ÎCCJ, decizie (scj.ro #129088)

Acțiune în uzucapiune. Constituirea în favoarea unui terț a dreptului de proprietate asupra imobilului în temeiul unei legi speciale de reparație după împlinirea termenului de prescripție achizitivă. Calitate procesuală pasivă. Motive de apel suplimentare formulate după închiderea dezbaterilor. Consecințe.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. / Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index alfabetic :

uzucapiune

-calitate procesuală pasivă

-interes

-motive de apel

-termen procedural

C.civ. din 1864, art. 1854, art. 1846, art. 1847

C.proc.civ. din 1865, art. 287, art. 292, art. 304 pct. 7, pct. 9

Însă, în condițiile în care asupra imobilului cu privire la care s-a solicitat prin acțiune constatarea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de lungă durată, fusese constituit, după împlinirea termenului prescripției achizitive, în favoarea unui terț un drept de proprietate în baza unei legi speciale, legitimarea procesuală pasivă este justificată atât în persoana proprietarului nediligent, cât și a terțului.

Astfel, cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii a fost în mod corect soluționată atât în contradictoriu cu titularul dreptului de proprietate din perioada reținută de instanță (pe baza interpretării probatoriului administrat), cât și cu cel care, la momentul soluționării cererii, avea constituit un drept de proprietate asupra bunului litigios. Împrejurarea că terțul se află în posesia unui titlu de proprietate asupra imobilului, constituie fundamentul interesului acestui pârât de a participa la proces și de a formula apărări și căi de atac în combaterea cererilor reclamantei, respectiv pentru a proba că posesia invocată de reclamantă nu îndeplinește condițiile prevăzute de Codul civil, o soluție de respingere a acțiunii fiind de natură să îi consolideze titlul de proprietate.

Secția I civilă, decizia nr. 1387 din 22 mai 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 27.05.2011, reclamanta Parohia Bisericii X. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, Primăria sectorului 2 București, Secretariatul de Stat pentru Culte și B., solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren situat în București, în suprafață de 499,41 mp, prin uzucapiunea de lungă durată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că deține în proprietate imobilul-teren situat în str. L. nr. x8 (fostă P. nr. x8, fostă G. nr. x), încă de la construcția bisericii (edificată în secolul al XVII-lea), care a fost înzestrată cu terenurile din jurul ei; imobilul în cauză a fost dintotdeauna teren viran, neafectat de construcții, deoarece aici se găsea amplasat cimitirul bisericii, astfel că nu era permisă edificarea de construcții sau realizarea oricăror alte lucrări.

Reclamanta a mai menționat că în perioada interbelică o parte din teren a fost separată de biserică, prin construirea unei străzi circulare în jurul acesteia, precum și că bunurile imobile deținute în proprietate sunt menționate, încă din anul 1905, în inventarul Bisericii X., printre ele regăsindu-se și terenul în litigiu.

Din procesele-verbale nr. 297/1940 și nr.297/1940, ambele întocmite de Primăria Municipiului București - Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, Sector I Galben, rezultă că Biserica X. este proprietatea terenului din str. G. nr. x, având o suprafață de circa 500 mp. Prin aceste înscrisuri, terenul a fost delimitat și evaluat de către autoritățile vremii. În anul 1941, prin procesul-verbal nr.11276/1941, întocmit de judecătorul delegat, a fost înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 490 mp (loc viran) situat în str. P. nr.x0 și str. G. nr. x), în favoarea Parohiei Biserica X., pe baza posesiunii și cu titlu de prescripțiune prin posesiune de peste 30 de ani. Totodată, în extrasul de carte funciară referitor la partea I („Date privitoare la imobil") și partea a II-a („Date privitoare la proprietate") se atestă același lucru, respectiv că dreptul de proprietate a aparținut reclamantei.

În inventarul întocmit la 31.12.1958, la categoria „Terenuri - Curți", la pct. 4, parohia apare ca fiind proprietara terenului viran care face obiectul prezentei cauze; aceeași situație este reținută și în procesele-verbale de inspecție generală din anii 1969, 1970, 1972, 1974 și 1977. De asemenea, din adeverința nr.7541/1976, emisă de Arhiepiscopia Bucureștilor - Sectorul Economic I, rezultă că terenul în cauză este în proprietatea Parohiei Bisericii X., fiind reînscrise în inventarul parohial, atât în cel de la parohie, cât și în cel de la Arhiepiscopia Bucureștilor din anii 1944 și 1945.

A menționat reclamanta că încă din anul 1976, atât terenul în litigiu, cât și întreaga sa proprietatea sunt împrejmuite cu un gard din plăci din beton, înalt de 2 m. Acest fapt rezultă din adresa întocmită în data de 15.07.1976 de către părintele paroh, prin care a fost înaintat devizul de lucrări și au fost făcute unele lămuriri cu privire la împrejmuirea terenului viran; acest înscris se coroborează cu procesul-verbal nr.3/1976 referitor la construirea gardului care împrejmuiește terenul aflat în proprietatea bisericii. Faptul posesiei terenului rezultă și din constatările unui inspector financiar, consemnate în procesul-verbal din 27.04.1982, de unde rezultă că biserica este proprietara terenului viran de 503 mp.

