ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2595/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 iunie 2007, reclamanții T.G., C.E., T.C. și au solicitat în contradictoriu cu pârâții B.E., B.E.A.A., C.C., SC R. SRL Brașov, Municipiul Brașov prin Primar și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Brașov, să se constate inexistența dreptului de proprietate al pârâtei B.E. asupra imobilului situat în Brașov, înscris în CF nr. 329 Brașov, sub nr. top. 5367; să se constate că obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 22442 din 23 iunie 1995 încheiat între pârâții 1 și 2 este imobilul situat în Brașov, înscris în CF nr. 330 Brașov, nr. top.

5368, iar nu cel din str. P. nr. x, identificat la petitul nr. 1, cum greșit s-a menționat în actul intervenit între părți, să se constate nulitatea absolută a înscrisului numit „adeverință" cu nr. 10270 din 27 martie 1995, emis de Serviciul de Arhitectură și Urbanism din cadrul Consiliului local al municipiului Brașov și să fie obligată pârâta A.M.GP., Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară să facă cuvenitele rectificări în ceea ce privește mențiunile făcute la A + 1 din cartea funciară a imobilului, ce a a fost efectuate în baza adeverinței menționate. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că pârâta B.(F.)E. a dobândit prin cumpărare de la A.T. la data de 15 septembrie 1948, imobilul situat în Brașov, înscris în CF 330 Brașov, sub nr. top.

5368, imobil care, la data de 1 iulie 1958, a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului 92/1950, în a cărui anexă a fost indicat greșit numărul imobilului ca fiind 22 în loc de cererea înregistrată la data de 28 a solicitat restituirea acestui imobil, cerere care a fost admisă prin sentința nr. 7561/1994 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1188/1994 a Tribunalului Brașov. În temeiul acestor hotărâri judecătorești, pârâta și-a intabulat dreptul de proprietăți asupra imobilului situat în Brașov, înscris în CF nr. 330 Brașov, la nr. top. 5368, pentru ca, la data de 11 martie 1995, serviciul de carte funciară din cadrul Judecătoriei Brașov să rectifice adresa stradală a imobilului din str. P. nr. x în nr. y, modificări operate în baza adresei nr. 10270 din 27 martie 1995 emisă de Serviciul de Arhitectură și Urbanism din cadrul Consiliului local al municipiului Brașov.

Ulterior, la data de 23 iunie 1995, pârâta B.E. a înstrăinat imobilul arătat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22442 pârâtului C.C., în contract fiind identificat imobilul ca fiind situat în Brașov, str. P. nr. x, înscris în CF 330 Brașov, nr. top. 5368, deși acest imobil este în realitate înscris în CF 329 Brașov, sub nr. top. 5367 și are ca proprietari tabulari pe S.L.K. și Z.R., în cote egale de 1/3, nefiind niciodată trecut în proprietatea Statului Român. Reclamanții au mai arătat că pârâta B.E.

nu a avut niciodată vreun drept cu privire la imobilul înstrăinat și deci nu îl putea transmite în mod valabil pârâtului C.C., deoarece nimeni nu poate transmite mai mult decât are, precum și că remedierea erorii săvârșite prin adresa menționată nu se poate face decât prin constatarea nulității acesteia, al cărei conținut fals a fost de altfel constatat prin rezoluția din 4 august 2005 dată în Dosarul nr. 6223/P/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov. Au susținut că mențiunile cuprinse în anexa la Decretul nr. 92/1950 nu pot avea forță probantă superioară actului juridic prin care pârâta B.E. a dobândit dreptul de proprietate. În drept, au fost invocate prevederile art. 644 - 645 și art. 954 C. civ.

Pârâtul C.C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pentru lipsa unui interes legitim în promovarea cererii dedusă judecății. În susținerea excepției, pârâtul a învederat că reclamanții nu pot invoca un drept legitim cu privire la imobilul în litigiu, întrucât aceștia nu mai au calitatea de chiriași ai imobilului din anul 1995, când SC R. SRL a predat bunul autoarei sale, B.E. și că împotriva reclamanților s-a dispus inclusiv măsura evacuării din imobil. Totodată, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, care sunt terți față de actul de vânzare-cumpărare intervenit între pârâți, cu privire la care au invocat nulitatea convenției sub pretextul erorii asupra obiectului convenției, sens în care au invocat prevederile art. 954, 961 C. civ., motiv de nulitate ce este specific nulității relative, ce poate fi invocată doar de părțile contractante.

