ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3855/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3855/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Judecătoria Brașov la 18 iunie 1996, reclamanta S.D.M.O. a chemat în judecată

pârâții municipiul Brașov prin primar și S.C. R. SRL Brașov, solicitând a se

dispune rectificarea Cărții funciare nr. 14446 Brașov privind imobilul format

din 2 apartamente, etaj și mansardă, cu restabilirea situației anterioare,

respectiv prin reînscrierea dreptului ei de proprietate asupra imobilului,

constatând că intabularea statului român cu titlu de naționalizare este

nevalabilă.

Reclamanta a mai cerut obligarea

pârâților la predarea imobilului în deplină proprietate și posesie.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că cota de ½ parte din imobilul menționat a constituit

proprietatea ei cu titlu de dotă, înscrisă ca atare în cartea funciară, iar în

anul 1964, asupra acestei cote s-a intabulat statul român ca proprietar cu

titlu de naționalizare la B 9.

În anul 1989, prin sentința civilă

nr. 7132 a Judecătoriei Brașov, s-a dispus sistarea indiviziunii privind

întregul imobil și s-a atribuit statului român lotul nr. 1 format din 2

apartamente, mansardă și etaj.

Se mai arată în motivarea acțiunii

că imobilul a trecut la stat prin naționalizare, cu încălcarea prevederilor

art. II din Decretul nr. 92/1950, reclamanta fiind exceptată de la

naționalizare, întrucât era casnică iar soțul ei, funcționar.

Prin sentința civilă nr. 14073 din 4

decembrie 1996 a Judecătoriei Brașov, s-a respins acțiunea reclamantei cu

motivarea că titlul ce a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al

statului român era valabil.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost admis de Tribunalul Brașov prin decizia

civilă nr. 2329 din 18 decembrie 1997, care a desființat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, respingând totodată cererea de

intervenție formulată de intervenientul V.E. în interesul pârâților Primăria

Brașov și S.C. R. SRL Brașov.

Respingerea acestei cereri de

intervenție a fost motivată cu tardivitatea formulării ei, ea se putea

introduce doar în fața primei instanțe și nu ulterior, iar casarea cu trimitere

s-a impus pentru că instanța nu a intrat în cercetarea fondului cauzei.

În rejudecare, reclamanta și-a

completat acțiunea, solicitând constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat la 24 aprilie 1998 între S.C. R. SRL Brașov și

intervenientul V.E. și a extins acțiunea și față de acesta, iar ulterior, la 4

septembrie 1998 și față de soția intervenientului, V.A.

La 2 mai 1998, I.E. a formulat

cerere de intervenție în interesul pârâților, motivând că a făcut demersuri pentru

încheierea contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului pe care îl ocupă

în imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995 și, ulterior, intervenienții V.E. și

A. au formulat cerere de intervenție în nume propriu, cerând respingerea

acțiunii reclamantei.

Față de valoarea imobilului de

822.000.000 lei, Judecătoria Brașov, prin sentința civilă nr. 226 din 8

ianuarie 1999, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Brașov.

Această din urmă instanță (în

rejudecare) a pronunțat sentința civilă nr. 172 din 24 martie 2000, prin care a

admis cererile de intervenție atât în interesul pârâților, cât și cererea de

intervenție formulată de V.E. și V.A. în interes propriu și a respins în

întregime acțiunea reclamantei, așa cum a fost completată și extinsă.

Sentința a fost atacată cu apel de

reclamantă la Curtea de Apel Brașov care, prin decizia nr. 82 din 28 iunie

2000, admițând apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare

primei instanțe.

În motivarea soluției, instanța a

reținut că s-a omis verificarea susținerilor reclamantei cu privire la

aplicarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, ea menționând în

cererea introductivă că la data naționalizării era casnică, iar soțul acesteia

funcționar, aspecte neanalizate de instanță.