S-a arătat, de asemenea, că la data de 14.05.2003, reclamanta figura înscrisă la Direcția de Impozite și Taxe Locale de pe lângă Primăria sectorului 2 București cu teren în suprafață de 993 mp, situat în str. L. nr. x8, astfel cum rezultă din certificatul privind impozitele și taxele locale pentru persoane juridice din 14.05.2003; suprafața de teren de 993 mp, reprezintă întreaga suprafață a curții aferente bisericii, terenul în litigiu, în suprafață de 499, 41 mp, fiind o parte a acestuia. Aceeași suprafața de teren de 993 mp, apare înscrisă și în adresa din 06.06.2003 emisă de Direcția Venituri Buget Local, Serviciul Impunere Persoane Juridice. În toată această perioadă reclamanta a plătit taxele și impozitele către stat, pentru construcții și terenuri și a avut posesia neîntreruptă asupra terenului situat în str. L. nr. x8, în suprafață de 499,41 mp, încă din anul 1905, astfel cum rezultă din inventarul bisericii de la acea dată. De asemenea, continuitatea posesiei reclamantei este reținută și prin procesul-verbal nr. 11276/1941, întocmit de către un judecător delegat, din care rezultă că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe baza posesiunii și cu titlu de prescripțiune prin posesiune de peste 30 de ani.

A susținut reclamanta că, în mod cert, în perioada 16.05.1941 - 16.05.1971, a stăpânit terenul în cauză (data de 16.05.1941 fiind data procesului-verbal indicat mai sus, prin care s-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, în favoarea sa) astfel că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiunea de 30 de ani, având posesia imobilului dacă nu pentru întreaga perioadă din 1905 și până în prezent, cel puțin pentru perioada 16.05.1941 - 16.05.1971, posesia fiind exercitată continuu, neîntrerupt, public și sub numele de proprietar.

În continuare, reclamanta a arătat că imobilul teren în suprafață 499,51 mp a fost atribuit prin Ordinul Prefecturii Municipiului București nr.183/2003, în proprietatea pârâtei B. fiind întocmit în acest sens titlul de proprietate nr. xxx9 din 19.02.2003 în temeiul art. 13 din Legea nr.44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război și procesul-verbal de punere în posesie nr.15872/2003, deși Statul Român nu avea niciun drept de proprietate asupra terenului atribuit.

Procesul-verbal de punere în posesie nr. 15872/2003, încheiat între Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de pe lângă Primăria sectorului 2 București și B. a fost încheiat numai scriptic, părțile nedeplasându-se la fața locului pentru punerea în posesie, astfel că nu au fost trasate semne de hotar și nu a fost individualizată faptic parcela de teren în litigiu, care s-a aflat mereu în  posesia reclamantei.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe disp. art.1890, art. 1846 și urm. C.civ.

La data de 29.08.2011, reclamanta a depus o cerere completatoare prin care a solicitat să se dispună și radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei B. asupra imobilului-teren în suprafață de 499,41 mp.

Pârâta B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, arătând că litigiile dintre aceasta și reclamanta Parohia Bisericii X. au început la scurt timp după ce Prefectura Municipiului București a emis titlul de proprietate nr. xxx9/2003, prin care i-a fost constituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 499,51 m.p., în temeiul disp. Legii nr.44/1994, în calitate de moștenitor al unui veteran de război. Propunerea de atribuire a terenului făcută de către Primăria sectorului 2 București a fost validată de Prefectul Municipiului București, iar alegerea terenului disponibil s-a făcut de autorități cu respectarea dispozițiilor legale.

A mai susținut această pârâtă că cererea de chemare în judecată este intitulată de reclamantă ca fiind o cerere provocatorie, care poate fi exercitată doar de "titularul unui drept care cheamă în judecată pe cel care prin atitudinea sa sau prin actele sale, îi tulbură exercițiul dreptului sau" or, condițiile prezentate de reclamantă, care este nemulțumită că i s-a emis un titlu de proprietate pe o suprafață vizată de ea, nu pot fi apreciate ca definitorii pentru acțiunea provocatorie, întrucât pe de o parte reclamanta nu este titularul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 449,51 m.p., iar pe de altă parte pârâta nu a avut, nu are și nu a manifestat nicio atitudine, prin acte sau fapte, care să tulbure exercitarea vreunui drept de proprietate invocat de către reclamantă.

Prin urmare, reclamanta nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra  terenului în litigiu, spre deosebire de pârâtă care se află în posesia titlului de proprietate nr. xxx9/2003, astfel că reclamantă este cea care tulbură exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

În opinia pârâtei, cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, întrucât aceasta considerându-se proprietar al terenului, a exercitat o acțiune în constatare, deși avea deschisă calea acțiunii în revendicare.

