ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2595/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2595/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 20 iunie 2007, reclamanții T.G., C.E., T.C. și au solicitat în contradictoriu

cu pârâții B.E., B.E.A.A., C.C., SC R. SRL Brașov, Municipiul Brașov prin Primar

și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Brașov, să se constate inexistența

dreptului de proprietate al pârâtei

B.E. asupra imobilului situat în Brașov, înscris

în CF nr. 329 Brașov, sub nr. top. 5367; să se constate că obiectul contractului

de vânzare-cumpărare nr. 22442 din 23 iunie 1995 încheiat între pârâții 1 și 2 este

imobilul situat în Brașov, înscris în CF nr. 330 Brașov, nr. top. 5368, iar nu cel

din str. P. nr. x, identificat la petitul nr. 1, cum greșit s-a menționat în actul

intervenit între părți, să se constate nulitatea absolută a înscrisului numit „adeverință"

cu nr. 10270 din 27 martie 1995, emis de Serviciul de Arhitectură și Urbanism din

cadrul Consiliului local al municipiului Brașov și să fie obligată pârâta A.M.GP.,

Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară să facă cuvenitele rectificări în

ceea ce privește mențiunile făcute la A + 1 din cartea funciară a imobilului, ce

a a fost efectuate în baza adeverinței menționate.

În

motivarea cererii, reclamanții

au arătat că pârâta B.(F.)E. a dobândit prin cumpărare de la A.T. la data de 15

septembrie 1948, imobilul situat în Brașov, înscris în CF 330 Brașov, sub nr. top.

5368, imobil care, la data de 1 iulie 1958, a trecut în proprietatea statului în

temeiul Decretului 92/1950, în a cărui anexă a fost indicat greșit numărul imobilului

ca fiind 22 în loc de

cererea înregistrată

la data de 28 a solicitat restituirea acestui imobil, cerere care a fost admisă

prin sentința nr. 7561/1994 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă prin decizia

civilă nr. 1188/1994 a Tribunalului Brașov. În temeiul acestor hotărâri judecătorești,

pârâta și-a intabulat dreptul de proprietăți asupra imobilului situat în Brașov,

înscris în CF nr. 330 Brașov, la nr. top. 5368, pentru ca, la data de 11 martie

1995, serviciul de carte funciară din cadrul Judecătoriei Brașov să rectifice adresa

stradală a imobilului din str. P. nr. x în nr. y, modificări operate în baza adresei

nr. 10270 din 27 martie 1995 emisă de Serviciul de Arhitectură și Urbanism din cadrul

Consiliului local al municipiului Brașov.

Ulterior, la data de 23

iunie 1995, pârâta B.E. a înstrăinat imobilul arătat prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 22442 pârâtului C.C., în contract fiind identificat imobilul

ca fiind situat în Brașov, str. P. nr. x, înscris în CF 330 Brașov, nr. top. 5368,

deși acest imobil este în

realitate

înscris în CF 329 Brașov, sub nr. top. 5367 și are ca proprietari tabulari pe

S.L.K. și Z.R., în

cote

egale de 1/3, nefiind niciodată trecut în proprietatea Statului Român.

Reclamanții au mai arătat

că pârâta B.E. nu a avut niciodată vreun drept cu privire la imobilul înstrăinat

și deci nu îl putea transmite în mod valabil pârâtului C.C., deoarece nimeni nu

poate transmite mai mult decât are, precum și că remedierea erorii săvârșite prin

adresa menționată nu se poate face decât prin constatarea nulității acesteia, al

cărei conținut fals a fost de altfel constatat prin rezoluția din 4 august 2005

dată în Dosarul nr. 6223/P/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov.

Au susținut că mențiunile

cuprinse în anexa la Decretul nr. 92/1950 nu pot avea forță probantă superioară

actului juridic prin care pârâta B.E. a dobândit dreptul de proprietate.

În

drept, au fost invocate

prevederile art. 644 - 645 și art. 954 C. civ.