Recursurile declarate de municipiul

Brașov prin primar, de intervenientele I.E.E., ca succesoare a intervenientului

I.E., decedat pe parcursul soluționării cauzei, și I.L., precum și de

intervenienții V.E. și V.A., au fost admise prin decizia nr. 2484 din 15 mai

2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, care a apreciat

că instanța de apel a pronunțat decizia fără a cerceta fondul pricinii, anume

aplicabilitatea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950.

În rejudecare, Tribunalul Brașov,

secția civilă, prin sentința nr. 322 din 12 octombrie 2001, a respins acțiunea

reclamantei precizată și completată, a admis cererile de intervenție în

interesul pârâților formulate de intervenientul V.E., precum și cea formulată

de intervenienții I.E. și I.L.

Totodată s-a anulat ca lipsită de

obiect cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții

V.E. și V.A.

În argumentarea acestei soluții, cu

referire la acțiunea reclamantei, instanța a reținut că titlul statului, care a

stat la baza intabulării, îl constituie hotărârea judecătorească de partaj

ulterioară naționalizării prin care i s-a atribuit lotul nr. 1, astfel

rectificarea de carte funciară nu se poate dispune pentru că intabularea are la

bază un titlu valabil, nefiind posibilă restabilirea situației anterioare și

nici obligarea pârâților la predarea imobilului în favoarea reclamantei.

În ce privește contractul de

vânzare-cumpărare intervenit între S.C. R. SRL Brașov și V.E. și A., el a fost

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, intervenienții aveau

calitatea de chiriași la data cumpărării și erau dobânditori de bună credință,

urmând a respinge și capătul de cerere privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta, care a fost admis prin decizia civilă nr. 5, pronunțată la 8

februarie 2002 de Curtea de Apel Brașov.

Prin decizie s-a schimbat în parte

sentința primei instanțe, s-a admis acțiunea, cu completările și precizările

formulate de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții municipiul Brașov prin

primar, SC R. SRL Brașov, V.E. și V.A. și, în consecință, s-a dispus

rectificarea CF nr. 14446 Brașov, imobil de sub A+2, lotul I, format din 2

apartamente, etaj și mansardă, cu restabilirea situației anterioare, în sensul

reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei.

Prin aceeași hotărâre s-a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20779 din 15 noiembrie 1996,

încheiat între SC R. SRL Brașov și pârâții V.E. și V.A.

Totodată s-au respins cererile de

intervenție în interesul pârâților formulate de intervenienții V.E., I.E.

decedat, cerere continuată de I.E.E. și I.L., în calitate de succesoare, I.E.E.

și în nume propriu.

S-a menținut dispoziția de anulare

ca lipsită de obiect a cererii de intervenție formulată de V.E. și V.A.

În considerentele deciziei, instanța

de apel a reținut că s-a făcut o aplicare greșită a legii, astfel, prevederile

art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938 referitor la rectificarea

intabulării în cartea funciară sunt pe deplin aplicabile speței, întrucât

imobilele preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la

data respectivă sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia

acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, deci intabularea nu a

avut la bază un titlu valabil.

Nerespectarea dispozițiilor

Decretului nr. 92/1950 a constat în ignorarea prevederilor art. II care enumera

categorii de persoane cărora nu li se aplică, fiind exceptați de la naționalizare

reclamanta, care era casnică și soțul acesteia, funcționar, dar și alt

considerent impunându-se cu privire la preluare, acela că lista pe care

figurează reclamanta nu este cea inițială la Decretul nr. 92/1950, ci una emisă

ulterior, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri, nepublicată și care nu

putea avea valoarea unei legi, cunoscut fiind că hotărârile Consiliului de

Miniștri erau emise în baza și pentru aplicarea legilor.

Prin urmare, imobilul a fost preluat

de stat fără titlu, prin încălcarea prevederilor art. II din decretul de

naționalizare, dar și a prevederilor art. 645 C. civ.

Titlul statului, așa cum rezultă din

cartea funciară, este naționalizarea, indiferent de operațiunea juridică a

împărțelii, care, pe lângă faptul că a survenit ulterior naționalizării, avea

doar caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi.

Ca o consecință a preluării acestei

părți a imobilului fără titlu, care astfel nu intra sub incidența Legii nr.

