Brașov și Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor, reprezentat în D.G.F.P.C.F.S.

Brașov. A admis cererile de intervenție principală, formulate de

intervenienții F.E.T., D.C., D.M., L.M. și V.A. și, în

consecință, a constatat că intervenienta F.E.T., deține dreptul

de proprietate asupra apartamentului compus din 3 camere și anexe aferente

cu o suprafață de 76.79 mp din imobilul situat în Brașov, în

baza contractului de vânzare - cumpărare din 22 octombrie 1996 încheiat cu

pârâta SC R. SRL.

A constatat că intervenienții

D.C. și D.M. dețin dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3

din imobilul situat în Brașov, în baza contractului de vânzare -

cumpărare din 11 iulie 1997 încheiat cu pârâta SC R. SRL.

A constatat că intervenientul L.M.

deține dreptul de proprietate supra apartamentului nr. 6 din imobilul

situat în Brașov, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 8

decembrie 1998, încheiat cu pârâtul SC R. SRL.

A constatat că intervenienta V.A.

deține dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5 din imobilul

situat în Brașov, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 14

aprilie 1998, încheiat cu pârâta SC R. SRL.

A admis cererea de intervenție

accesorie formulată de intervenienta SC E. SRL.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că. potrivit

extrasului de carte funciară din 24 august 1999 asupra imobilului situat

în Brașov, înscris în CF Brașov, casă de piatră și

curte de 126 mp. proprietar este pârâtul Statul Român cu titlu de

naționalizare, conform Decretului 92/1950. cu mențiunea că

proprietar anterior a fost I.S. care a dobândit dreptul de proprietate prin

cumpărare.

Din actele de stare civilă

aflate la dosar reiese faptul că I.S. este fiul lui S.M.I. și S.I.H.

căsătorit fiind din 1 septembrie 1922 cu D.E.T. Reclamanta S.A.S.

născută H.S. a fost adoptată în data de 10 martie 1958 de S.M.I.

și soția acestuia S.E.T., adopția fiind înregistrată în

registrul stării civile Dumbrăveni - Sighișoara. Reclamanta

își justifică astfel calitatea procesuală activă fiind

moștenitoarea legală a defuncților S.E.T. decedată la 21

septembrie 1981 și S.M.I. decedat la 9 mai 1979 în calitate de fiică

și a defuncților D.I. și D.E.T., în calitate de nepoată.

In anexa Decretului nr. 92/1950,

privind naționalizarea unor imobile, sunt trecute 8 apartamente din

imobilele situate în Brașov al cărui proprietar a fost D.I., iar la o

altă poziție sunt trecute 14 apartamente, din imobilele situate în

Brașov al căror proprietar a fost I.Ș.

Din înscrisurile aflate la dosar,

respectiv buletinul clădirii nr. 4 și declarațiile privind

apartamentele din care sunt compuse imobilele situate în Brașov

rezultă faptul că aceste apartamente au fost închiriate de

foștii proprietari I.Ș. și D.I. (ambii numai în ce privește

imobilul), în perioada anterioară naționalizării mai multor

persoane fizice.

La momentul naționalizării

s-a ținut cont nu numai de profesia proprietarului ci și de

destinația și conformația imobilului.

Probatoriul administrat în

cauză a demonstrat că imobilele din litigiu aveau în

componență mai multe apartamente ce erau folosite în scopul

închirierii.

Pe cale de consecință,

naționalizarea a fost făcută cu respectarea prevederilor

Decretului nr. 92/1950, fiind legală, iar titlul de proprietate al

pârâtului Statul Român este valabil.

Astfel, contractele de vânzare -

cumpărare dintre pârâta SC R. SRL, ca reprezentant al statului și

intervenientei F.E.T., D.C., D.M., L.M. și V.A. au fost încheiate cu

respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea 112/1995 și sunt perfect

valabile.

Intervenienta SC E. SRL. este

titulara dreptului de a cumpăra spațiul comercial aflat la parterul

imobilului situat în imobil, drept consfințit printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, respectiv

decizia civilă nr. 744 din 4 martie 1999 a Tribunalului Brașov.

Împotriva acestei sentinței a

declarat apel reclamanta criticând-o sub un singur aspect al greșitei

interpretări a textelor de lege ce reglementează trecerea în

proprietatea statului, respectiv a textului art. 2 din Decretul nr. 92/1950,

antecesorii săi fiind exceptați de la naționalizare.

Intimații au depus

întâmpinări prin care au combătut apelul.

Curtea de Apel Brașov prin

decizia nr. 134 din 10 octombrie 2009 a respins apelul ca nefondat.

În considerentele deciziei s-a

reținut că, Decretul nr. 92/1950 deși statua asupra

naționalizării imobilelor, a vizat cel puțin restrângerea averii

unei categorii limitate de persoane arătate în art. 1. Chiar și

legiuitorul anului 2001 a încadrat în rândul preluărilor abuzive Decretul nr.

92/1950 [art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001]. astfel că din

acest punct de vedere, criticile din apel sunt corecte.

În apel însă dispozițiile

sentinței privind admiterea cererilor de intervenție nu au fost

criticate, intrând în acest mod în puterea lucrului judecat, iar în apel nu au

fost analizate întrucât instanța este ținută de limitele

devoluării, astfel că situația juridică a imobilului

stabilită de prima instanță rămâne neschimbată.

