ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3855/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3855/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Ședința

publică de la 20 mai

2004

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Brașov

la 18 iunie 1996, reclamanta S.D.M.O. a chemat în judecată pârâții Municipiul

Brașov prin Primar și S.C. R. SRL Brașov, solicitând a se dispune rectificarea

Cărții funciare nr.14446 Brașov privind imobilul cu nr. top 5734/2/4/1 lotul I

format din 2 apartamente, etaj și mansardă, cu restabilirea situației

anterioare, respectiv prin reînscrierea dreptului ei de proprietate asupra

imobilului, constatând că intabularea Statului Român cu titlu de naționalizare

este nevalabilă.

Reclamanta a mai cerut obligarea pârâților la

predarea imobilului în deplină proprietate și posesie.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că

cota de ½ parte din imobilul menționat a constituit proprietatea ei cu

titlu de dotă, înscrisă ca atare în cartea funciară, iar în anul 1964, asupra

acestei cote s-a intabulat Statul Român ca proprietar cu titlu de naționalizare

la B 9.

În anul 1989, prin sentința civilă nr. 7132 a

Judecătoriei Brașov, s-a dispus sistarea indiviziunii privind întregul imobil

și s-a atribuit statului Român lotul nr.1 cu nr.top nou 5734/2/4/1 format din 2

apartamente, mansardă și etaj.

Se mai arată în motivarea acțiunii că imobilul a

trecut la stat prin naționalizare, cu încălcarea prevederilor art. II din

Decretul nr. 92/1950, reclamanta fiind exceptată de la naționalizare întrucât

era casnică iar soțul ei, funcționar.

Prin sentința civilă nr. 14073 din 4 decembrie

1996 a Judecătoriei Brașov, s-a respins acțiunea reclamantei cu motivarea că titlul

ce a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al Statului Român era

valabil.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei

sentințe a fost admis de Tribunalul Brașov prin decizia civilă nr. 2329 din 18

decembrie 1997, care a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, respingând totodată cererea de intervenție formulată de

intervenientul V.E. în interesul pârâților Primăria Brașov și S.C. R. SRL

Brașov.

Respingerea acestei cereri de intervenție a fost

motivată cu tardivitatea formulării ei, ea se putea introduce doar în fața

primei instanțe și nu ulterior, iar casarea cu trimitere s-a impus pentru că

instanța nu a intrat în cercetarea fondului cauzei.

În rejudecare, reclamanta și-a completat

acțiunea, solicitând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat la 24 aprilie 1998 între S.C. R. SRL Brașov și intervenientul V.E. și

a extins acțiunea și față de acesta iar ulterior, la 4.09.1998 și față de soția

intervenientului, V.A.

La 2 mai 1998, I.E. a formulat cerere de

intervenție în interesul pârâților, motivând că a făcut demersuri pentru

încheierea contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului pe care îl ocupă

în imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995 și, ulterior, intervenienții V.E. și A.

au formulat cerere de intervenție în nume propriu, cerând respingerea acțiunii

reclamantei.

Față de valoarea imobilului de 822.000.000 lei,

Judecătoria Brașov, prin sentința civilă nr. 226 din 8 ianuarie 1999, a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Această din urmă instanță (în rejudecare) a

pronunțat sentința civilă nr. 172 din 24 martie 2000, prin care a admis

cererile de intervenție atât în interesul pârâților cât și cererea de

intervenție formulată de V.E. și V.A. în interes propriu și a respins în

întregime acțiunea reclamantei, așa cum a fost completată și extinsă.

Sentința a fost atacată cu apel de reclamantă la

Curtea de Apel Brașov care, prin decizia nr. 82 din 28 iunie 2000, admițând

apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei

instanțe.

În motivarea soluției, instanța a reținut că s-a

omis verificarea susținerilor reclamantei cu privire la aplicarea dispozițiilor

art. II din Decretul nr. 92/1950, ea menționând în cererea introductivă că la

data naționalizării era casnică, iar soțul acesteia funcționar, aspecte

neanalizate de instanță.