Cu referire la dovada dreptului de proprietate a arătat că dacă Biserica X. a fost înzestrată cu terenurile din jurul ei, atunci ar trebui să existe actul prin care terenul a intrat în proprietatea acesteia, iar reclamanta are obligația de a prezenta actul de înzestrare și de a dovedi cum, când și în ce condiții a pierdut proprietatea asupra terenului și cine a preluat terenul.

A mai susținut pârâta B. că în urma administrării probei cu expertiză în dosarul având ca obiect revendicare imobiliară, nu au fost identificate la nivelul solului sau în subsol morminte sau oseminte umane, care să conducă la concluzia  că terenul a fost folosit de reclamantă ca cimitir; expertiza a identificat pe terenul în litigiu, doar la nivelul solului,  existența unor construcții  care ocupă terenul pe o suprafață de aproximativ 100 mp.

În ceea ce privește mențiunile cuprinse în registrele de transcripțiuni și inscripțiuni, pârâta a arătat că toate consemnările au avut un  caracter provizoriu iar  înscrierea în temeiul Procesului-verbal nr. 11276/1940 al Comisiei pentru înființarea Cărților Funciare din București nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât cărțile funciare provizorii din municipiul București nu au fost transformate în cărți de publicitate funciară; pe cale de consecință,  înscrierile în cartea funciară cu privire la imobilele aflate pe raza municipiului București nu erau constitutive de drepturi.

Pârâtul Secretariatul de Stat pentru Culte a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Primăria sectorului 2 București a depus o cerere prin care a menționat că achiesează la pretențiile reclamantei.

Prin sentința civilă nr.2135 din 09.12.2013, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Secretariatul de Stat pentru Culte; în consecință, a respins cererea formulată împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria sectorului 2 București, astfel că cererea formulată împotriva acestei pârâte a fost respinsă pentru acest considerent; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, pe capătul de cerere având ca obiect radiere din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei B. și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București pe capătul de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de lungă durată.

Pe cale de consecință, a respins al doilea capăt de cerere, formulat împotriva pârâtului Municipiul București, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. pe primul capăt de cerere.

A admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primarul General și B., a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului - teren situat în str. L. nr.x8, în suprafață de 503 mp identificat în planul de amplasament rezultat în urma măsurătorilor, în raportul de expertiză tehnică judiciară; a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei B. asupra imobilului - teren în suprafață de 499,41 m.p.

Prima instanță a reținut că, astfel cum a fost completată, cererea prin care s-a solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate de către Parohia Bisericii X. asupra imobilului în suprafață de 499,41 mp, ca efect al uzucapiunii de lungă durată, este admisibilă deoarece reclamanta nu este proprietara imobilului sus-menționat.

Având în vedere că uzucapiunea este instituită de lege ca o sancțiune împotriva proprietarului (care, dând dovadă de lipsă de diligență, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane), ce reprezintă, în același timp, un beneficiu acordat de lege posesorului (care a stăpânit bunul o perioadă de timp stabilită de lege, ca un adevărat proprietar), acțiunea pentru constatarea uzucapiunii trebuie îndreptată împotriva adevăratului proprietar.

Referitor la legitimarea procesuală pasivă, tribunalul a apreciat că, pe primul capăt de cerere, are calitatea procesuală pasivă pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, prin prisma faptului că este unitatea administrativ teritorială care a deținut terenul, termenul uzucapiunii de 30 de ani fiind calculat și îndeplinit numai cu acest pârât, înainte de emiterea titlului de proprietate nr. xxx9/2003; de asemenea, are calitate procesuală pasivă și pârâta B., care în prezent este în posesia unui titlu de proprietate asupra terenului ce face obiectul uzucapiunii, în scop de opozabilitate

,

termenul de uzucapiune fiind îndeplinit anterior dobândirii de către  aceasta a dreptului de proprietate.

S-a arătat, de asemenea, că imobilul ce face obiectul litigiului se află în raza teritorială a Municipiului București, unitate administrativ-teritorială cu personalitate juridică conform art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, reprezentată în justiție de Primar.

A reținut tribunalul că potrivit situației juridice înaintate de Primăria Municipiului București cu adresa din 16.07.2012, în cartea funciară din anul 1940 a fost înscris, cu procesul verbal nr. 111276/1940, imobilul cu adresa str. P. nr.x0 comun cu str. G. nr.x, iar la nivelul anului 1986 imobilul a fost înscris în evidențele cadastrale ale orașului București la adresa poștală str. P. nr. x0, cu suprafața de 403,00 mp teren, ca proprietate de stat (categoria de folosință - construcții și curți), cu posesor de parcele la data întocmirii evidentelor - Consiliul Popular Sector 2 București.

Tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 36 și 26 din Legea nr. 18/1991, precum și prevederile art. 477 C.civ., ale Legii nr.213/1998 și ale Legii nr. 215/2001.

Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că posesia exercitată de reclamantă îndeplinește condițiile prevăzute de lege, fiind o posesie utilă, care a fost exercitată pe o perioada de 30 de ani, astfel că pretențiile reclamantei sunt întemeiate.