Pârâtul C.C. a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților

pentru lipsa unui interes legitim în promovarea cererii dedusă judecății.

În

susținerea excepției,

pârâtul a învederat că reclamanții nu pot invoca un drept legitim cu privire la

imobilul în litigiu, întrucât aceștia nu mai au calitatea de chiriași ai imobilului

din anul 1995, când SC R. SRL a predat bunul autoarei sale, B.E. și că împotriva

reclamanților s-a dispus inclusiv măsura evacuării din imobil.

Totodată, pârâtul a invocat

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, care sunt terți față

de actul de vânzare-cumpărare intervenit între pârâți, cu privire la care au invocat

nulitatea convenției sub pretextul erorii asupra obiectului convenției, sens în

care au invocat prevederile art. 954, 961 C. civ., motiv de nulitate ce este specific

nulității relative, ce poate fi invocată doar de părțile contractante.

A mai susținut că cererile

formulate în cadrul petitelor 1, 3 și 4 ale cererii introductive sunt inadmisibile,

în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., respectiv de neîndeplinirea condițiilor

și termenelor prevăzute de Legea nr. 29/1990 sub imperiul căreia a fost emis actul

administrativ solicitat a fi anulat.

A mai arătat că imobilul

în litigiu a fost corect individualizat prin adresa administrativă și datele de

carte funciară și ca pârâtei B.E. i-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească

irevocabilă dreptul de proprietate asupra acestui bun, drept înscris în evidențele

de carte funciară și care, în raport de constatările jurisdicționale arătate nu

a ieșit niciodată din

patrimoniul pârâtei, care astfel i l-a transmis valabil.

Pârâtul Municipiul

Brașov prin Primar a formulat de asemenea întâmpinare, solicitând admiterea acțiunii,

cu motivarea că imobilul în litigiu a fost greșit identificat prin adeverința menționată,

acesta constituind proprietatea altor persoane decât a pârâtei B.E., ele se identifică

după datele de carte funciară, iar nu după cele administrative.

Prin sentința nr. 195

din 4 februarie 2008, Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților și a respins acțiunea reclamanților

formulată împotriva pârâților, ca fiind exercitată de persoane lipsite de calitate

procesuală activă.

Prima instanță a

reținut în esență, că reclamanții fiind terți atât față de dreptul de proprietate

al pârâtei B.E., consolidat prin hotărâre judecătorească, cât și față de raportul

juridic intervenit între cei doi pârâți persoane fizice, cu privire la care nu s-au

indicat motivele pentru care acesta ar fi afectat de nulitate, nu au la dispoziție

acțiunea dedusă judecății.

Deși prin cererea introductivă

se invocă și o cauză de nulitate absolută, aceea referitoare la lipsa cauzei convenției,

pe motiv că nimeni nu poate transmite mai mult decât are, cauză de nulitate ce poate

fi invocată de terți, exercitarea unei atare cereri este permisă însă cu condiția

ca aceștia să dovedească un interes legitim, direct, personal și actual.

Instanța a constatat că

reclamanții nu dovedesc un asemenea interes, deoarece, pe de o parte, ei nu ar obține

nici un folos practic în ipoteza desființării actului care ar avea drept consecință

reîntoarcerea bunului în patrimoniul pârâtei B.E., situație ce nu ar fi de natură

a crea vreun beneficiu patrimonial reclamanților, iar pe de altă parte actele de

locațiune exhibate de titularii cererii de chemare în judecată sunt lipsite de eficiență

atâta timp cât nu provin de la proprietarul bunului, înscris ca atare în evidențele

de publicitate imobiliară, C.C.

Apelul declarat de

reclamanți împotriva sus menționatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia

nr. 68 Ap din 19 mai 2009

,

Brașov, secția

civilă și pentru cauze de muncă și asigurări sociale.