112/1995, nici vânzarea imobilului către chiriași nu avea suport legal, statul

neputând înstrăina ceea ce nu a avut niciodată în patrimoniu.

Cu privire la buna credință, este

inoperantă față de considerentele expuse și față de succesiunea actelor în timp

și în plus „este suficient ca una din părți să utilizeze contractul în scopuri

ilicite sau imorale pentru ca interesul general să impună desființarea lui”.

La 11 martie 2002, reclamanta a

formulat cerere de completarea hotărârii, solicitând în temeiul art. 281

2

C. proc. civ., să se dispună completarea deciziei cu obligarea pârâților de a-i

preda în deplină proprietate și posesie imobilul lotul I format din 2

apartamente, identificat prin numărul cărții funciare și a numărului topografic

din hotărâre, precum și constatarea preluării fără titlu a acestui imobil de

către stat.

În motivarea cererii, reclamanta

învederează că ea a formulat și aceste două capete de cerere, asupra cărora

instanța a omis să se pronunțe.

Cererea reclamantei a fost admisă în

parte prin decizia civilă nr. 25 din 5 aprilie 2002, pronunțată de Curtea de

Apel Brașov, care a dispus completarea considerentelor și a dispozitivului în

sensul respingerii acțiunii în revendicare formulată de reclamantă.

Prin aceeași decizie s-a respins

cererea de completare a hotărârii cu privire la constatarea preluării fără titlu

a imobilului.

În justificarea soluției, instanța a

reținut că, într-adevăr a omis a se pronunța asupra acțiunii în revendicare și

urmează a se completa, în sensul respingerii acțiunii în revendicare, întrucât,

din definiția dată de legiuitor în art. 480 – art. 481 C. civ., o astfel de

acțiune aparține proprietarului neposesor, iar potrivit art. 17 din Decretul -

Lege nr. 115/1938 înscrierea în cartea funciară are caracter constitutiv de

drepturi, prin urmare, o astfel de acțiune este prematur formulată.

În ce privește al doilea petit al

cererii de completare, privind constatarea preluării de către stat, fără titlu,

a imobilului, instanța a constatat că rectificarea cărții funciare s-a dispus

în temeiul art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938, care face referire

expresă la cazul nevalabilității titlului, ceea ce face inutilă reproducerea

acestei precizări în dispozitivul hotărârii.

Împotriva deciziei nr. 5 din 8

februarie 2002, pronunțată de instanța de apel, au declarat recurs pârâții SC

R. SRL Brașov, V.A. și E., precum și intervenientele I.E.E. și I.L., iar

împotriva deciziei nr. 25 din 5 aprilie 2002 de completare a dispozitivului

hotărârii a declarat recurs reclamanta.

În legătură cu recursul declarat de

pârâta SC R. SRL Brașov, după expunerea unor considerații referitoare la

prevederile art. 17 și art. 27 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și art. 786 C.

civ., privind efectul împărțelii, recurenta susține că prin efectul

naționalizării persoanele nominalizate în listele anexă la Decretul nr. 92/1950

au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, care a revenit statului.

La data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare între recurentă și intimatul-intervenient, imobilul aflat în

litigiu era proprietatea statului, care îl putea înstrăina, au fost respectate

prevederile Legii nr. 112/1995, cumpărătorii au fost de bună credință, care se

prezumă, iar prezumția nu a fost răsturnată, atât vânzătorul cât și

cumpărătorul au crezut în realitatea mențiunilor din cartea funciară.

Ca argument, recurenta face referire

și la prevederile Legii nr. 10/2001.

Recurenta solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei și, rejudecând, să se mențină sentința civilă

nr. 322 din 12 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul Brașov.

Cu privire la recursul pârâților

V.E. și V.A., aceștia arată că hotărârea atacată expune motive contradictorii

și străine pricinii, interpretează greșit actul juridic dedus judecății,

instanța a schimbat natura și înțelesul acestuia și decizia a fost pronunțată

prin aplicarea greșită a legii și fără a arăta motivele pentru care a înlăturat

apărările invocate de recurenți.

