ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3855/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Brașov la 18 iunie 1996, reclamanta S.D.M.O. a chemat în judecată pârâții municipiul Brașov prin primar și S.C. R. SRL Brașov, solicitând a se dispune rectificarea Cărții funciare nr. 14446 Brașov privind imobilul format din 2 apartamente, etaj și mansardă, cu restabilirea situației anterioare, respectiv prin reînscrierea dreptului ei de proprietate asupra imobilului, constatând că intabularea statului român cu titlu de naționalizare este nevalabilă. Reclamanta a mai cerut obligarea pârâților la predarea imobilului în deplină proprietate și posesie.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că cota de ½ parte din imobilul menționat a constituit proprietatea ei cu titlu de dotă, înscrisă ca atare în cartea funciară, iar în anul 1964, asupra acestei cote s-a intabulat statul român ca proprietar cu titlu de naționalizare la B 9. În anul 1989, prin sentința civilă nr. 7132 a Judecătoriei Brașov, s-a dispus sistarea indiviziunii privind întregul imobil și s-a atribuit statului român lotul nr. 1 format din 2 apartamente, mansardă și etaj. Se mai arată în motivarea acțiunii că imobilul a trecut la stat prin naționalizare, cu încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, reclamanta fiind exceptată de la naționalizare, întrucât era casnică iar soțul ei, funcționar.

Prin sentința civilă nr. 14073 din 4 decembrie 1996 a Judecătoriei Brașov, s-a respins acțiunea reclamantei cu motivarea că titlul ce a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al statului român era valabil. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis de Tribunalul Brașov prin decizia civilă nr. 2329 din 18 decembrie 1997, care a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, respingând totodată cererea de intervenție formulată de intervenientul V.E. în interesul pârâților Primăria Brașov și S.C. R. SRL Brașov. Respingerea acestei cereri de intervenție a fost motivată cu tardivitatea formulării ei, ea se putea introduce doar în fața primei instanțe și nu ulterior, iar casarea cu trimitere s-a impus pentru că instanța nu a intrat în cercetarea fondului cauzei.

În rejudecare, reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 24 aprilie 1998 între S.C. R. SRL Brașov și intervenientul V.E. și a extins acțiunea și față de acesta, iar ulterior, la 4 septembrie 1998 și față de soția intervenientului, V.A. La 2 mai 1998, I.E. a formulat cerere de intervenție în interesul pârâților, motivând că a făcut demersuri pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului pe care îl ocupă în imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995 și, ulterior, intervenienții V.E. și A. au formulat cerere de intervenție în nume propriu, cerând respingerea acțiunii reclamantei. Față de valoarea imobilului de 822.000.000 lei, Judecătoria Brașov, prin sentința civilă nr. 226 din 8 ianuarie 1999, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Această din urmă instanță (în rejudecare) a pronunțat sentința civilă nr. 172 din 24 martie 2000, prin care a admis cererile de intervenție atât în interesul pârâților, cât și cererea de intervenție formulată de V.E. și V.A. în interes propriu și a respins în întregime acțiunea reclamantei, așa cum a fost completată și extinsă. Sentința a fost atacată cu apel de reclamantă la Curtea de Apel Brașov care, prin decizia nr. 82 din 28 iunie 2000, admițând apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. În motivarea soluției, instanța a reținut că s-a omis verificarea susținerilor reclamantei cu privire la aplicarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, ea menționând în cererea introductivă că la data naționalizării era casnică, iar soțul acesteia funcționar, aspecte neanalizate de instanță.

Recursurile declarate de municipiul Brașov prin primar, de intervenientele I.E.E., ca succesoare a intervenientului I.E., decedat pe parcursul soluționării cauzei, și I.L., precum și de intervenienții V.E. și V.A., au fost admise prin decizia nr. 2484 din 15 mai 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, care a apreciat că instanța de apel a pronunțat decizia fără a cerceta fondul pricinii, anume aplicabilitatea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950. În rejudecare, Tribunalul Brașov, secția civilă, prin sentința nr. 322 din 12 octombrie 2001, a respins acțiunea reclamantei precizată și completată, a admis cererile de intervenție în interesul pârâților formulate de intervenientul V.E., precum și cea formulată de intervenienții I.E.

și I.L. Totodată s-a anulat ca lipsită de obiect cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții V.E. și V.A. În argumentarea acestei soluții, cu referire la acțiunea reclamantei, instanța a reținut că titlul statului, care a stat la baza intabulării, îl constituie hotărârea judecătorească de partaj ulterioară naționalizării prin care i s-a atribuit lotul nr. 1, astfel rectificarea de carte funciară nu se poate dispune pentru că intabularea are la bază un titlu valabil, nefiind posibilă restabilirea situației anterioare și nici obligarea pârâților la predarea imobilului în favoarea reclamantei. În ce privește contractul de vânzare-cumpărare intervenit între S.C. R. SRL Brașov și V.E.

