ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 969/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 30 martie 1998 H.L. și H.C.C. au chemat în judecată Statul Român prin Municipiul Brașov, reprezentat de primar, pe R.A. R. Brașov și S.C. C. S.A. Brașov pentru a se constata, prin hotărâre judecătorească declaratorie, existența dreptului de proprietate a antecesorului lor, H.D. C., asupra imobilului din Brașov, identic cu p.t. nr.9098/4/1/III, 9098/4/2/2/III, 9098/3/2/III, 9098/4/2/1/IV, 9098/4/2/2/IV și 9098/3/2/IV din CF 19699 Brașov (A 4 și A 5). Totodată, au cerut ca instanța să declare nevalabilitatea titlului de preluare a bunului de către stat, să dispună radierea înscrierii acestuia în cartea funciară și să oblige pe pârâți să-i restituie în deplină proprietate și posesie imobilul, respectiv apartamentele nr. 3 și nr. 4, aflate în componența acestuia.

În cauză, I.G. a formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul pârâților, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților. Totodată, a cerut să se constate că titlul statului este valabil deoarece se întemeiază pe dispozițiile art. 56 din Legea nr. 4/1973 și nu ale Decretului nr. 223/1974, cum din eroare s-a făcut înscrierea în cartea funciară și că, în baza Legii nr. 112/1995, a dobândit prin convenție de vânzare-cumpărare, încheiată sub nr. 691, la 13 martie 1997, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4. La cererea de intervenție, reclamanții au răspuns printr-o cerere reconvențională prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului nr. 691 din 13 martie 1997 întrucât reprezintă o vânzare a lucrului altuia.

Judecătoria Brașov, prin sentința civilă nr.1438 din 24 ianuarie 2000, a admis în parte acțiunea principală și a constatat greșita intabulare a statului în baza Decretului nr. 223/1974. Deasemenea, a constatat că reclamanta H.L. a redobândit, în baza Legii nr. 112/1995, o parte din aparamentul nr. 3. Totodată a obligat pe pârâți să le restituie reclamanților, în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.4, situat la demisolul imobilului. Prin aceeași sentință, a fost admisă cererea de intervenție formulată de I.G. și respinsă cererea reconvențională a reclamanților, instanța constatând existența dreptului de proprietate al intervenientei asupra unei părți din apartamentul nr.3, dobândit prin efectul aparenței în drept.

Tribunalul Brașov, secția civilă, prin decizia nr. 584 din 14 martie 2001, a admis apelul reclamanților și, schimbând parțial sentința, a înlăturat din dispozitiv constatarea că reclamanta H.L. a redobândit o parte din apartamentul nr. 3. Totodată, a fost admis apelul pârâtei Primăria Municipiului Brașov cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată și a menținut restul dispozițiilor din sentința apelată. Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin decizia nr. 861 din 8 iunie 2001 a admis recursul reclamanților și, modificând hotărârile atacate, a admis în parte acțiunea principală în sensul că, stabilind că proprietarul imobilului este H.D.C., antecesorul reclamanților, a desființat titlul statului.

Totodată, a dispus radierea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate a statului și a constatat că actul de vânzare-cumpărare nr. 691 din 13 martie 1997 este lovit de nulitate absolută. Prin aceeași decizie au fost respinse, ca nefondate, capătul de cerere privind revendicarea față de pârâtul Municipiul Brașov precum și recursul acestui din urmă pârât. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că intabularea statului în baza Decretului nr. 223/1974 nu este reală și are ca efect desființarea titlului cu consecința radierii înscrierii, ca fiind eronată. Cât privește înstrăinarea unei părți din apartamentul nr. 3, instanța de recurs a conchis că este lovită de nulitate absolută, pentru cauza ilicită dedusă din împrejurarea că pe contractul de închiriere a subdobânditorului, locatorul a făcut mențiunea „fără titlu”.

