ÎCCJ, decizie (scj.ro #197443)

Acțiunea în rectificare de carte funciară și plângerea împotriva înscrierii în cartea funciară. Elemente de diferențiere. Greșita calificare a cererii deduse judecății

Legea nr. 7/1996, art. 34, art. 50

C.proc.civ., art. 5, art. 6, art. 20, art. 488 pct. 5

În cazul plângerii împotriva încheierii de carte funciară reglementată prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, obiectul judecății se rezumă la verificarea întrunirii unor condiții de formă în privința cererii de înscriere, în timp ce în cazul acțiunii în rectificare de carte funciară prevăzută de art. 34 din același act normativ, contestările pe fondul dreptului sunt cele care deschid calea unei atare acțiuni.

Or, în condițiile în care prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 33-34 din Legea nr.7/1996, ceea ce s-a contestat de către reclamantă în legătură cu cele două înscrieri de carte funciară a fost nu realizarea lor în absența înscrisurilor doveditoare necesare prevăzute de lege (între care și titlul de proprietate), ci realizarea lor pe baza unor înscrisuri ce nu au aptitudinea de a constitui acte juridice translative sau constitutive ale dreptului de proprietate, acuzația fiind aceea de constituire în mod formal, prin voința proprie a pârâților a unui drept de proprietate asupra unei suprafețe de teren pe care nu au dobândit-o niciodată în mod real și asupra unei construcții ce nu a  fost ridicată în baza unei autorizații de construire, în mod eronat s-a considerat că nelegalitatea încheierilor de carte funciară a fost invocată pe aspecte relative la condițiile de formă, a căror verificare este de competența registratorului de carte funciară.

Faptul că, alături de argumente de nelegalitate de fond împotriva actelor contestate, reclamanta a invocat și o serie de argumente care fac parte din condițiile de formă supuse verificării registratorului de carte funciară la momentul înscrierii de carte funciară (cum ar fi cel al inexistenței consimțământului proprietarului imobilului învecinat la încheierea procesului-verbal de vecinătate ori lipsa autorizației de construire, ca înscris doveditor), nu este de natură nici să schimbe substanța acțiunii și nici să constituie fine de neprimire a acesteia.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 40 din 15 ianuarie 2020

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la 8.02.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate nulitatea/nelegalitatea înscrierilor dispuse prin încheierile nr. 97176 din 15.11.2010 și nr. 6329 din 25.01.2011, respectiv a înscrierii modificării dreptului de proprietate asupra terenului de la suprafața inițială de 133 mp la suprafața de 237 mp, a înscrierii modificării compunerii construcției C1 – casă de locuit de la componența inițială „casă de lemn” la casa cu regim de înălțime D+P+pod, a declarației autentificată sub nr. 2677 din 8.11.2010 la BNP D., a memoriilor tehnice întocmite de ing. E. la 14.10.2010 și 14.01.2011, a procesului verbal de vecinătate nr. 71909 din 18.10.2010, a adeverinței nr. 90207 din 30.12.2010 emisă de Primăria municipiului Brașov și, în consecință, să dispună rectificarea cărții funciare nr. 115089, în sensul radierii înscrierilor menționate și menținerii înscrierii dispusă prin încheierea nr. 73119 din 12.09.2007.

Judecătoria Brașov, prin sentința civilă nr. 11380 din 21.11.2017, a admis excepția lipsei competenței materiale, invocată din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cererii formulate și precizate în favoarea Tribunalului Brașov.

Sentința pronunțată de tribunal

Prin sentința nr. 76/S din 13.04.2018, Tribunalul Brașov, Secția I civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și C. A obligat-o pe reclamantă să plătească pârâților suma de 5355 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel

Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, prin decizia nr. 1620/Ap din 29.10.2018 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de tribunal. A fost obligată apelanta - reclamantă să plătească intimaților – pârâți suma de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta A., invocând următoarele critici de nelegalitate a acesteia:

Decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dreptului material, respectiv a art. 34 din Legea nr. 7/1996 cu privire la acțiunea în rectificare de carte funciară.

Pornind de la conținutul art. 34 pct.1 al Legii nr. 7/1996, forma în vigoare la data operării înscrierilor de carte funciară a căror nulitate absolută s-a cerut, s-a arătat că instanța de apel a făcut o eronată interpretare a acestor norme, prin realizarea unei confuzii grave între acțiunea în rectificare de carte funciară - care are un regim de cerere accesorie celei în anularea actelor în temeiul cărora s-a făcut înscrierea  eronată - și plângerea împotriva încheierilor de carte funciară, reglementată prin dispozițiile art. 50 din același act normativ.