Având în vedere și considerentele deciziei civile nr.85/2007, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. xx85/2/2006, tribunalul a reținut că reclamanta nu este proprietara terenului, înzestrarea sa la momentul clădirii bisericii neîmbrăcând forma unui act apt să permită transmiterea dreptului de proprietate. De asemenea, nici procesul verbal de intabulare prezentat în cadrul probei cu înscrisuri, nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât înscrierea respectivă, avea în baza legii aplicabile în momentul înscrierii, efecte declarative de drepturi, nu constitutive.

Posesia exercitată de reclamantă asupra terenului nu a fost întreruptă de proprietarul terenului, a fost publică și sub nume de proprietar iar din probele administrate în cauză a rezultat că terenul se află în continuare în folosința reclamantei, fiind îngrădit de către aceasta. Împrejurarea că reclamanta a folosit terenul în cauză în suprafață de cca 500 mp încă din anul 1905 rezultă din  inventarul Bisericii Parohiale X., acest teren fiind menționat și în procesul-verbal nr. 297/1940, respectiv în procesul-verbal de revizuire nr.297/1940, întocmite de Primăria Municipiului București - Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, Sector I Galben, în care se menționează că Biserica X. folosea terenul din str. G. nr. x. În procesul-verbal nr.297/1940 și procesul-verbal de revizuire nr. 297/1940 apare menționat terenul viran cu suprafața de 500 mp cu următoarele vecinătăți - la N - str. G. - teren viran; la S - str. P.; la E - proprietatea bisericii și la V - proprietatea P.

Terenul a mai fost menționat și în procesul-verbal nr. 11276/1941, fiind înscris în cartea funciară un drept de proprietate pe baza posesiunii și cu titlu de prescripțiune prin posesiune de peste 30 de ani. Acest proces verbal, care a fost însoțit și de o schiță, nu a avut efect constitutiv de drepturi, dar instituie o prezumție privind existența dreptului de proprietate.

De asemenea, terenul în suprafață de cca 500 mp apare și în Inventarul întocmit în 31.12.1958 la categoria „Terenuri - Curți" și în procesele-verbale de inspecție generală din anii 1969, 1970, 1972, 1974, 1976 și 1977. El este menționat și în adeverința nr.7541/1976, emisă de Arhiepiscopia Bucureștilor - Sectorul Economic I, și a fost înscris în inventarul parohial, atât în cel de la parohie, cât și în cel de la Arhiepiscopia Bucureștilor din anii 1944, 1945 și alții.

Că posesia exercitată de reclamantă a fost publică și sub nume de proprietar, respectiv că reclamanta s-a manifestat ca un proprietar diligent, rezultă din faptul că în anul 1976, atât terenul în litigiu, cât și întreaga proprietatea a reclamantei au fost împrejmuite cu un gard din plăci din beton, care există și în prezent, ce delimitează proprietatea. Aceste aspecte rezultă din adresa nr. 53/1976 reprezentând devizul de lucrări și procesul-verbal nr. 3/1976. Terenul mai este menționat și în: memoriul de activitate pe anul 1981, procesul-verbal din 27.04.1982 și procesul verbal de inspecție generală din 22.08.1983.

A arătat, în continuare, tribunalul că, întrucât se considera proprietara terenului, reclamanta și-a deschis rol fiscal, figurând la Direcția de Impozite și Taxe Locale de pe lângă Primăria sectorului 2 București cu teren în suprafață de 993 mp, situat în str. L. nr.x8, aspect ce rezultă din certificatul emis la 14.05.2003 de DITL sector 2 București. Impunerea s-a făcut având la bază declarația nr. 7/1997 făcută de preotul paroh, clădirea bisericii având o suprafață de 308 mp iar curtea de 993 mp.

Constatând că în actele emise de DITL sector 2 București există neclarități privind momentul deschiderii rolului fiscal, tribunalul a avut în vedere înscrisurile cu dată mai veche, care au fost însoțite și de certificate privind impozitele precum și chitanțele care fac dovada plății rolului fiscal începând cu anul 1994.

Cu privire la caracterul continuu și neîntrerupt al posesiei, prima instanță a apreciat că, până la proba contrară, posesorul actual care dovedește că a posedat la un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, deci, că a avut o posesie continuă, conform art. 1850 C.civ.; în speță, o astfel de probă contrară nu a fost făcută de către pârâți.

Caracterul public și util al posesiei a fost reținut pe baza depozițiilor martorilor  audiați, care au declarat că terenul a fost delimitat prin construirea unui gard în anii 1970, pe linia de demarcație a terenului. Reclamanta era cunoscută de comunitatea locală ca proprietară, nefiind netulburată în stăpânirea imobilului.

Potrivit prevederilor art.1854 C.civ., posesorul este presupus că posedă pentru sine sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul, iar în cauză nu s-a administrat vreo dovada contrară în acest sens, în persoana reclamantului fiind întrunite ambele elemente ale posesiei, respectiv atât corpus, cât și animus.