Acest lucru înseamnă că părțile au fost în cunoștință de cauză că bunul aparține reclamanților, intervenienta I.G. fiind, ca atare, un cumpărător de rea-credință. La data de 10 iunie 2002 împotriva acestei decizii, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare pentru motivul de reformare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., arătând că prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Totodată, a susținut că hotărârea atacată este și vădit netemeinică. Respectiv, instanța de recurs a ignorat că titlul statului, constituit în baza art. 56 din Legea nr. 4/1973 este un titlu valabil, că reclamantei H.L.

i s-a restituit, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 demisolul imobilului (inclus în apartamentul nr. 3) și că, în această împrejurare, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, a fost încheiat, cu bună-credință contractul de vânzare-cumpărare nr. 691 din 13 martie 1997. Mențiunea „fără titlu” făcută de locator pe contractul de închiriere al intervenientei, fiind nereală, a fost anulată și nu poate conduce, ea singură, la concluzia că subdobânditorul (intervenienta) a fost de rea-credință. În consecință, a cerut admiterea recursului în anulare și, pe fond, respingerea recursului reclamanților, ca nefondat. Recursul în anulare este întemeiat.

Din examinarea reglementărilor cuprinse în art. 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938 rezultă că suspendarea publicității cărții funciare este admisă și poate fi opusă terților subdobânditori, numai în cazurile prevăzute de art. 34 pct. 1 și 2, când titlul de dobândire al autorului imediat este lovit de un viciu inițial. În cazul prevăzut de art. 34 pct.3, când titlul dobânditorului imediat fiind perfect valabil „ab initio”, se poate cere rectificarea înscrierii pentru cauze posterioare dobândirii dreptului înscris. În acest din urmă caz, publicitatea cărții funciare nu este suspendată față de terțul care a dobândit un drept real, prin act juridic cu titlu oneros, întemeindu-se cu bună credință pe cuprinsul cărții funciare.

Contrar, s-ar aduce o gravă atingere siguranței tranzacțiilor, fiind admis că terțul nu putea ști dacă în momentul dobândirii dreptului publicitatea cărții funciare era sau nu suspendată cu privire la acest drept. Or, în speță, statul a preluat dreptul de proprietate asupra apartamentelor din litigiu, în baza art. 56 din Legea nr. 4/1973, ca urmare a dezmembrării imobilului, în aprilie 1974, în mai multe apartamente, când fostul proprietar H.C., antecesorul reclamanților, a optat pentru apartamentul nr. 2 (situat la parterul imobilului din litigiu), celelalte apartamente fiind preluate cu plata unor despăgubiri și închiriate, apoi, altor persoane. În aceste condiții, nefiind făcută dovada că titlul statului, fondat pe dispozițiile art. 56 din Legea nr. 4/1973, era afectat de un viciu inițial și nici că a fost desființat pentru cauze posterioare dobândirii dreptului înscris, rezultă, indubitabil, că este un titlu valabil.

Ca atare, în momentul încheierii actului de înstrăinare atacat, publicitatea cărții funciare nu era suspendată. Desigur în speță, fiind săvârșită o eroare materială, imputabilă funcționarului de carte funciară care în loc de „art. 56 din Legea nr. 4/1973”, a scris „Decretul nr. 223/1974”, s-ar putea concepe existența unei suspendări, dar acest lucru numai în ipoteza formulării unei eventuale cereri de îndreptare a înscrierii, fondată pe dispozițiile art. 41 din Decretul-Lege nr. 115/1958. O, asemenea cerere însă nu există. Nu mai puțin, ea ar fi lipsită de relevanță, cât timp titlul statului, ca fundament al intabulării, nu putea fi desființat decât pentru cauze concomitente ori posterioare, nu și prin eroarea materială strecurată în cartea funciară.

În consecință, soluția atacată cu recurs în anulare, care pentru o simplă eroare grosieră de înregistrare în cartea funciară a desființat titlul vânzătorului, este vădit nelegală și netemeinică. Corelativ, este greșită și soluția de desființare a titlului subdobânditorului întrucât, în acest caz, „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis” și conceptul de „rea credință” care fundamentează soluția atacată sunt fără aplicare. Așa fiind, se impune admiterea recursului în anulare așa cum a fost formulat. Dispoziția instanței de recurs privind respingerea apelului Municipiului Brașov, ca nefondat, urmează a fi menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Casează în parte, decizia nr. 861 din 8 iunie 2001 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și respinge recursul declarat de reclamanții H.L. și H. C. împotriva deciziei nr. 584 din 14 martie 2001 a Tribunalului Brașov, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2004.