A mai susținut că cererile formulate în cadrul petitelor 1, 3 și 4 ale cererii introductive sunt inadmisibile, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., respectiv de neîndeplinirea condițiilor și termenelor prevăzute de Legea nr. 29/1990 sub imperiul căreia a fost emis actul administrativ solicitat a fi anulat. A mai arătat că imobilul în litigiu a fost corect individualizat prin adresa administrativă și datele de carte funciară și ca pârâtei B.E. i-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă dreptul de proprietate asupra acestui bun, drept înscris în evidențele de carte funciară și care, în raport de constatările jurisdicționale arătate nu a ieșit niciodată din patrimoniul pârâtei, care astfel i l-a transmis valabil.

Pârâtul Municipiul Brașov prin Primar a formulat de asemenea întâmpinare, solicitând admiterea acțiunii, cu motivarea că imobilul în litigiu a fost greșit identificat prin adeverința menționată, acesta constituind proprietatea altor persoane decât a pârâtei B.E., ele se identifică după datele de carte funciară, iar nu după cele administrative. Prin sentința nr. 195 din 4 februarie 2008, Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins acțiunea reclamanților formulată împotriva pârâților, ca fiind exercitată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

Prima instanță a reținut în esență, că reclamanții fiind terți atât față de dreptul de proprietate al pârâtei B.E., consolidat prin hotărâre judecătorească, cât și față de raportul juridic intervenit între cei doi pârâți persoane fizice, cu privire la care nu s-au indicat motivele pentru care acesta ar fi afectat de nulitate, nu au la dispoziție acțiunea dedusă judecății. Deși prin cererea introductivă se invocă și o cauză de nulitate absolută, aceea referitoare la lipsa cauzei convenției, pe motiv că nimeni nu poate transmite mai mult decât are, cauză de nulitate ce poate fi invocată de terți, exercitarea unei atare cereri este permisă însă cu condiția ca aceștia să dovedească un interes legitim, direct, personal și actual.

Instanța a constatat că reclamanții nu dovedesc un asemenea interes, deoarece, pe de o parte, ei nu ar obține nici un folos practic în ipoteza desființării actului care ar avea drept consecință reîntoarcerea bunului în patrimoniul pârâtei B.E., situație ce nu ar fi de natură a crea vreun beneficiu patrimonial reclamanților, iar pe de altă parte actele de locațiune exhibate de titularii cererii de chemare în judecată sunt lipsite de eficiență atâta timp cât nu provin de la proprietarul bunului, înscris ca atare în evidențele de publicitate imobiliară, C.C. Apelul declarat de reclamanți împotriva sus menționatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 68 Ap din 19 mai 2009 , Brașov, secția civilă și pentru cauze de muncă și asigurări sociale.

Instanța de apel a reținut, în esență, că deși dispozițiile hotărârii judecătorești invocate de pârâta B.E. au fost desființate urmare a admiterii recursului în anulare declarat de procurorul general prin decizia nr. 88 din 16 ianuarie 1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, celelalte hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate anterior între părți fac dovada lipsei de legitimare procesuală activă a reclamanților în ce privește capătul de cerere prin care se solicită a se constata inexistența dreptului de proprietate al acestei pârâte asupra imobilului situat în Brașov, str. P. nr. x, înscris în CF 329 Brașov, sub nr. top. 5367. În acest sens au fost evocate dispozițiile sentinței civile nr. 8196 din 28 iunie 2002 pronunțată de Judecătoria Brașov, irevocabilă, prin care la cererea pârâtului C.C., reclamant în acea cauză (Dosar nr. 203/2002) s-a dispus evocarea reclamanților din prezenta cauză din imobilul în litigiu.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 7555 din 20 septembrie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 13641/2003, irevocabilă, Judecătoria Brașov a admis excepția lipsei calității procesuale active a acelorași reclamanți cărora le-a fost respinsă acțiunea „în compararea titlurilor de proprietate" formulată în contradictoriu cu pârâții din cauza de față. Aceste hotărâri judecătorești se bucură de o prezumție absolută de lucru judecat între părțile litigante, care nu vor mai putea pretinde într-un litigiu ulterior să dovedească o situație contrară celei deja stabilite pe cale judecătorească. Caracterul absolut al prezumției sus reținute nu se poate extinde față de terți (cu referire la titlul pârâtei - sentința civilă nr. 7561 din 6 iunie 1994 a Judecătoriei Brașov, însă în speță nu s-a făcut dovada contrară celor statuate prin hotărârile judecătorești sus menționate, în sensul inexistenței dreptului de proprietate al pârâtei B.E.