Recurenții mai susțin că imobilul a

trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, prin efectul naționalizării,

intimata reclamantă fiind menționată în listele anexă.

Din înscrisurile existente la dosar,

rezultă că pretinșii proprietari au încasat chirie pentru imobil din anul 1932,

deci erau exploatatori de locuințe și din acest motiv nu puteau fi exceptați de

la naționalizare și, în plus, imobilul nu făcea parte din categoria celor

reglementate de legea reparatorie.

Contrar mențiunilor din cartea

funciară, unde apare la B 9 numărul cererii de intabulare 92484/1964 și

Decretul nr. 92/1950, instanța a reținut inexistența titlului statului,

ignorând și faptul că imobilul era grevat de o ipotecă în favoarea primăriei,

ceea ce presupune neplata datoriilor către stat și nerespectarea clauzelor

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de antecesorii reclamantei în 1924.

Faptul că recurenta nu a atacat

hotărârea de partaj pronunțată, echivalează cu acceptarea de către ea a

naționalizării.

Recurenții mai relevă că

intimata-reclamantă nu a satisfăcut obligația timbrării acțiunii în revendicare

și soluția de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare este

greșită, nici o probă nu a fost administrată și nu s-a dovedit cu nimic

răsturnarea prezumției bunei-credințe și nici că vânzătorul recurent ar fi

cunoscut la data vânzării faptul că apartamentul nu putea fi înstrăinat.

Recurenții solicită admiterea

recursului și, în fond, respingerea acțiunii intimatei-reclamante, prin

menținerea dispozițiilor sentinței civile nr. 322 din 12 octombrie 2001 a

Tribunalului Brașov.

Privitor la recursul

intervenientelor I.E.E. și I.L., ele critică decizia atacată pentru greșita

încadrare juridică și interpretare a legii, instanța de apel a făcut confuzie

privind momentul în care statul a devenit proprietar.

Recurentele susțin că actele

prezentate de intimata-reclamantă, cu care a încercat să convingă că la data

naționalizării era casnică, sunt neconcludente, iar rectificarea de carte

funciară se putea dispune numai în anumite condiții, ignorate de instanța de

apel, care nu a luat în considerare atitudinea oscilantă a

intimatei-reclamante, față de repetatele modificări și completări de acțiune.

Recurentele mai relevă că

intimata-reclamantă nu a respectat procedurile prevăzute de Legea nr. 112/1995

și normele metodologice de aplicare a acesteia, solicitând în final admiterea

recursului, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței pronunțate de

prima instanță.

Reclamanta S.D.M.O. a declarat

recurs împotriva deciziei civile nr. 25 din 5 aprilie 2002, prin care s-a admis

în parte cererea ei de completare a deciziei pronunțate în apel.

Recurenta solicită admiterea în

întregime a cererii de completare a dispozitivului, în sensul de a se adăuga și

constatarea preluării de către stat a imobilului fără titlu, justețea acestei

cereri rezultând din întregul probatoriu administrat și nu există nici un motiv

pentru a se respinge completarea dispozitivului cu acest petit.

De asemenea, recurenta cere

completarea dispozitivului privitor la acțiunea în revendicare, în sensul

admiterii acestei cereri, fiind greșită argumentarea că cererea este prematur

formulată, existând o contradicție între această soluție și dispozitivul

deciziei nr. 5 din 8 februarie 2002 a Curții de Apel Brașov, în care se arată

că acțiunea ei, cu completările și precizările făcute este admisă, ceea ce

presupune că s-a admis în totalitate și aceasta este în dezacord cu respingerea

capătului de cerere privind revendicarea dispusă prin decizia completatoare, pe

care o atacă cu prezentul recurs.

Recursurile declarate sunt

întemeiate și urmează a se admite, în sensul și pentru motivele ce se vor

expune.

Prin decizia atacată s-a admis acțiunea

recurentei reclamante, inclusiv capătul de cerere privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. 20779 din 15 noiembrie 1996 încheiat

între pârâții SC R. SRL Brașov și soții V.E. și V.A.