Pentru considerentele expuse, constatând că începând cu anii 1940 reclamanta a exercitat asupra terenului în suprafață de 499,41 m.p., identificat conform raportului de expertiză, o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, care îndeplinește condițiile impuse de art.1847 C.civ. pentru a putea prescrie, în temeiul art.1846 din același act normativ, tribunalul a apreciat că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin efectul uzucapiunii de lungă durată , termenul uzucapiunii îndeplinindu-se în anii 1970 -1971.

Această instanță a menționat că a luat ca punct de plecare al termenului de prescripție achizitivă anii 1940, întrucât terenul apare menționat cu vecinătăți în procesul-verbal nr.297/1940 și în procesul-verbal de revizuire nr.297/1940, ambele întocmite de Primăria Municipiului București - Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, Sector I Galben, precum și în procesul-verbal nr. 11276/1941.

A subliniat tribunalul că termenul de 30 de ani s-a împlinit cu mult timp înainte de a se emite titlul de proprietate pe numele pârâtei B.; de altfel, și în cazul în care s-ar fi luat ca punct de plecare anii 1970 (când s-a realizat îngrădirea terenului, astfel cum a rezultat din declarațiile martorilor)  termenul de 30 de ani s-ar fi împlinit în anii 2000, înainte de emiterea titlului de proprietate al pârâtei B. În acest context, existența titlului de proprietate nr. xxx9/2/2003 al pârâtei referitor la imobilul în litigiu - respectiv suprafața de 499,41 mp, nu afectează termenul prescripției achizitive care s-a împlinit anterior emiterii titlului, hotărârea ce se va pronunța în prezenta cauză urmând a constata, cu efect retroactiv, existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.

De asemenea, împrejurarea că pârâta B. și-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 499,41 mp, nu afectează termenul de uzucapiune care s-a împlinit anterior emiterii titlului de proprietate și înscrierii acestuia în cartea funciară nr. xxx48.

În consecință, Tribunalul  București a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, dispunând și radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei B. asupra imobilului-teren în suprafață de 499,41 mp (ca o consecință a efectului retroactiv al admiterii cererii de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra imobilului teren în suprafață de 503 mp).

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B., solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii excepției calității procesuale pasive a Municipiului București, reprezentat prin Primarul General și respingerii acțiunii formulate de Parohia Bisericii X., ca nefondată.

În motivarea apelului, pârâta a arătat că, în ceea ce privește primul capăt de cerere, în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, în condițiile în care aceasta este proprietar al terenului în litigiu, conform titlului de proprietate nr. xxx9/2003, iar potrivit art. 645 C.civ., uzucapiunea este o veritabilă sancțiune împotriva proprietarului care a pierdut posesia asupra bunului, posesie care este exercitată de o altă persoană, în condițiile art. 1890 C.civ.

Cu privire la soluția dată fondului cererii de chemare în judecată, a arătat că în mod greșit a fost admisă cererea de chemare în judecată și s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 503 mp.

Prin decizia civilă nr. 579/A din 19.12.2014, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității apelului; de asemenea, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă.

Curtea de apel a reținut că excepția inadmisibilității apelului, invocată de către intimata - reclamantă este nefondată, întrucât inadmisibilitatea nu este dată strict de raportul de drept substanțial care ar fi vizat constatarea uzucapiunii de 30 de ani, doar față de Municipiul București, termenul fiind împlinit în anul 1971, ci și de cadrul procesual deschis, inclusiv în raport cu un proprietar deținător al unui titlu emis în 2003 pentru același imobil (pârâta B.) care, la rândul său, și-a susținut în cauză, în mod firesc, propriile apărări întemeiate pe dreptul de proprietate decurgând din titlul său de proprietate.

Opozabilitatea reținută de către prima instanță nu vizează o atitudine procesuală pur pasivă a celui chemat în judecată în calitate de pârât, cu atât mai mult, când acesta invocă apărări privitoare la propriul drept, pe care instanțele sunt chemate să le analizeze, în contextul probatoriului administrat.

A arătat instanța de apel (aceste considerente având menirea de a completa, înlocui ori modifica motivarea primei instanțe cu privire la aspectele cadrului procesual) că, în speță, contrar celor reținute de prima instanță, chemarea pârâtei B. în judecată constituie mai mult decât o simplă nevoie de opozabilitate a soluției instanțelor, dat fiind că acțiunea în constatarea uzucapiunii, în raport de data formulării acesteia, conferă legitimare procesuală pasivă nu doar Municipiului București, ci și tuturor celor care au invocat ori invocă un drept de proprietate asupra imobilului, așadar inclusiv apelantei - pârâte care este beneficiara unui titlu de proprietate, emis în temeiul unei legi speciale și în executarea unei hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește condițiile uzucapiunii de lungă durată, curtea de apel a reținut că, în cauză, au fost probate faptul posesiei și îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 1847 – 1890 C.civ., astfel că în mod temeinic și legal prima instanță a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Cu referire la identificarea terenului în litigiu de către Comisia locală sector 2 București ca fiind un teren viran și liber și adresa invocată de către apelantă emisă în acest sens (care a stat la baza emiterii titlului de proprietate al pârâtei), instanța de apel a arătat că s-au dovedit a fi eronate, astfel cum a confirmat chiar Primăria sectorului 2 București, prin adresa Direcției de urbanism, cadastru, fond funciar din 23.10.2003, în sensul că faptic nu s-a identificat o astfel de parcelă, că o astfel de operațiune nici nu era posibilă, în condițiile în care terenul este împrejmuit cu plăci de beton și că a fost sesizată Prefectura Municipiului pentru găsirea unui alt amplasament spre a fi restituit pârâtei în executarea unei hotărâri judecătorești.