Instanța de apel a considerat greșit că plângerea împotriva încheierilor de înscriere în cartea funciară ar reprezenta singura cale prin care un terț ar putea obține radierea înscrierilor eronate efectuate în cartea funciară. Precizează că în prezenta cauză, instanța a fost învestită cu o acțiune în anularea actelor în temeiul cărora au fost efectuate cele două înscrieri eronate în CF nr. 115089 a Municipiului Brașov și, subsecvent acestei acțiuni în anulare, cu una în rectificarea cărții funciare prin radierea înscrierilor eronate.

Tocmai în acest sens, al nulității actelor ce au stat la baza înscrierilor dispune eronat prin încheierile nr. 97176/2010 și nr. 6329/2011, reclamanta susține că a expus pe larg motivele pentru care nu există dreptul de proprietate înscris în temeiul actelor care au stat la baza celor două încheieri de carte funciară. Or, instanța a interpretat eronat dispozițiile art. 33 și 34 din lege, reținând greșit că nulitatea actelor în temeiul cărora s-au efectuat înscrierile eronate ar constitui, în realitate, motive de formă pentru care reclamanta ar fi criticat cele două încheieri de înscriere în cartea funciară. Aceste dispoziții nu se referă la condiții de formă, ci stabilesc tocmai condițiile de fond referitoare la însuși dreptul real pretins pentru care se poate cere rectificarea cărții funciare.

Mai mult, în opinia recurentei, instanța a reținut greșit că nu a indicat care sunt actele care ar fi stat la baza înscrierilor în cartea funciară la care se referă, în condițiile în care aceste patru acte au fost individualizate expres și clar de reclamantă, chiar în petitul acțiunii, iar acestea constau în declarația autentificată sub nr. 2677/2010 la BNP D., memoriilor tehnice întocmite de ing. E. la 14.10.2010 și 14.01.2011, procesul verbal de vecinătate nr. 71909/2010 și adeverința nr. 90207/2010 emisă de Primăria municipiului Brașov.

Ca atare, instanța a interpretat greșit art. 34 prin raportare la art. 50 din Legea nr. 7/1996, reținând eronat că acțiunea formulată de reclamantă ar constitui o plângere împotriva încheierilor de carte funciară, de vreme ce dispozițiile art. 50 nici nu au fost invocate și nici nu erau aplicabile acțiunii formulate de reclamantă. Potrivit acestor dispoziții legale, plângerea poate fi formulată doar de persoanele cărora le-au fost comunicate încheierile de carte funciară (art. alin.1), iar pe această cale nu se pot formula critici cu privire la însuși dreptul real (art.50 alin.2).

În plus, reclamanta arată că nu avea deschisă calea plângerii împotriva încheierilor de carte funciară, deoarece respectivele încheieri nu i-au fost comunicate, iar potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 7/1996, calitate procesuală au persoanele interesate cărora le-a fost comunicată încheierea și anume titularul cererii de înscriere și persoanele menționate în respectiva carte funciară. Or, reclamanta era terț față de cartea funciară și nici nu era ea titulară a cererilor de înscriere în cartea funciară.

Interpretarea instanței este și absurdă, deoarece nu se poate considera că un terț ar putea fi constrâns a formula o cerere în justiție în termen de 30 de zile de la comunicarea unui act cu privire la care legea nu impune obligativitatea de a-i fi comunicat.

- hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 5, 6 și art. 20 C.proc.civ., împrejurare ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de  art. 488 pct.5 C.proc.civ.

Astfel, deși instanța de apel a pretins că acțiunea ar avea natura unei plângeri împotriva încheierilor de carte funciară, niciuna dintre instanțele de fond nu a soluționat respectiva cerere și nici pe cea de anulare a celor patru acte care au stat la baza înscrierilor, refuzând a judeca cererea cu care au fost învestite și săvârșind astfel un act de denegare de dreptate.

În opinia recurentei, instanța de apel nu a efectuat recalificarea acțiunii, ceea ce ar fi dus la soluționarea acesteia, ci a arătat că refuză să o judece pentru motivul că legea nu prevede decât dreptul reclamantei de a formula plângere împotriva încheierilor de carte funciară.

În speță, deși instanța a invocat și reținut excepția inadmisibilității, nu a arătat care este norma de drept procesual care o prevede expres, în condițiile în care constituie o excepție de la principiul fundamental al accesului la justiție.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimații – pârâți B. și C. s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește fondul litigiului, intimații au solicitat a se constata că recurenta nu a făcut altceva decât să reitereze aspectele menționate în acțiunea formulată și precizările acesteia, precum și în cadrul motivelor de apel.