În justificarea acestei soluții,

instanța a invocat preluarea fără titlu a imobilului de către stat, situație în

care acesta nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, deci nu putea fi vândut

chiriașilor pentru că statul, nefiind proprietar, nu putea înstrăina ceea ce nu

avea în patrimoniu.

Cu referire la buna-credință,

instanța a reținut că este inoperantă față de considerentele expuse și totuși a

făcut sublinierea, preluată din doctrină că „este suficient ca una din părți să

utilizeze contractul în scopuri ilicite sau imorale pentru ca interesul general

să impună desființarea sa”.

Argumentele aduse de instanța de

apel nu pot fi primite și nu pot fundamenta soluția adoptată privind

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.

În primul rând, vânzarea lucrului

altuia, adică a unui bun individual determinat care nu aparține vânzătorului la

momentul contractării, în ipoteza în care cumpărătorul ar fi de bună-credință,

nu este lovită de nulitate absolută, fiind în optica unor autori doar

anulabilă, iar a altora rezolubilă, diversitate de opinii datorată absenței

reglementării legale a vânzării lucrului altuia.

În al doilea rând, referitor la

buna-credință, art. 1898 alin. (1) C. civ., prevede: „buna-credință este

credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile

cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea”. Cu toate că textul menționat

se referă la uzucapiunea de scurtă durată, care pretinde pe lângă justul titlu

și buna-credință a posesorului, el este incident și altor situații, cum este

cea în discuție.

Buna-credință se prezumă, prevede

art. 1899 alin. (2) C. civ., dar această prezumție este relativă, astfel încât

poate fi combătută prin orice mijloc de probă.

Instanța a cărei hotărâre se atacă a

constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul,

încheiat între intimații SC R. SRL Brașov ca vânzător și V.E. și V.A., în

calitate de cumpărători, fără a analiza dacă sunt ori nu temeiuri, dovedite

prin probe, de răsturnare a prezumției bunei-credințe a dobânditorilor,

deoarece numai existența probată a relei credințe, antonimul bunei-credințe,

poate duce la neincidența teoriei fondată pe erro communis facit ius, cu

consecința desființării contractului de vânzare-cumpărare, prin sancțiunea

nulității absolute.

Argumentul, expus în considerentele

deciziei recurate, pentru a justifica soluția de constatare a nulității

contractului pe motivul că înstrăinătorul era un non dominus, nu este

suficient, în absența unui suport legal care să permită această concluzie,

precum și teza, preluată de instanță din doctrină privind desființarea

contractului când doar o parte a utilizat contractul în scop ilicit, chiar fără

știința celeilalte părți, teză pentru care, de asemenea, nu există temei de

drept.

Așadar, examinarea atitudinii

intimaților cumpărători față de titlul înstrăinătorului, dacă aveau sau nu în

cunoștință că imobilul aparținea ori nu vânzătorului este esențială în

rezolvarea cauzei, aspect omis de instanță a fi verificat, ceea ce impune

admiterea tuturor recursurilor, casarea hotărârii date în apel, nefiind

posibilă scindarea capetelor de cerere care compun acțiunea intimatei

reclamante, se va admite pe cale de consecință și recursul reclamantei

împotriva încheierii de completare a hotărârii, iar soluția preconizată face

inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs, formulate de părți, care vor fi

avute în vedere la soluționarea cauzei în rejudecare.

Drept urmare, se vor admite toate

recursurile formulate, se vor casa ambele decizii atacate, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâții V.A., V.E., S.C. R. SRL Brașov și de intervenientele I.E.E., I.L.

împotriva deciziei nr. 5/ A din 8 februarie 2002 a Curții de Apel Brașov,

secția civilă, precum și recursul declarat de reclamanta S.D.M.O. împotriva

deciziei nr. 25/A din 5 aprilie 2002, pronunțată de aceeași instanță.

Casează deciziile atacate și trimite

cauza, spre rejudecare, la Curtea de Apel Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 mai 2004.