Curtea de apel a constatat că lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București, invocată în criticile din apel, nu poate fi reținută, pârâtul sus-menționat fiind chemat în judecată în calitatea sa de reprezentant al statului, din punct de vedere administrativ, cu privire la bunurile aflate în zona sa de administrare și asupra cărora statul se poate pretinde proprietar, în perioada supusă analizei în acțiunea dedusă judecății.

Cu referire la poziția procesuală a pârâtei B., Curtea de apel a reținut că aceasta a fost chemată în judecată, alături de Municipiul București, pentru a se constata, în favoarea reclamantei dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului disputat, printr-o posesie îndelungată, de peste 30 de ani.

Examinând criticile prin care s-a susținut că probele administrate în cauză au fost greșit interpretate, instanța de apel a arătat că probele administrate la judecata în fond au fost analizate în mod temeinic și au condus la soluția de admitere a cererii de chemare în judecată.

Astfel, s-a constatat că, în toate evidențele aflate la dispoziția reclamantei ori a Arhiepiscopiei Bucureștilor Sectorul Economic I din anii 1944 - 1945, terenul de cca 500 mp, identificat prin raportul de expertiză topo efectuat în cauză, era înscris în inventarul parohial cu titlu de proprietate. Acest aspect se regăsește și în procesele verbale de inspecție de la nivelul anilor 1976 - 1983, în devizul de lucrări din 1976 privind împrejmuirea terenului cu plăci de beton de doi metri și delimitarea acestuia de vecini și în înscrisurile emise de Direcția de Taxe și Impozite sector 2 București, în care reclamanta a fost menționată ca proprietar al bunului.

Până la eliberarea titlului de proprietate în favoarea apelantei-pârâte, nici un organ al statului ori vreo persoană nu au tulburat-o pe reclamantă în exercitarea posesiei asupra terenului în litigiu, care era cunoscut ca aparținând dintotdeauna bisericii.

A mai arătat Curtea de apel că echivocitatea echivalează cu precaritatea și exclude posesia, așadar și uzucapiunea, însă, în speță, viciul echivocității nu se regăsește; contrar opiniei apelantei, calculul termenului de 30 de ani nu are ca dată de început, data introducerii acțiunii, care s-ar împlini astfel retroactiv, dar ar cuprinde și perioada celor 10 ani scurși de la emiterea titlului de proprietate al apelantei pârâte (ceea ce, în opinia acestei părți ar constitui un element de echivocitate a posesiei reclamantei asupra terenului în litigiu).

Astfel, susținerile apelantei-pârâte contravin dispozițiilor art. 1889 și 1890 C.civ., dar și situației de fapt reținute în cauză.

Or, echivocitatea este generată de confuzia privind titularul exercitării posesiei, care în cauză lipsește, posesorul fiind în continuare, intimata-reclamantă. Eliberarea titlului de proprietate pe terenul în litigiu, constituie o veritabilă tulburare de drept, însă punerea efectivă în posesie conform titlului de proprietate eliberat apelantei, practic nu s-a realizat, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză.

Potrivit art. 1890 C.civ., cel ce invocă prescripția de 30 de ani nu este obligat să producă vreun titlu și nici nu i se poate opune reaua-credință. Acțiunea în constatarea uzucapiunii este imprescriptibilă și nu poate fi invocată pasivitatea reclamantei în formularea unei astfel de acțiuni, anterior eliberării titlului de proprietate al apelantei.

Pe cale de consecință, instanța de apel nu a primit susținerile apelantei-pârâte, în sensul că uzucapiunea constatată în favoarea reclamantei ca fiind împlinită încă din anul 1971 (cu consecința dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, încă de la acel moment), nu-i poate fi opusă pentru cei 10 ani de când a dobândit titlul de proprietate a bunului, arătând că ignoră situația juridică reală privind imobilul care face obiectul cauzei pendinte și încălcă principiul stabilității raporturilor civile cu privire la bun.