Reclamanta a uzat de dreptul

conferit de Legea nr. 10/2001, notificările sale privind imobilele în

litigiu fiind soluționate, dosar apel, și coroborat cu constatarea

dreptului de proprietate al intervenienților, prezentul apel la acest

moment apare ca fiind lipsit de interes.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta critică

hotărârea sub următoarele aspecte.

- Au fost greșit interpretate

textele de lege ce reglementează trecerea în proprietatea Statului a unor

imobile respectiv, prevederile Decretului nr. 92/1950. Greșit s-a

reținut că foștii proprietari tabulari se încadrau într-unul

dintre criteriile prevăzute în art. 1 din Decretul nr. 92/1950.

- S-a concluzionat greșit

că problema constatării dreptului de proprietate al

intervenienților ar fi intrat în puterea lucrului judecat.

- Chiar situația

recunoașterii de către instanță a existenței unor

drepturi de proprietate (extratabulare) în favoarea intervenienților nu se

opune în nici un fel admiterii acțiunii principale care are ca scop invalidarea

titlului de proprietate al Statului Român.

- Chiar dacă prin motivele de

apel nu s-au adus critici în ceea ce privește admiterea cererilor de

intervenție totuși, se susține că apelul viza schimbarea în

totul a hotărârii primei instanțe.

- Nu s-a pus în discuția

părților excepția lipsei de interes formulată de

reclamantă.

Examinând criticile formulate prin

intermediul cererii de recurs, isntanța constată recursul nefondat

pentru cele ce succed:

Se critică prin motivele de

recurs nelegalitatea hotărârii cu referire direct la interpretarea

greșită a textelor de lege din Decretul nr. 92/1950 ce

reglementează trecerea în proprietatea Statului a imobilelor supuse

analizei, respectiv art. I din acest decret.

Contrar criticilor formulate, se

constată că în anexa Decretului nr. 92/1950, privind

naționalizarea unor imobile, la poziția 113 sunt trecute opt

apartamente din imobilele situate în Brașov al cărui proprietar a

fost D.I., iar la poziția nr. 462 sunt trecute paisprezece apartamente din

imobilele situate în Brașov, al cărui proprietar a fost I.Ș.

Aceste apartamente au fost închiriate de foștii proprietari:I.Ș.

și D.I. în perioada anterioară naționalizării mai multor

persoane fizice.

Raportat la această

situație de fapt necontestată de recurentă, se

concluzionează că, deși antecesorii recurentei făceau parte

din categoria socio-profesională exceptată de la naționalizare,

aceștia dețineau în proprietate mai multe imobile pe care le-au

închiriat.

Având în vedere că art. 1 din

Decretul nr. 92/1950 prevede că se naționalizează printre altele

și imobilele clădite care sunt deținute de exploatatorii de

locuință (în speță imobilele închiriate), rezultă

indubitabil că prevederile acestui articol din Decretul nr. 92/1950 a fost

corect interpretat, reținându-se că naționalizarea imobilelor în

litigiu a fost făcută cu respectarea art. 1 din Decretul sus

arătat.

În consecință,

naționalizarea imobilelor în litigiu a fost făcută cu

respectarea dispozițiilor legale iar titlul de proprietate al Statului

este valabil.

Contractele de vânzare-cumpărare

încheiate între SC R. SRL ca reprezentant al Statului și

intervenienți sunt legale, respectându-se întocmai dispozițiile art. 9

din Legea nr. 112/1995 și drept urmare în mod corect s-a constatat dreptul

de proprietate al intervenienților pentru imobilele supuse analizei.

În ceea ce privește

afirmația că apelul viza schimbarea în totul a hotărârii primei

instanțe trebuie văzut că față de dispozițiile art.

295 alin. (1) C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului este limitat prin

faptul că, expresia principiului disponibilității, instanța

de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în

limitele criticii formulate de apelant, deci poate judeca decât atât cât i s-a

cerut.

Or, reclamanta prin motivele de

apel, a adus critici pe un singur aspect și anume cel al exceptării

de la naționalizare a imobilelor aparținând antecesorilor

reclamantei, care a fost corect analizat de instanța de apel.

Deci, instanța de apel a

judecat în limitele investirii sale de către reclamantă.

În mod just a fost

tranșată și problema constatării dreptului de proprietate

al intervenienților atâta timp cât reclamanta nu a formulat critici în

apel cu privire la modalitatea în care instanța fondului a soluționat

cererile intervenienților prin care au solicitat să se constate

că au un drept de proprietate asupra imobilelor în litigiu.

Această problemă de drept

nefiind supusă analizei în calea de atac a apelului este cert că a

intrat în puterea lucrului judeca, însemnând că reclamanta a achiesat la

soluția primei instanțe și nu mai poate omissio medio – peste

cale de atac a apelului să o deducă judecății recursului.

Aceeași analiză este

valabilă și pentru ultimul motiv de recurs prin care se critică

faptul că instanța nu a pus în discuția părților

excepția lipsei de interes formulată de reclamantă, întrucât o

asemenea excepție nu a fost invocată prin motivele de apel și

nici oral în faza de dezbateri.

Așadar, criticile formulate

prin cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta S.A.S. împotriva deciziei civile nr. 134/Ap din 10 octombrie 2009 a

Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 octombrie 2010.