Instanța de apel a reținut,

în esență, că deși dispozițiile hotărârii judecătorești invocate de pârâta B.E.

au fost desființate urmare a admiterii recursului în anulare declarat de procurorul

general

prin decizia nr. 88 din

16 ianuarie 1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, celelalte hotărâri judecătorești

irevocabile pronunțate anterior între părți fac dovada lipsei de legitimare procesuală

activă a reclamanților în ce privește capătul de cerere prin care se solicită a

se constata inexistența dreptului de proprietate al acestei pârâte asupra imobilului

situat în Brașov, str. P. nr. x, înscris în CF 329 Brașov, sub nr. top. 5367.

În

acest sens au fost evocate

dispozițiile sentinței civile nr. 8196 din 28 iunie 2002 pronunțată de Judecătoria

Brașov, irevocabilă, prin care la cererea pârâtului C.C., reclamant în acea cauză

(Dosar nr. 203/2002) s-a dispus evocarea reclamanților din prezenta cauză din imobilul

în litigiu.

De asemenea, prin sentința

civilă nr. 7555 din 20 septembrie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 13641/2003, irevocabilă,

Judecătoria Brașov a admis excepția lipsei calității procesuale active a acelorași

reclamanți cărora le-a fost respinsă acțiunea „în compararea titlurilor de proprietate"

formulată în contradictoriu cu pârâții din cauza de față.

Aceste hotărâri judecătorești

se bucură de o prezumție absolută de lucru judecat între părțile litigante, care

nu vor mai putea pretinde într-un litigiu ulterior să dovedească o situație contrară

celei deja stabilite pe cale judecătorească.

Caracterul absolut al

prezumției sus reținute nu se poate extinde față de terți (cu referire la titlul

pârâtei - sentința civilă nr. 7561 din 6 iunie 1994 a Judecătoriei Brașov, însă

în speță nu s-a făcut dovada contrară celor statuate prin hotărârile judecătorești

sus menționate, în sensul inexistenței dreptului de proprietate al pârâtei B.E.

asupra imobilului în litigiu.

S-a constatat, de asemenea,

cât privește capătul doi al cererii introductive de instanță, pe de o parte, lipsa

calității procesuale active a reclamanților în cererea de constatare a motivului

de nulitate relativă prevăzut de art. 954 C. civ., iar pe de altă parte, lipsa interesului

acestora în cererea de constatare a lipsei cauzei convenției, motiv pentru care

s-a conchis în sensul pronunțării de către prima instanță a unei hotărâri legale

și temeinice.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, sens în

care au susținut că dispozițiile hotărârii judecătorești de care se prevalează pârâta

B.E. și care a constituit titlul în baza căruia a transmis bunul pârâtului C.C.,

au fost desființate prin decizia nr. 88/1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție,

care a respins acțiunea în revendicare formulată de această pârâtă în contradictoriu

cu Statul Român.

Imobilul în litigiu -

situat pe str. P. nr. x, înscris în CF nr. 397 nr. top. 5367, nu a constituit niciodată

proprietatea reclamantei, ci a familiei K. din al cărei patrimoniu a fost preluat

de stat și care nu a fost revendicat/solicitat a fi restituit, nici în temeiul Legii

nr. 10/2001, de către proprietarii tabulari.

Prezentul demers judiciar

a fost declanșat în scopul respectării/apărării dreptului locativ propriu pe care

reclamanții l-au dobândit în baza unor contracte de locațiune încheiate cu bună-credință

cu administratorul imobilului, pârâta SC R. SRL, care se află în derulare și expiră

în luna mai 2014.

Din această perspectivă,

dar și în raport de probațiunea administrată ce susține aserțiunile sus menționate,

apare a fi nelegală operațiunea de transmitere a bunului litigios, bun ce nu a constituit

niciodată proprietatea reclamantei și care astfel nu îl putea transmite în mod valabil.

Greșit a fost soluționat

și capătul de cerere privind nulitatea absolută a înscrisului „adeverință"

înregistrat sub nr. 10270 din 27 martie 1995 la Primăria municipiului Brașov, al

cărui conținut nereal este susținut și confirmat chiar de emitentul actului în întâmpinarea

depusă la dosarul cauzei.