Tot astfel, instanța de apel a constatat ca fiind nerelevantă susținerea din apel, în sensul că apelanta nu ar fi stat în pasivitate după obținerea titlului de proprietate emis de către Prefectura Municipiului București  și obținerea procesului verbal de punere în posesie nr. 15872/2003, formulând acțiune în revendicare a terenului împotriva reclamantei (din dosarul în curs de judecată) - dosar nr. xxx1/3/2008, înregistrat pe rolul Tribunalului București - apreciind că aceasta nu este un argument pentru a șterge caracterul util al posesiei exercitate de către reclamantă în timpul celor 30 de ani necesari pentru împlinirea uzucapiunii - perioadă în care nu a fost contestată de către nimeni, nici de organele statului, nici de către vreo persoană - posesia fiind una publică, neîntreruptă, exercitată în mod continuu, pașnic, sub nume de proprietar și neechivocă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanta și pârâta B.

1.Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului propriu, modificarea deciziei civile nr. 579/A/2014 în sensul admiterii excepției inadmisibilității apelului declarat de pârâta B., și, pe cale de consecință, respingerea apelului declarat de aceasta, ca fiind inadmisibil.

În dezvoltarea criticilor de recurs, a arătat că apelul formulat de pârâtă era inadmisibil întrucât apelanta nu este parte în raportul juridic de drept substanțial dedus judecății.

Astfel, prin sentința civilă nr. 2135/2013, Tribunalul București a constatat că Municipiul București este adevăratul proprietar față de care parohia a uzucapat

"

prin prisma faptului că este unitatea administrativ teritorială care a deținut terenul, termenul uzucapiunii de 30 de ani fiind calculat și îndeplinit numai cu acest pârât, înainte de emiterea titlului de proprietate nr. xxxx9/2/2003". Întrucât raportul de drept substanțial dedus judecății s-a născut numai între parohie și Municipiul București (pârâta B. fiind un simplu terț), singura parte care putea să critice soluția primei instanțe cu privire la fondul dreptului dedus judecății era Municipiul București, care însă nu a formulat apel, achiesând la hotărârea Tribunalului București. Prin urmare, sub aspectul dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate prin uzucapiune, hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă.

În opinia acestui recurent, calificarea drept admisibil a apelului formulat de pârâta B. are drept consecință încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii primei instanțe care este definitivă și irevocabilă față de pârâtul Municipiul București.

În plus, prima instanță a mai reținut că B. are calitate procesuală pasivă doar în scop de opozabilitate. Prin urmare, aceasta putea critica hotărârea primei instanței numai cu privire la calitatea sa procesuală pasivă.

Instanța de apel a respins excepția inadmisibilității reținând că atragerea în proces a apelantei B. depășește sfera opozabilității, deoarece prezenta acțiune în constatarea uzucapiunii conferă legitimare procesuală pasivă nu doar Municipiului București, ci și tuturor celor care au invocat ori invocă un drept de proprietate asupra imobilului, așadar inclusiv apelantei-pârâte B.

A susținut recurenta-reclamantă că soluția instanței de apel este greșită întrucât legitimarea procesuală pasivă în cadrul acțiunii în constatare o are adevăratul proprietar împotriva căruia a curs și s-a împlinit termenul prescripției achizitive și, deci, față de care s-a uzucapat. Or, în speță, adevăratul proprietar este Municipiul București, deoarece în anii 1970-1971 (când s-a împlinit termenul uzucapiunii), pârâta B. nu deținea niciun drept de proprietate asupra terenului în litigiu; acesteia i s-a emis titlul de proprietate în anul 2003, după 30 de ani de la momentul împlinirii termenului prescripției achizitive.

S-a mai arătat că, prin urmare, calitatea de adevărat proprietar nu trebuie confundată cu cea de actual proprietar, pentru acțiunea în constatarea uzucapiunii prezentând relevanță proprietarul față de care a curs și s-a împlinit termenul prescripției achizitive de lungă durată, respectiv Municipiul București.

Cu referire la împrejurarea că apelanta-pârâtă B. este beneficiara, în temeiul unei legi speciale și în executarea unei hotărâri judecătorești, a emiterii unui titlu de proprietate pentru teren, recurenta-reclamantă a învederat că nici Legea nr.44/1994 și nici sentința civilă nr.511/1998, pronunțată de Curtea de Apel București, nu prevăd ca apelantei pârâte B. trebuie să i se atribuie terenul situat în str. L. nr. x8, ci un teren

in abstracto

, existând numai obligația Consiliul Local al Sectorului 2 București de a identifica un teren liber în intravilan și de a înainta propunerea de emitere a titlului de proprietate  Prefecturii Municipiului București.

A susținut, de asemenea, recurenta-reclamantă că apărările formulate de pârâtă privind propriul drept nu pot face obiectul prezentului dosar, deoarece între părți există un alt dosar civil care are ca obiect acțiunea în revendicare formulată de către B., care este suspendat până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al  uzucapiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., a susținut că decizia civilă nr. 579/A/2014 a fost dată cu încălcarea textelor de lege aplicabile în cauză, respectiv că instanța de apel nu a motivat hotărârea judecătorească în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor din Legea nr. 7/1996.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., recurenta-pârâtă a susținut că a învederat instanței de apel că tribunalul a dispus radierea dreptului său de proprietate din cartea funciară, fără respectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică ale art. 26 și art. 34 din Legea nr.7/1996, care prevăd că, în cazul în care dreptul de proprietate al unei părți este dobândit prin uzucapiune, neconcordanțele dintre situația de fapt și cuprinsul cărții funciare, nu se înlătură prin rectificare, respectiv cazurile limitativ prevăzute de Legea nr. 7/1996, în care poate fi dispusă rectificarea de carte funciară.