asupra imobilului în litigiu. S-a constatat, de asemenea, cât privește capătul doi al cererii introductive de instanță, pe de o parte, lipsa calității procesuale active a reclamanților în cererea de constatare a motivului de nulitate relativă prevăzut de art. 954 C. civ., iar pe de altă parte, lipsa interesului acestora în cererea de constatare a lipsei cauzei convenției, motiv pentru care s-a conchis în sensul pronunțării de către prima instanță a unei hotărâri legale și temeinice. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au susținut că dispozițiile hotărârii judecătorești de care se prevalează pârâta B.E. și care a constituit titlul în baza căruia a transmis bunul pârâtului C.C., au fost desființate prin decizia nr. 88/1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, care a respins acțiunea în revendicare formulată de această pârâtă în contradictoriu cu Statul Român.

Imobilul în litigiu - situat pe str. P. nr. x, înscris în CF nr. 397 nr. top. 5367, nu a constituit niciodată proprietatea reclamantei, ci a familiei K. din al cărei patrimoniu a fost preluat de stat și care nu a fost revendicat/solicitat a fi restituit, nici în temeiul Legii nr. 10/2001, de către proprietarii tabulari. Prezentul demers judiciar a fost declanșat în scopul respectării/apărării dreptului locativ propriu pe care reclamanții l-au dobândit în baza unor contracte de locațiune încheiate cu bună-credință cu administratorul imobilului, pârâta SC R. SRL, care se află în derulare și expiră în luna mai 2014. Din această perspectivă, dar și în raport de probațiunea administrată ce susține aserțiunile sus menționate, apare a fi nelegală operațiunea de transmitere a bunului litigios, bun ce nu a constituit niciodată proprietatea reclamantei și care astfel nu îl putea transmite în mod valabil.

Greșit a fost soluționat și capătul de cerere privind nulitatea absolută a înscrisului „adeverință" înregistrat sub nr. 10270 din 27 martie 1995 la Primăria municipiului Brașov, al cărui conținut nereal este susținut și confirmat chiar de emitentul actului în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei. În raport de motivele expuse și pe care reclamanții le-au încadrat în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului și casarea ambelor hotărâri și admiterea cererii de chemare în judecată. Referitor la calea de atac dedusă judecății, ale cărei critici au fost întemeiate pe motivele de recurs arătate, ce nu își găsesc corespondent în raport de dezvoltările recursului în ipotezele normelor enunțate, dar care pot fi încadrate, în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele: Declanșarea activității judiciare presupune, indispensabil, o premisă inițială și anume o pretenție civilă, în lipsa căreia nu se poate ajunge la rezultatul acestei activități, adevărul determinat judecătorește. Aceasta presupune, în mod necesar, o expunere a faptelor ce determină pretenția, o analiză a acestora și în final, formularea unei soluții definitive și irevocabile. Iar actul procedural prin care reclamantul învestește instanța de judecată și guvernează activitatea de judecată este, în materia civilă, cererea de chemare în judecată, care se constituie în cererea persoanei interesate în salvgardarea unui drept subiectiv, potrivit principiului unanim recunoscut - ne procedet judex ex officio, nemo judex sine actum.

În afară de faptul că cererea de chemare în judecată constituie actul de învestire a instanței competente, ea se constituie și în primul act al procedurii judiciare în materie civilă și prin obiectul său unul din cele mai importante acte de procedură.

Obiectul cererii de chemare în judecată, ca element esențial al acesteia, ce constituie însăși rațiunea de existență a acestui act de procedură și în limitele căruia se desfășoară întreaga activitate judiciară, presupune o pretenție civilă concretă, respectiv tocmai ceea ce se cere prin actul de învestire al instanței, adică plata unei sume de bani, revendicarea unui bun, recunoașterea unei stări de fapt, constatarea inexistenței unui drept, anularea căsătoriei sau desființarea unui act juridic etc. Determinarea și limitele activității judiciare își au corespondent în obiectul cererii de chemare în judecată care constituie și elementul esențial de stabilire a categoriei de acțiuni în care se încadrează, cu conotații procedurale specifice corespunzător fiecăreia dintre acestea.

În acest sens, relativ la capătul de cerere privind constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâtei B.E. (fostă F.), ambele instanțe au reținut lipsa de legitimare procesuală activă a reclamanților, justificat, pe de o parte de calitatea de terți a acestora în litigiul în care acțiunea în revendicare a pârâtei a fost admisă, ceea ce înseamnă că nu au calitatea de a contesta existența dreptului recunoscut într-o atare hotărâre judecătorească, dar și pentru că celelalte litigii purtate între aceleași părți litigante se bucură de prezumție de lucru judecat, nefiind admisibil a se repune într-un litigiu ulterior dovedirea unei situații contrare celei deja stabilită pe cale judecătorească.