Au opinat că în mod corect s-a invocat excepția inadmisibilității, pornind chiar de la împrejurarea că acțiunea în rectificare de carte funciară nu poate fi o acțiune de sine stătătoare, ci are caracter subsidiar.

De altfel, împotriva încheierilor de carte funciară, legiuitorul a prevăzut o procedură specială reglementată de Legea nr. 7/1996 de care reclamanta nu a uzat.

În opinia intimaților – pârâți, faptul că Tribunalul Brașov s-a declarat competent este corect față de valoarea litigiului, soluția pe fond neținând de competență, ci de temeiul juridic invocat prin acțiune și de motivarea în fapt.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al acestora.

Adresându-se instanțelor judecătorești cu o acțiune întemeiată, în esență, pe dispozițiile art. 33-34 din Legea nr. 7/1996 (ale cărei petit și considerente au fost pe larg redate în cuprinsul deciziei atacate), reclamanta a solicitat acestora să constate nulitatea a două înscrieri de carte funciară realizate în CF 115089 Brașov – ce au vizat modificarea dreptului de proprietate al pârâților asupra terenului de la 133 mp la  237 mp și modificarea compunerii construcției de la componența „casă din lemn” la „casă D+P+pod”, să se constate nulitatea actelor ce au stat la baza înscrierilor de carte funciară – declarația autentificată sub nr. 2677 din 8.11.2010, procesul verbal de vecinătate nr. 71909 din 18.10.2010, memoriile tehnice întocmite de expert E. la 14.10.2010 și 14.01.2011, adeverința nr. 90207 din 30.10.2010 emisă de Primăria Municipiului Brașov - și, pe cale de consecință, să se dispună rectificarea CF nr. 115089 în sensul radierii înscrierilor a căror nulitate a fost invocată și menținerii înscrierii inițiale.

Prima instanță a apreciat că acțiunea reclamantei este inadmisibilă deoarece judecarea sa presupune efectuarea unor verificări asupra respectării condițiilor de formă impuse de lege la efectuarea operațiunii de înscriere, iar nu o verificare asupra condițiilor de fond privind valabilitatea dreptului a cărui înscriere a fost solicitată.

Reținând că rectificarea de carte funciară presupune întotdeauna o verificare de fond a dreptului asupra căreia operează, s-a arătat că toate motivele invocate de reclamantă se circumscriu specificului plângerii împotriva încheierii de carte funciară reglementată  prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 7/1996 (forma în vigoare la data înscrierilor) întrucât s-a solicitat nulitatea înscrierilor efectuate prin încheierile nr. 97176 din 15.11.2010 și nr. 6329 din 25.01.2011 pentru motive care privesc aspecte relative la condițiile formă, a căror verificare intră în competența registratorului (spre exemplu, verificarea existenței consimțământului proprietarului imobilului învecinat la încheierea procesului-verbal de vecinătate, în cazul celei dintâi înscrieri ori absența unor documente necesare înscrierii construcțiilor în cartea funciară cum ar fi autorizația de construcție, în cazul celei de-a doua înscrieri de CF).

Învestită cu apelul declarat de reclamantă împotriva acestei soluții, curtea de apel a apreciat ca fiind corectă calificarea dată de prima instanță acțiunii deduse judecății, aceea de plângere împotriva încheierii de carte funciară, reținând, pe de o parte, că apelanta nu a indicat care sunt actele care ar fi stat la baza înscrierilor de carte funciară a căror nulitate solicită a fi constatată și nici motivele de nulitate a acestora, iar pe de altă parte, că lipsa titlului de proprietate pentru justificarea înscrierii unei suprafețe de teren suplimentară (de la 133 mp la 237 mp) și a unei construcții diferite de cea inițială, în favoarea pârâților, constituie condiții de formă și nu de fond pe care registratorul are obligația de a le verifica înaintea încuviințării operațiunii de înscriere.

Or observarea conținutului cererii de chemare în judecată – în special sub aspectul petitului și al motivelor invocate în susținerea acesteia - relevă că soluția îmbrățișată de ambele instanțe de fond este una dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 34 și 50 din Legea nr.7/1996 (forma în vigoare la data realizării celor două înscrieri), astfel după cum îndreptățit a criticat reclamanta.