În

raport de motivele expuse

și pe care reclamanții le-au încadrat în motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului și casarea ambelor

hotărâri și admiterea cererii de chemare în judecată.

Referitor la calea de

atac dedusă judecății, ale cărei critici au fost întemeiate pe motivele de recurs

arătate, ce nu își găsesc corespondent în raport de dezvoltările recursului în ipotezele

normelor enunțate, dar care pot fi încadrate, în conformitate cu prevederile

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:

Declanșarea activității

judiciare presupune, indispensabil, o premisă inițială și anume o pretenție civilă,

în lipsa căreia nu se poate ajunge la rezultatul acestei activități, adevărul determinat

judecătorește.

Aceasta presupune, în

mod necesar, o expunere a faptelor ce determină pretenția, o analiză a acestora

și în final, formularea unei soluții definitive și irevocabile.

Iar actul procedural prin

care reclamantul învestește instanța de judecată și guvernează activitatea de judecată

este, în materia civilă, cererea de chemare în judecată, care se constituie în cererea

persoanei interesate în salvgardarea unui drept subiectiv, potrivit principiului

unanim recunoscut - ne

procedet judex ex officio, nemo judex sine actum.

În

afară de faptul că cererea

de chemare în judecată constituie actul de învestire a instanței competente, ea

se constituie și în primul act al procedurii judiciare în materie civilă și prin

obiectul său unul din cele mai importante acte de procedură.

Obiectul cererii de chemare

în judecată, ca element esențial al acesteia, ce constituie însăși rațiunea de existență

a acestui act de procedură și în limitele căruia se desfășoară întreaga activitate

judiciară, presupune o pretenție civilă concretă, respectiv tocmai ceea ce se cere

prin actul de învestire al instanței, adică plata unei sume de bani, revendicarea

unui bun, recunoașterea unei stări de fapt, constatarea inexistenței unui drept,

anularea căsătoriei sau desființarea unui act juridic etc.

Determinarea și limitele

activității judiciare își au corespondent în obiectul cererii de chemare în judecată

care constituie și elementul esențial de stabilire a categoriei de acțiuni în care

se încadrează, cu conotații procedurale specifice corespunzător fiecăreia dintre

acestea.

În

acest sens, relativ la

capătul de cerere privind constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâtei

B.E. (fostă F.), ambele instanțe au reținut lipsa de legitimare procesuală activă

a reclamanților, justificat, pe de o parte de calitatea de terți a acestora în litigiul

în care acțiunea în revendicare a pârâtei a fost admisă, ceea ce înseamnă că nu

au calitatea de a contesta existența dreptului recunoscut într-o atare hotărâre

judecătorească, dar și pentru că celelalte litigii purtate între aceleași părți

litigante se bucură de prezumție de lucru judecat, nefiind admisibil a se repune

într-un litigiu ulterior dovedirea unei situații contrare celei deja stabilită pe

cale judecătorească.

Argumentele celor două

instanțe în susținerea excepției menționate, considerată întemeiată pentru cele

expuse, se plasează dincolo de conceptul de calitate procesuală, ca o condiție indispensabilă

de exercitare a acțiunii civile.

Calitatea procesuală nu

presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana celui

care este titularul dreptului subiectiv dedus în justiție, ci justificarea unei

persoane de a sta/participa ca parte în procesul civil.

Aceasta înseamnă că pentru

a avea legitimare procesuală activă nu trebuie să justificăm existența unui anumit

drept, una dintre aceste acțiuni constituind-o și cea dedusă judecății, a cărei

finalitate nu este

stabilirea

concretă a unui drept subiectiv, respectiv acțiunea în constatare negativă.

Art. 111 C. proc. civ.,

„partea care are un interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau

neexistenței unui drept", adică stabilirea existenței/neexistenței unui drept

sau raport juridic.