Recursurile declarate de Municipiul Brașov prin

Primar, de intervenientele I.E.E., ca succesoare a intervenientului I.E., decedat

pe parcursul soluționării cauzei, și I.L., precum și de intervenienții V.E. și V.A.,

au fost admise prin decizia nr. 2484 din 15 mai 2001 pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția civilă, care a apreciat că instanța de apel a

pronunțat decizia fără a cerceta fondul pricinii, anume aplicabilitatea prevederilor

art. II din Decretul nr. 92/1950.

În rejudecare, Tribunalul Brașov, secția civilă,

prin sentința nr. 322 din 12 octombrie 2001, a respins acțiunea reclamantei

precizată și completată, a admis cererile de intervenție în interesul pârâților

formulate de intervenientul V.E. precum și cea formulată de intervenienții I.E.

și I.L.

Totodată s-a anulat ca lipsită de obiect cererea

de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții V.E. și V.A.

În argumentarea acestei soluții, cu referire la

acțiunea reclamantei, instanța a reținut că titlul statului, care a stat la

baza intabulării, îl constituie hotărârea judecătorească de partaj ulterioară

naționalizării prin care i s-a atribuit lotul nr.1, astfel rectificarea de

carte funciară nu se poate dispune pentru că intabularea are la bază un titlu

valabil, nefiind posibilă restabilirea situației anterioare și nici obligarea

pârâților la predarea imobilului în favoarea reclamantei.

În ce privește contractul de vânzare-cumpărare

intervenit între S.C. R. SRL Brașov și V.E. și A., el a fost încheiat cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, intervenienții aveau calitatea de

chiriași la data cumpărării și erau dobânditori de bună credință, urmând a

respinge și capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta,

care a fost admis prin decizia civilă nr. 5, pronunțată la 8 februarie 2002 de

Curtea de Apel Brașov.

Prin decizie s-a schimbat în parte sentința

primei instanțe, s-a admis acțiunea, cu completările și precizările formulate

de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov prin Primar, SC R.

SRL Brașov, V.E. și V.A. și, în consecință, s-a dispus rectificarea CF nr. 14446

Brașov, imobil de sub A+2, nr. top 5734//2/4/1, lotul I, format din 2

apartamente, etaj și mansardă, cu restabilirea situației anterioare în sensul

reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei.

Prin aceeași hotărâre s-a constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr.20779 din 15 noiembrie 1996 încheiat între

SC R. SRL Brașov și pârâții V.E. și V.A..

Totodată s-au respins cererile de intervenție în

interesul pârâților formulate de intervenienții V.E., I.E.- decedat, cerere

continuată de I.E.E. și I.L., în calitate de succesoare, I.E.E. și în nume

propriu.

S-a menținut dispoziția de anulare ca lipsită de

obiect a cererii de intervenție formulată de V.E. și V.A.

În considerentele deciziei, instanța de apel a

reținut că s-a făcut o aplicare greșită a legii, astfel, prevederile art. 34

pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 referitor la rectificarea intabulării în

cartea funciară sunt pe deplin aplicabile speței, întrucât imobilele preluate

de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sunt

considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub

incidența Legii nr. 112/1995, deci intabularea nu a avut la bază un titlu

valabil.

Nerespectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950

a constat în ignorarea prevederilor art. II care enumera categorii de persoane

cărora nu li se aplică, fiind exceptați de la naționalizare reclamanta, care

era casnică și soțul acesteia, funcționar, dar și alt considerent impunându-se

cu privire la preluare, acela că lista pe care figurează reclamanta nu este cea

inițială la Decretul nr. 92/1950, ci una emisă ulterior, printr-o hotărâre a

Consiliului de Miniștri, nepublicată și care nu putea avea valoarea unei legi,

cunoscut fiind că hotărârile Consiliului de Miniștri erau emise în baza și

pentru aplicarea legilor.

Prin urmare, imobilul a fost preluat de stat

fără titlu, prin încălcarea prevederilor art. II din decretul de naționalizare,

dar și a prevederilor art. 645 C. civ.