Deși au reținut corect elementele de diferențiere între plângerea împotriva încheierii de carte funciară reglementată prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 7/1996 și acțiunea în rectificare de carte funciară prevăzută de art. 34 din același act normativ, stabilind că în primul caz obiectul judecății se rezumă la verificarea întrunirii unor condiții de formă în privința cererii de înscriere, în timp ce în cazul secund, contestările pe fondul dreptului sunt cele care deschid calea unei atare acțiuni (în rectificare a înscrierilor de carte funciară), ambele instanțe de fond au ignorat că acțiunea dedusă lor spre soluționare era chiar acțiunea de fond „în constatarea nulității sau anularea unui act” pe care se grefa acțiunea în rectificare de carte funciară formulată cu caracter accesoriu (iar nu subsidiar), a cărei inițiere au relevat-o ca fiind necesară spre a se atinge scopul unei reveniri la situația de carte funciară anterioară celor două înscrieri a căror nulitate s-a susținut (deopotrivă) în cauză.

Împotriva evidenței, rezultată din chiar forma inițială a cererii de chemare în judecată, reține instanța de apel că „

nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin precizarea de la data de 7.11.2017 și nici ulterior reclamanta nu a indicat care sunt actele care ar fi stat la baza înscrierilor de carte funciară la care se referă”

sau că

„Nici din considerentele cererii de chemare în judecată, astfel cum a  fost precizată, nu rezultă care sunt actele care ar fi stat la baza înscrierilor de carte funciară a căror nulitate o solicită a fi constatată, nici motivele de nulitate, respectiv dispozițiile legale care ar fi fost nesocotite”.

Or, așa cum arată și reclamanta, actele a căror nulitate s-a cerut a fi constatată în capătul de cerere principal sunt declarația autentificată sub nr. 2677 din 8.11.2010, memoriile tehnice întocmite de ing. E. la 14.10.2010 și 14.01.2011, procesul verbal de vecinătate nr. 71909 din 18.10.2010 și adeverința nr. 90207 din 30.12.2010 a Primăriei Municipiului Brașov, iar motivele de nulitate absolută a acestora, de fond, au vizat, în esență, lipsa dreptului de proprietate al pârâților asupra bunurilor imobile la care acestea se referă – teren și  construcție – decurgând din inaptitudinea acestor înscrisuri de a constitui acte translative sau constructive ale dreptului de proprietate asupra imobilelor ce nu figurau anterior în CF nr. 115089 Brașov (pe teren, pentru diferența de la 237 la 133 mp, și pentru construcția în componența, structura și descrierea din adeverința nr. 90207/2010 a Primăriei Municipiului Brașov).

În mod eronat a considerat prima instanță că nelegalitatea încheierilor de carte funciară a fost invocată de reclamantă pe aspecte relative la condițiile de formă, a căror verificare este de componența registratorului de carte funciară, și în aceeași direcție, instanța de apel a calificat argumentele reclamantei invocate în sprijinul nulității actelor contestate (în mod contradictoriu, față de statuarea sa inițială în sensul că cererea de chemare în judecată nu indică actele a căror nulitate s-a invocat și nici motivele nulității acestora), fundamentate pe ideea lipsei unui titlu de proprietate, ca vizând condiții de formă ale înscrierilor de carte funciară, iar nu de fond.

Contrar acestor aprecieri, Înalta Curte reține că ceea ce s-a contestat în primul rând de către reclamantă în legătură cu cele două înscrieri de carte funciară dispuse prin încheierile nr. 97176 din 15.11.2010 și nr.6329 din 25.01.2011 a fost nu realizarea lor în absența înscrisurilor doveditoare necesare prevăzute de lege (între care și titlul de proprietate), ci realizarea lor pe baza unor înscrisuri ce nu au aptitudinea de a constitui acte juridice translative sau constitutive ale dreptului de proprietate, acuzația fiind aceea de constituire în mod formal, prin voința proprie a pârâților a unui drept de proprietate asupra unei suprafețe de teren pe care nu au dobândit-o niciodată în mod real și asupra unei construcții ce nu a  fost ridicată în baza unei autorizații de construire.

În mod evident, ceea ce se invocă de către reclamantă în legătură cu cele două înscrieri în cartea funciară operate asupra imobilului pârâților este nu doar o chestiune de formă – absența înscrisului necesar procedurii de înscriere în CF -, ci chiar una de fond, anume absența dreptului de proprietate ce a fost supus procedurii înscrierii în cartea funciară.