și A., el a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, intervenienții aveau calitatea de chiriași la data cumpărării și erau dobânditori de bună credință, urmând a respinge și capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a fost admis prin decizia civilă nr. 5, pronunțată la 8 februarie 2002 de Curtea de Apel Brașov. Prin decizie s-a schimbat în parte sentința primei instanțe, s-a admis acțiunea, cu completările și precizările formulate de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții municipiul Brașov prin primar, SC R. SRL Brașov, V.E. și V.A. și, în consecință, s-a dispus rectificarea CF nr. 14446 Brașov, imobil de sub A+2, lotul I, format din 2 apartamente, etaj și mansardă, cu restabilirea situației anterioare, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei.

Prin aceeași hotărâre s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20779 din 15 noiembrie 1996, încheiat între SC R. SRL Brașov și pârâții V.E. și V.A. Totodată s-au respins cererile de intervenție în interesul pârâților formulate de intervenienții V.E., I.E. decedat, cerere continuată de I.E.E. și I.L., în calitate de succesoare, I.E.E. și în nume propriu. S-a menținut dispoziția de anulare ca lipsită de obiect a cererii de intervenție formulată de V.E. și V.A.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că s-a făcut o aplicare greșită a legii, astfel, prevederile art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938 referitor la rectificarea intabulării în cartea funciară sunt pe deplin aplicabile speței, întrucât imobilele preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, deci intabularea nu a avut la bază un titlu valabil.

Nerespectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 a constat în ignorarea prevederilor art. II care enumera categorii de persoane cărora nu li se aplică, fiind exceptați de la naționalizare reclamanta, care era casnică și soțul acesteia, funcționar, dar și alt considerent impunându-se cu privire la preluare, acela că lista pe care figurează reclamanta nu este cea inițială la Decretul nr. 92/1950, ci una emisă ulterior, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri, nepublicată și care nu putea avea valoarea unei legi, cunoscut fiind că hotărârile Consiliului de Miniștri erau emise în baza și pentru aplicarea legilor. Prin urmare, imobilul a fost preluat de stat fără titlu, prin încălcarea prevederilor art. II din decretul de naționalizare, dar și a prevederilor art. 645 C. civ.

Titlul statului, așa cum rezultă din cartea funciară, este naționalizarea, indiferent de operațiunea juridică a împărțelii, care, pe lângă faptul că a survenit ulterior naționalizării, avea doar caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi. Ca o consecință a preluării acestei părți a imobilului fără titlu, care astfel nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995, nici vânzarea imobilului către chiriași nu avea suport legal, statul neputând înstrăina ceea ce nu a avut niciodată în patrimoniu. Cu privire la buna credință, este inoperantă față de considerentele expuse și față de succesiunea actelor în timp și în plus „este suficient ca una din părți să utilizeze contractul în scopuri ilicite sau imorale pentru ca interesul general să impună desființarea lui”.

La 11 martie 2002, reclamanta a formulat cerere de completarea hotărârii, solicitând în temeiul art. 281 2 C. proc. civ., să se dispună completarea deciziei cu obligarea pârâților de a-i preda în deplină proprietate și posesie imobilul lotul I format din 2 apartamente, identificat prin numărul cărții funciare și a numărului topografic din hotărâre, precum și constatarea preluării fără titlu a acestui imobil de către stat. În motivarea cererii, reclamanta învederează că ea a formulat și aceste două capete de cerere, asupra cărora instanța a omis să se pronunțe. Cererea reclamantei a fost admisă în parte prin decizia civilă nr. 25 din 5 aprilie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, care a dispus completarea considerentelor și a dispozitivului în sensul respingerii acțiunii în revendicare formulată de reclamantă.

Prin aceeași decizie s-a respins cererea de completare a hotărârii cu privire la constatarea preluării fără titlu a imobilului. În justificarea soluției, instanța a reținut că, într-adevăr a omis a se pronunța asupra acțiunii în revendicare și urmează a se completa, în sensul respingerii acțiunii în revendicare, întrucât, din definiția dată de legiuitor în art. 480 – art. 481 C. civ., o astfel de acțiune aparține proprietarului neposesor, iar potrivit art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1938 înscrierea în cartea funciară are caracter constitutiv de drepturi, prin urmare, o astfel de acțiune este prematur formulată.