Titlul statului, așa cum rezultă din cartea

funciară, este naționalizarea, indiferent de operațiunea juridică a împărțelii,

care, pe lângă faptul că a survenit ulterior naționalizării, avea doar caracter

declarativ și nu constitutiv de drepturi.

Ca o consecință a preluării acestei părți a

imobilului fără titlu, care astfel nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995,

nici vânzarea imobilului către chiriași nu avea suport legal, statul neputând

înstrăina ceea ce nu a avut niciodată în patrimoniu.

Cu privire la buna credință, este inoperantă

față de considerentele expuse și față de succesiunea actelor în timp și în plus

„este suficient ca una din părți să utilizeze contractul în scopuri ilicite sau

imorale pentru ca interesul general să impună desființarea lui”.

La 11 martie 2002, reclamanta a formulat cerere

de completarea hotărârii, solicitând în temeiul art. 281

2

C. proc.

civ. să se dispună completarea deciziei cu obligarea pârâților de a-i preda în

deplină proprietate și posesie imobilul lotul I format din 2 apartamente,

identificat prin numărul cărții funciare și a numărului topografic din

hotărâre, precum și constatarea preluării fără titlu a acestui imobil de către

stat.

În motivarea cererii, reclamanta învederează că

ea a formulat și aceste două capete de cerere, asupra cărora instanța a omis să

se pronunțe.

Cererea reclamantei a fost admisă în parte prin

decizia civilă nr. 25 din 5 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Brașov,

care a dispus completarea considerentelor și a dispozitivului în sensul

respingerii acțiunii în revendicare formulată de reclamantă.

Prin aceeași decizie s-a respins cererea de

completare a hotărârii cu privire la constatarea preluării fără titlu a

imobilului.

În justificarea soluției, instanța a reținut că,

într-adevăr a omis a se pronunța asupra acțiunii în revendicare și urmează a se

completa în sensul respingerii acțiunii în revendicare, întrucât, din definiția

dată de legiuitor în art. 480 și art. 481 C. civ., o astfel de acțiune aparține

proprietarului neposesor, iar potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938

înscrierea în cartea funciară are caracter constitutiv de drepturi, prin

urmare, o astfel de acțiune este prematur formulată.

În ce privește al doilea petit al cererii de

completare, privind constatarea preluării de către stat, fără titlu, a imobilului,

instanța a constatat că rectificarea cărții funciare s-a dispus în temeiul art.

34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, care face referire expresă la cazul

nevalabilității titlului, ceea ce face inutilă reproducerea acestei precizări

în dispozitivul hotărârii.

Împotriva deciziei nr. 5 din 8 februarie 2002

pronunțată de instanța de apel, au declarat recurs pârâții SC R. SRL Brașov, V.A.

și E., precum și intervenientele I.E.E. și I.L., iar împotriva deciziei nr. 25

din 5 aprilie 2002 de completare a dispozitivului hotărârii a declarat recurs

reclamanta.

În legătură cu recursul declarat de pârâta SC R.

SRL Brașov, după expunerea unor considerații referitoare la prevederile art. 17

și art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 și art. 786 C. civ. privind efectul

împărțelii, recurenta susține că prin efectul naționalizării persoanele

nominalizate în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 au pierdut dreptul de

proprietate asupra imobilului, care a revenit statului.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare

între recurentă și intimatul -intervenient, imobilul aflat în litigiu era

proprietatea statului, care îl putea înstrăina, au fost respectate prevederile

Legii nr. 112/1995, cumpărătorii au fost de bună credință, care se prezumă, iar

prezumția nu a fost răsturnată, atât vânzătorul cât și cumpărătorul au crezut

în realitatea mențiunilor din cartea funciară.

Ca argument, recurenta face referire și la

prevederile Legii nr. 10/2001.

Recurenta solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei și, rejudecând, să se mențină sentința civilă nr. 322 din

12 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul Brașov.

Cu privire la recursul pârâților V.E. și V.A.,

aceștia arată că hotărârea atacată expune motive contradictorii și străine

pricinii, interpretează greșit actul juridic dedus judecății, instanța a

schimbat natura și înțelesul acestuia și decizia a fost pronunțată prin

aplicarea greșită a legii și fără a arăta motivele pentru care a înlăturat

apărările invocate de recurenți.