Tot astfel, reclamanta a contestat realitatea, din punct de vedere legal, a operațiunii de carte funciară în forma căreia au fost realizate cele două înscrieri, respectiv prin valorificarea dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 7/1996 care se referă la operațiunea modificării înscrierii de carte funciară, descrisă în lege ca presupunând orice schimbare privitoare la aspectele tehnice ale imobilului, schimbare care nu afectează esența dreptului care poartă asupra imobilului.

Or, nici inexistența dreptului asupra căruia poartă înscrierea de carte funciară și nici elementele asupra cărora se putea dispune modificarea cărții funciare nu constituie simple condiții de formă a căror verificare ar putea fi (doar) în atribuția registratorului de carte funciară, după cum nu puteau fi considerate elemente specifice unei plângeri de carte funciară, după cum fără temei și cu nesocotirea conținutului cererii de chemare în judecată au apreciat cele două instanțe de fond.

Înalta Curte reține, dimpotrivă, că prin conținutul său, acțiunea dedusă judecății are o structură complexă, ce include atât o cerere în constatarea nulității absolute a actelor ce au stat la baza înscrierii de carte funciară, în absența unui titlu constitutiv sau translativ al dreptului de proprietate și a dreptului însuși, ca și o cerere în constatarea nulității înscrierilor de carte funciară, realizate pe baza unor înscrisuri pretins a fi nule ca titlu de proprietate și într-o procedură – cea a modificării de carte funciară – pretins a fi fost nelegal utilizată în raport cu conținutul operațiunii și al efectelor produse. Subsecvent acestor solicitări, s-a cerut să se dispună revenirea la situația de carte funciară anterioară, prin rectificarea CF nr. 115089 în sensul radierii înscrierilor a căror nulitate s-a cerut a fi constatată, acesta constituind exact efectul rectificării de carte funciară, identificat corect în hotărârea de primă instanță (ca fiind cel al înlăturării operațiunii juridice pe motivul că actul nu a fost valabil sau dreptul greșit edificat), dar ignorat complet în ceea ce privește cererea de față.

Or, astfel structurată, cererea de chemare în judecată corespunde ipotezei legale din art. 34 pct. 1, potrivit cu care „Orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că: 1. înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil

”

.

Faptul că, alături de argumente de nelegalitate de fond împotriva actelor contestate, reclamanta a invocat și o serie de argumente care, în viziunea celor două instanțe, fac parte din condițiile de formă supuse verificării registratorului de carte funciară la momentul înscrierii de carte funciară (cum ar fi cel al inexistenței consimțământului proprietarului imobilului învecinat la încheierea procesului-verbal de vecinătate ori lipsa autorizației de construire, ca înscris doveditor), nu este de natură nici să schimbe substanța acțiunii și nici să constituie fine de neprimire a acesteia.

Acțiunea de față, chiar și în prezența unor astfel de argumente, nu putea fi, decât într-o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 34 și 50 din Legea nr. 7/1996 și, deopotrivă, cu nesocotirea conținutului său, calificată ca reprezentând o plângere împotriva încheierii de carte funciară (reglementată de art. 50), procedură care, de altfel, nici nu este accesibilă reclamantei ca terț față de cartea funciară asupra căreia au fost realizate înscrierile.

De bună seamă că, într-o logică firească a lucrurilor, chiar calificată ca fiind prin conținutul său, o plângere împotriva încheierii de carte funciară formulată în condițiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii nu-și poate găsi explicația în aceste considerente ale celor două hotărâri, cât timp recalificarea cererii obliga în continuare instanța de judecată la soluționarea acesteia, potrivit cu noua calificare dată acesteia. În raport cu obligațiile impuse judecătorului prin dispozițiile art. 5 și 6 din Codul de procedură civilă, nu se poate considera că, efect al recalificării cererii, instanța de judecată era derobată de obligația soluționării acesteia, pentru a-și putea astfel justifica soluția adoptată, de respingere ca inadmisibilă a acțiunii.

Astfel fiind, găsind întemeiate ambele motive ale recursului, cele subsumate art. 488 (1) pct.5 și 8 C.proc.civ., și constatând că judecata realizată de ambele instanțe de fond până la acest moment s-a mărginit la a arăta motivele acestora, nefondate, de a nu soluționa cauza, Înalta Curte, a admis recursul, a casat decizia și sentința primei instanțe cu trimiterea cauzei pentru soluționare Tribunalului Brașov pentru a asigura astfel respectarea dublului grad de jurisdicție.

Notă: Dispozițiile Legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996 au fost avute în vedere de instanțele de judecată astfel cum erau în vigoare la data înscrierilor în cartea funciară.