În ce privește al doilea petit al cererii de completare, privind constatarea preluării de către stat, fără titlu, a imobilului, instanța a constatat că rectificarea cărții funciare s-a dispus în temeiul art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938, care face referire expresă la cazul nevalabilității titlului, ceea ce face inutilă reproducerea acestei precizări în dispozitivul hotărârii. Împotriva deciziei nr. 5 din 8 februarie 2002, pronunțată de instanța de apel, au declarat recurs pârâții SC R. SRL Brașov, V.A. și E., precum și intervenientele I.E.E. și I.L., iar împotriva deciziei nr. 25 din 5 aprilie 2002 de completare a dispozitivului hotărârii a declarat recurs reclamanta.

În legătură cu recursul declarat de pârâta SC R. SRL Brașov, după expunerea unor considerații referitoare la prevederile art. 17 și art. 27 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și art. 786 C. civ., privind efectul împărțelii, recurenta susține că prin efectul naționalizării persoanele nominalizate în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, care a revenit statului. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între recurentă și intimatul-intervenient, imobilul aflat în litigiu era proprietatea statului, care îl putea înstrăina, au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, cumpărătorii au fost de bună credință, care se prezumă, iar prezumția nu a fost răsturnată, atât vânzătorul cât și cumpărătorul au crezut în realitatea mențiunilor din cartea funciară.

Ca argument, recurenta face referire și la prevederile Legii nr. 10/2001. Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și, rejudecând, să se mențină sentința civilă nr. 322 din 12 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul Brașov. Cu privire la recursul pârâților V.E. și V.A., aceștia arată că hotărârea atacată expune motive contradictorii și străine pricinii, interpretează greșit actul juridic dedus judecății, instanța a schimbat natura și înțelesul acestuia și decizia a fost pronunțată prin aplicarea greșită a legii și fără a arăta motivele pentru care a înlăturat apărările invocate de recurenți. Recurenții mai susțin că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, prin efectul naționalizării, intimata reclamantă fiind menționată în listele anexă.

Din înscrisurile existente la dosar, rezultă că pretinșii proprietari au încasat chirie pentru imobil din anul 1932, deci erau exploatatori de locuințe și din acest motiv nu puteau fi exceptați de la naționalizare și, în plus, imobilul nu făcea parte din categoria celor reglementate de legea reparatorie. Contrar mențiunilor din cartea funciară, unde apare la B 9 numărul cererii de intabulare 92484/1964 și Decretul nr. 92/1950, instanța a reținut inexistența titlului statului, ignorând și faptul că imobilul era grevat de o ipotecă în favoarea primăriei, ceea ce presupune neplata datoriilor către stat și nerespectarea clauzelor contractului de vânzare-cumpărare încheiat de antecesorii reclamantei în 1924. Faptul că recurenta nu a atacat hotărârea de partaj pronunțată, echivalează cu acceptarea de către ea a naționalizării.

Recurenții mai relevă că intimata-reclamantă nu a satisfăcut obligația timbrării acțiunii în revendicare și soluția de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare este greșită, nici o probă nu a fost administrată și nu s-a dovedit cu nimic răsturnarea prezumției bunei-credințe și nici că vânzătorul recurent ar fi cunoscut la data vânzării faptul că apartamentul nu putea fi înstrăinat. Recurenții solicită admiterea recursului și, în fond, respingerea acțiunii intimatei-reclamante, prin menținerea dispozițiilor sentinței civile nr. 322 din 12 octombrie 2001 a Tribunalului Brașov. Privitor la recursul intervenientelor I.E.E. și I.L., ele critică decizia atacată pentru greșita încadrare juridică și interpretare a legii, instanța de apel a făcut confuzie privind momentul în care statul a devenit proprietar.

Recurentele susțin că actele prezentate de intimata-reclamantă, cu care a încercat să convingă că la data naționalizării era casnică, sunt neconcludente, iar rectificarea de carte funciară se putea dispune numai în anumite condiții, ignorate de instanța de apel, care nu a luat în considerare atitudinea oscilantă a intimatei-reclamante, față de repetatele modificări și completări de acțiune. Recurentele mai relevă că intimata-reclamantă nu a respectat procedurile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și normele metodologice de aplicare a acesteia, solicitând în final admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță. Reclamanta S.D.M.O. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 25 din 5 aprilie 2002, prin care s-a admis în parte cererea ei de completare a deciziei pronunțate în apel.