Recurenții mai susțin că imobilul a trecut cu

titlu valabil în proprietatea statului, prin efectul naționalizării, intimata

reclamantă fiind menționată în listele anexă.

Din înscrisurile existente la dosar, rezultă că

pretinșii proprietari au încasat chirie pentru imobil din anul 1932, deci erau

exploatatori de locuințe și din acest motiv nu puteau fi exceptați de la

naționalizare și, în plus, imobilul nu făcea parte din categoria celor

reglementate de legea reparatorie.

Contrar mențiunilor din cartea funciară, unde

apare la B 9 numărul cererii de intabulare 92484/1964 și Decretul nr. 92/1950,

instanța a reținut inexistența titlului statului, ignorând și faptul că

imobilul era grevat de o ipotecă în favoarea primăriei, ceea ce presupune

neplata datoriilor către stat și nerespectarea clauzelor contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de antecesorii reclamantei în 1924.

Faptul că recurenta nu a atacat hotărârea de

partaj pronunțată, echivalează cu acceptarea de către ea a naționalizării.

Recurenții mai relevă că intimata-reclamantă nu a

satisfăcut obligația timbrării acțiunii în revendicare și soluția de constatare

a nulității contractului de vânzare-cumpărare este greșită, nici o probă nu a

fost administrată și nu s-a dovedit cu nimic răsturnarea prezumției

bunei-credințe și nici că vânzătorul recurent ar fi cunoscut la data vânzării

faptul că apartamentul nu putea fi înstrăinat.

Recurenții solicită admiterea recursului și, în

fond, respingerea acțiunii intimatei-reclamante, prin menținerea dispozițiilor

sentinței civile nr. 322 din 12 octombrie 2001 a Tribunalului Brașov.

Privitor la recursul intervenientelor I.E.E. și I.L.,

ele critică decizia atacată pentru greșita încadrare juridică și interpretare a

legii, instanța de apel a făcut confuzie privind momentul în care statul a

devenit proprietar.

Recurentele susțin că actele prezentate de

intimata-reclamantă, cu care a încercat să convingă că la data naționalizării

era casnică, sunt neconcludente, iar rectificarea de carte funciară se putea

dispune numai în anumite condiții, ignorate de instanța de apel, care nu a luat

în considerare atitudinea oscilantă a intimatei-reclamante, față de repetatele

modificări și completări de acțiune.

Recurentele mai relevă că intimata-reclamantă nu

a respectat procedurile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și normele metodologice

de aplicare a acesteia, solicitând în final admiterea recursului, casarea

deciziei atacate și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță.

Reclamanta S.D.M.O. a declarat recurs împotriva

deciziei civile nr. 25 din 5 aprilie 2002, prin care s-a admis în parte cererea

ei de completare a deciziei pronunțate în apel.

Recurenta solicită admiterea în întregime a

cererii de completare a dispozitivului în sensul de a se adăuga și constatarea

preluării de către stat a imobilului fără titlu, justețea acestei cereri

rezultând din întregul probatoriu administrat și nu există nici un motiv pentru

a se respinge completarea dispozitivului cu acest petit.

De asemenea, recurenta cere completarea

dispozitivului privitor la acțiunea în revendicare în sensul admiterii acestei

cereri, fiind greșită argumentarea că cererea este prematur formulată, existând

o contradicție între această soluție și dispozitivul deciziei nr. 5 din 8

februarie 2002 a Curții de Apel Brașov, în care se arată că acțiunea ei, cu

completările și precizările făcute este admisă, ceea ce presupune că s-a admis

în totalitate și aceasta este în dezacord cu respingerea capătului de cerere

privind revendicarea dispusă prin decizia completatoare, pe care o atacă cu

prezentul recurs.

Recursurile declarate sunt întemeiate și urmează

a se admite în sensul și pentru motivele ce se vor expune.