Prin urmare, nu se poate

afirma că legitimarea procesuală se confundă cu interesul judiciar, ci aceasta se

raportează la dreptul de a reclama în justiție și consecutiv la obligația de a răspunde

față de pretențiile formulate prin actul de învestire al instanței. Existența dreptului

subiectiv nu poate fi altceva decât o condiție de admitere în fond a acțiunii.

Pe de altă parte, justificarea

unui interes ca o condiție generală pentru ca o persoană să poată deveni parte în

procesul civil, condiție prevăzută expressis verbis de textul art. 111 C. proc.

civ., sus evocat, nu reprezintă altceva decât folosul practic material sau moral

pe care îl urmărește cel ce promovează acțiunea.

Prin urmare, dacă activitatea

judiciară nu îi poate procura părții un interes practic (spre exemplu a obținut

câștig de cauză), cererea sa nu poate fi primită pentru lipsa

acestei cerințe.

Justificarea oarecare

unui interes de inițere și întreținere nu este însă suficientă, ca a cererii de

chemare în judecată, fiind necesar totodată ca interesul afirmat în justiție să

fie legitim, personal, născut și actual.

Legitimitatea interesului

presupune conformitatea sa cu ordinea de drept și cu regulile de conviețuire socială,

iar caracterul său personal înseamnă ca acesta să fie propriu celui ce promovează

acțiunea.

De asemenea, interesul

judiciar se consideră că exista și a devenit actual din momentul încălcării unui

drept subiectiv.

Or, în speță, reclamanții

care dețin contracte de locațiune în ființă, cu termen de expirare în mai 2014,

justifică, în raport de cerințele procesuale enunțate, atât legitimare procesuală

în cererea ce constituie obiectul petitului unu al acțiunii introductive de instanță,

cât și interesul judiciar în declanșarea acestei acțiuni, justificat de riscul pierderii

drepturilor locative asupra imobilului litigios.

Aceleași considerente

privesc și capătul doi al aceleiași acțiuni, privind desființarea convenției încheiate

între pârâți și pentru existența unei cauze de nulitate absolută a actului juridic

astfel încheiat - lipsa cauzei convenției - care de asemenea a fost greșit soluționată

pe excepția lipsei calității procesuale active.

Se cuvine totodată a se

menționa că reclamanții, sunt terți în raport de hotărârea judecătorească invocată

ca titlu de pârâta B.(F.)E., hotărâre ce de altfel a fost desființată, fiind

lipsită astfel de efectele specifice unui asemenea act procesual (inexistentă deci

din punct de vedere juridic) și ale cărei dispoziții nu au aptitudinea și nu pot

avea valențele prezumției puterii lucrului judecat, constituindu-se într-un simplu

fapt juridic.

Totodată, nici celelalte

litigii purtate între părțile litigante - din care unul în evacuare, iar altul în

„compararea titlului" - nu se pot opune cu putere de lucru judecat în cauza

dedusă judecății, pentru inexistența cerințelor specifice acestei instituții procesuale,

astfel cum sunt acestea prescrise de dispozițiile art. 120

1

C. civ.

Deși neinvocată excepția

lucrului judecat, instanțele au verificat legitimarea procesuală activă a reclamanților

din perspectiva constatărilor jurisdicțională cuprinse în hotărârile menționate,

care însă nu pot închide părții accesul la valorificarea/realizarea pretențiilor

deduse prin prezenta cerere în justiție, altele decât cele ce au făcut obiectul

dezbaterilor precedente.

Ca urmare, față de cele

ce preced și în scopul soluționării fondului cererii de chemare în judecată, în

temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți va fi

admis cu consecința casării ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare

la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de T.G., T.C., G.M. și C.E. împotriva deciziei nr. 68 Ap din 19 mai 2009 a Curții

de Apel Brașov, secția civilă.

Casează decizia atacată

precum și sentința nr. 29 S din 4 februarie 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă

și trimite cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 aprilie 2010.