Recurenta solicită admiterea în întregime a cererii de completare a dispozitivului, în sensul de a se adăuga și constatarea preluării de către stat a imobilului fără titlu, justețea acestei cereri rezultând din întregul probatoriu administrat și nu există nici un motiv pentru a se respinge completarea dispozitivului cu acest petit. De asemenea, recurenta cere completarea dispozitivului privitor la acțiunea în revendicare, în sensul admiterii acestei cereri, fiind greșită argumentarea că cererea este prematur formulată, existând o contradicție între această soluție și dispozitivul deciziei nr. 5 din 8 februarie 2002 a Curții de Apel Brașov, în care se arată că acțiunea ei, cu completările și precizările făcute este admisă, ceea ce presupune că s-a admis în totalitate și aceasta este în dezacord cu respingerea capătului de cerere privind revendicarea dispusă prin decizia completatoare, pe care o atacă cu prezentul recurs.

Recursurile declarate sunt întemeiate și urmează a se admite, în sensul și pentru motivele ce se vor expune. Prin decizia atacată s-a admis acțiunea recurentei reclamante, inclusiv capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 20779 din 15 noiembrie 1996 încheiat între pârâții SC R. SRL Brașov și soții V.E. și V.A. În justificarea acestei soluții, instanța a invocat preluarea fără titlu a imobilului de către stat, situație în care acesta nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, deci nu putea fi vândut chiriașilor pentru că statul, nefiind proprietar, nu putea înstrăina ceea ce nu avea în patrimoniu. Cu referire la buna-credință, instanța a reținut că este inoperantă față de considerentele expuse și totuși a făcut sublinierea, preluată din doctrină că „este suficient ca una din părți să utilizeze contractul în scopuri ilicite sau imorale pentru ca interesul general să impună desființarea sa”.

Argumentele aduse de instanța de apel nu pot fi primite și nu pot fundamenta soluția adoptată privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. În primul rând, vânzarea lucrului altuia, adică a unui bun individual determinat care nu aparține vânzătorului la momentul contractării, în ipoteza în care cumpărătorul ar fi de bună-credință, nu este lovită de nulitate absolută, fiind în optica unor autori doar anulabilă, iar a altora rezolubilă, diversitate de opinii datorată absenței reglementării legale a vânzării lucrului altuia. În al doilea rând, referitor la buna-credință, art. 1898 alin. (1) C. civ., prevede: „buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea”.

Cu toate că textul menționat se referă la uzucapiunea de scurtă durată, care pretinde pe lângă justul titlu și buna-credință a posesorului, el este incident și altor situații, cum este cea în discuție. Buna-credință se prezumă, prevede art. 1899 alin. (2) C. civ., dar această prezumție este relativă, astfel încât poate fi combătută prin orice mijloc de probă. Instanța a cărei hotărâre se atacă a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul, încheiat între intimații SC R. SRL Brașov ca vânzător și V.E. și V.A., în calitate de cumpărători, fără a analiza dacă sunt ori nu temeiuri, dovedite prin probe, de răsturnare a prezumției bunei-credințe a dobânditorilor, deoarece numai existența probată a relei credințe, antonimul bunei-credințe, poate duce la neincidența teoriei fondată pe erro communis facit ius, cu consecința desființării contractului de vânzare-cumpărare, prin sancțiunea nulității absolute.

Argumentul, expus în considerentele deciziei recurate, pentru a justifica soluția de constatare a nulității contractului pe motivul că înstrăinătorul era un non dominus, nu este suficient, în absența unui suport legal care să permită această concluzie, precum și teza, preluată de instanță din doctrină privind desființarea contractului când doar o parte a utilizat contractul în scop ilicit, chiar fără știința celeilalte părți, teză pentru care, de asemenea, nu există temei de drept.

Așadar, examinarea atitudinii intimaților cumpărători față de titlul înstrăinătorului, dacă aveau sau nu în cunoștință că imobilul aparținea ori nu vânzătorului este esențială în rezolvarea cauzei, aspect omis de instanță a fi verificat, ceea ce impune admiterea tuturor recursurilor, casarea hotărârii date în apel, nefiind posibilă scindarea capetelor de cerere care compun acțiunea intimatei reclamante, se va admite pe cale de consecință și recursul reclamantei împotriva încheierii de completare a hotărârii, iar soluția preconizată face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs, formulate de părți, care vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei în rejudecare. Drept urmare, se vor admite toate recursurile formulate, se vor casa ambele decizii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții V.A., V.E., S.C. R. SRL Brașov și de intervenientele I.E.E., I.L. împotriva deciziei nr. 5/ A din 8 februarie 2002 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, precum și recursul declarat de reclamanta S.D.M.O. împotriva deciziei nr. 25/A din 5 aprilie 2002, pronunțată de aceeași instanță. Casează deciziile atacate și trimite cauza, spre rejudecare, la Curtea de Apel Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2004.