Prin decizia atacată s-a admis acțiunea

recurentei reclamante, inclusiv capătul de cerere privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. 20779 din 15 noiembrie 1996 încheiat

între pârâții SC R. SRL Brașov și soții V.E. și V.A.

În justificarea acestei soluții, instanța a

invocat preluarea fără titlu a imobilului de către stat, situație în care

acesta nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, deci nu putea fi vândut

chiriașilor pentru că statul, nefiind proprietar, nu putea înstrăina ceea ce nu

avea în patrimoniu.

Cu referire la buna-credință, instanța a reținut

că este inoperantă față de considerentele expuse și totuși a făcut sublinierea,

preluată din doctrină, că „este suficient ca una din părți să utilizeze

contractul în scopuri ilicite sau imorale pentru ca interesul general să impună

desființarea sa”.

Argumentele aduse de instanța de apel nu pot fi

primite și nu pot fundamenta soluția adoptată privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare.

În primul rând, vânzarea lucrului altuia, adică

a unui bun individual determinat care nu aparține vânzătorului la momentul

contractării, în ipoteza în care cumpărătorul ar fi de bună-credință, nu este

lovită de nulitate absolută, fiind în optica unor autori doar anulabilă, iar a

altora rezolubilă, diversitate de opinii datorată absenței reglementării legale

a vânzării lucrului altuia.

În al doilea rând, referitor la buna-credință,

art. 1898 alin. (1) C. civ. prevede: „buna-credință este credința posesorului

că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege

pentru a-i transmite proprietatea”. Cu toate că textul menționat se referă la

uzucapiunea de scurtă durată, care pretinde pe lângă justul titlu și

buna-credință a posesorului, el este incident și altor situații, cum este cea

în discuție.

Buna-credință se prezumă, prevede art. 1899

alin. (2) C. civ., dar această prezumție este relativă, astfel încât poate fi

combătută prin orice mijloc de probă.

Instanța a cărei hotărâre se atacă a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul, încheiat între

intimații SC R. SRL Brașov ca vânzător și V.E. și V.A., în calitate de cumpărători,

fără a analiza dacă sunt ori nu temeiuri, dovedite prin probe, de răsturnare a

prezumției bunei-credințe a dobânditorilor, deoarece numai existența probată a

relei credințe, antonimul bunei-credințe, poate duce la neincidența teoriei

fondată pe erro communis facit ius, cu consecința desființării contractului de

vânzare-cumpărare, prin sancțiunea nulității absolute.

Argumentul, expus în considerentele deciziei

recurate, pentru a justifica soluția de constatare a nulității contractului pe

motivul că înstrăinătorul era un non dominus, nu este suficient, în absența

unui suport legal care să permită această concluzie, precum și teza, preluată

de instanță din doctrină privind desființarea contractului când doar o parte a

utilizat contractul în scop ilicit, chiar fără știința celeilalte părți, teză

pentru care, de asemenea, nu există temei de drept.

Așadar, examinarea atitudinii intimaților

cumpărători față de titlul înstrăinătorului, dacă aveau sau nu în cunoștință că

imobilul aparținea ori nu vânzătorului este esențială în rezolvarea cauzei,

aspect omis de instanță a fi verificat, ceea ce impune admiterea tuturor

recursurilor, casarea hotărârii date în apel, nefiind posibilă scindarea

capetelor de cerere care compun acțiunea intimatei reclamante, se va admite pe

cale de consecință și recursul reclamantei împotriva încheierii de completare a

hotărârii, iar soluția preconizată face inutilă cercetarea celorlalte motive de

recurs, formulate de părți, care vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei

în rejudecare.

Drept urmare, se vor admite toate recursurile

formulate, se vor casa ambele decizii atacate, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de pârâții V.A., V.E.,

S.C. R. SRL Brașov și de intervenientele I.E.E., I.L. împotriva deciziei nr. 5/A

din 8 februarie 2002 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, precum și recursul

declarat de reclamanta S.D.M.O. împotriva deciziei nr. 25/A din 5 aprilie 2002,

pronunțată de aceeași instanță.

Casează deciziile atacate și trimite cauza, spre

rejudecare, la Curtea de Apel Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 mai 2004.