Argumentele celor două instanțe în susținerea excepției menționate, considerată întemeiată pentru cele expuse, se plasează dincolo de conceptul de calitate procesuală, ca o condiție indispensabilă de exercitare a acțiunii civile. Calitatea procesuală nu presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus în justiție, ci justificarea unei persoane de a sta/participa ca parte în procesul civil. Aceasta înseamnă că pentru a avea legitimare procesuală activă nu trebuie să justificăm existența unui anumit drept, una dintre aceste acțiuni constituind-o și cea dedusă judecății, a cărei finalitate nu este stabilirea concretă a unui drept subiectiv, respectiv acțiunea în constatare negativă.

Art. 111 C. proc. civ., „partea care are un interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept", adică stabilirea existenței/neexistenței unui drept sau raport juridic. Prin urmare, nu se poate afirma că legitimarea procesuală se confundă cu interesul judiciar, ci aceasta se raportează la dreptul de a reclama în justiție și consecutiv la obligația de a răspunde față de pretențiile formulate prin actul de învestire al instanței. Existența dreptului subiectiv nu poate fi altceva decât o condiție de admitere în fond a acțiunii. Pe de altă parte, justificarea unui interes ca o condiție generală pentru ca o persoană să poată deveni parte în procesul civil, condiție prevăzută expressis verbis de textul art. 111 C. proc.

civ., sus evocat, nu reprezintă altceva decât folosul practic material sau moral pe care îl urmărește cel ce promovează acțiunea. Prin urmare, dacă activitatea judiciară nu îi poate procura părții un interes practic (spre exemplu a obținut câștig de cauză), cererea sa nu poate fi primită pentru lipsa acestei cerințe. Justificarea oarecare unui interes de inițere și întreținere nu este însă suficientă, ca a cererii de chemare în judecată, fiind necesar totodată ca interesul afirmat în justiție să fie legitim, personal, născut și actual. Legitimitatea interesului presupune conformitatea sa cu ordinea de drept și cu regulile de conviețuire socială, iar caracterul său personal înseamnă ca acesta să fie propriu celui ce promovează acțiunea.

De asemenea, interesul judiciar se consideră că exista și a devenit actual din momentul încălcării unui drept subiectiv. Or, în speță, reclamanții care dețin contracte de locațiune în ființă, cu termen de expirare în mai 2014, justifică, în raport de cerințele procesuale enunțate, atât legitimare procesuală în cererea ce constituie obiectul petitului unu al acțiunii introductive de instanță, cât și interesul judiciar în declanșarea acestei acțiuni, justificat de riscul pierderii drepturilor locative asupra imobilului litigios. Aceleași considerente privesc și capătul doi al aceleiași acțiuni, privind desființarea convenției încheiate între pârâți și pentru existența unei cauze de nulitate absolută a actului juridic astfel încheiat - lipsa cauzei convenției - care de asemenea a fost greșit soluționată pe excepția lipsei calității procesuale active.

Se cuvine totodată a se menționa că reclamanții, sunt terți în raport de hotărârea judecătorească invocată ca titlu de pârâta B.(F.)E., hotărâre ce de altfel a fost desființată, fiind lipsită astfel de efectele specifice unui asemenea act procesual (inexistentă deci din punct de vedere juridic) și ale cărei dispoziții nu au aptitudinea și nu pot avea valențele prezumției puterii lucrului judecat, constituindu-se într-un simplu fapt juridic. Totodată, nici celelalte litigii purtate între părțile litigante - din care unul în evacuare, iar altul în „compararea titlului" - nu se pot opune cu putere de lucru judecat în cauza dedusă judecății, pentru inexistența cerințelor specifice acestei instituții procesuale, astfel cum sunt acestea prescrise de dispozițiile art. 120 1 C. civ.

Deși neinvocată excepția lucrului judecat, instanțele au verificat legitimarea procesuală activă a reclamanților din perspectiva constatărilor jurisdicțională cuprinse în hotărârile menționate, care însă nu pot închide părții accesul la valorificarea/realizarea pretențiilor deduse prin prezenta cerere în justiție, altele decât cele ce au făcut obiectul dezbaterilor precedente. Ca urmare, față de cele ce preced și în scopul soluționării fondului cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți va fi admis cu consecința casării ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de T.G., T.C., G.M. și C.E. împotriva deciziei nr. 68 Ap din 19 mai 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. Casează decizia atacată precum și sentința nr. 29 S din 4 februarie 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă și trimite cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.