Cu toate acestea, instanța de apel nu a expus în decizia recurată considerente privitoare la aceste critici.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, această recurentă a formulat și critici privitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 și art. 34 din Legea nr. 7/1996 (care intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ.), arătând că, atunci când provine din prescripția achizitivă, dreptul de proprietate este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară, iar potrivit doctrinei, într-o asemenea ipoteză, neconcordanțele dintre situația de fapt și cuprinsul cărții funciare, nu se înlătură prin rectificare, ci (după cum chiar legea o spune în mod expres), prin înscrierea dreptului în baza procedurii speciale.

Prin urmare, în situația în care dreptul de proprietate al unei părți provine din prescripția achizitivă, se derogă de la dispozițiile comune privind procedura înlăturării neconcordanțelor din cartea funciară și se înscrie dreptul de proprietate în mod direct, în baza procedurii speciale.

Faptul că, în speță, nu se aplică procedura rectificării de cartea funciară  rezultă și din art. 34 din Legea nr. 7/1996, care permite această procedură numai în situația în care valabilitatea titlului de proprietate al celui înscris în cartea funciară este înlăturată printr-o hotărâre judecătorească. Rectificarea de carte funciară se poate dispune de către instanța de judecată numai în cazurile limitativ reglementate de art. 34 din Legea nr. 7/1996, conform căruia: "Orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că: 1) înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; 2) dreptul înscris a fost greșit calificat; 3) nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;  4) înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului."

Or, recurenta-pârâtă nu se află în prezența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi apreciat asupra valabilității titlului său de judecată, ci prin cererea de chemare în judecată intimata-reclamantă, a solicitat, ca accesoriu al capătului principal privind constatarea uzucapiunii, rectificarea înscrierilor de carte funciară.

Mai mult, nici în fața primei instanțe, nici în fața curții de apel, intimata-reclamantă nu a adus critici cu privire la valabilitatea titlului său de proprietate, împrejurare subliniată în mod expres și de către reprezentatul Parohiei Bisericii X., la termenul din 05.12.2014.

Recurent-pârâtă a expus și argumente pentru care apreciază că niciuna dintre ipotezele art. 34 din Legea nr. 7/1996  nu sunt aplicabile în litigiul pendinte.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea judecătorească atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1847-1890 C.civ., deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca uzucapiunea lungă să-și producă efectele.

În opinia acestei recurente, soluția criticată este nelegală sub două aspecte: 1) calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiului București și 2) îndeplinirea condițiilor uzucapiunii.

1). În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul București s-a arătat că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor care reglementează uzucapiunea în sensul că nu a ținut cont de caracterul sancționatoriu al prescripției achizitive.

Astfel, uzucapiunea reprezintă o sancțiune în ceea ce îl privește pe  proprietarul neposesor care a stat în pasivitate, motiv pentru care aceasta poate fi opusă numai proprietarului actual al imobilului care, urmare admiterii acțiunii intimatei-reclamante, va fi deposedat de bun. Prin urmare, în opinia acestei recurente, dacă proprietarul

actual

nu este în culpă, împotriva acestuia nu poate fi invocată uzucapiunea.

Pe baza acestui raționament, recurenta-pârâtă a concluzionat că Municipiul București nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece acesta nu are bunul în proprietate (respectiv posesie), și că, de vreme ce în prezent este proprietara imobilului, condițiile uzucapiunii împreună cu toate efectele acesteia trebuiau analizate numai în contradictoriu cu ea, nu cu Municipiul București care nici nu are vreun interes de a face apărări în cauză.

2). Sub aspectul îndeplinirii condițiilor uzucapiunii, recurenta-pârâtă a arătat că sentința atacată este nelegală deoarece nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru ca reclamanta să dobândească dreptul de proprietate prin efectul prescripției achizitive.

Astfel, hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea articolului 1847 C.civ. conform căruia "ca să se poată prescrie se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar".

A susținut această recurentă că în fața instanțelor de fond a invocat viciul echivocității posesiei, despre care în literatura de specialitate s-a arătat că este incident atunci când actele de stăpânire exercitate de către posesor pot fi interpretate și altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu posesiei; cu alte cuvinte, posesia este echivocă atunci când nu se poate ști dacă există sau nu

animus sibi hanbedi

.

Cu referire la dispozițiile art. 1864 alin. (2) C.civ., recurenta-pârâtă a arătat că posesia reprezintă deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru și reprezintă o stare de fapt, spre deosebire de proprietate care este o stare de drept. Pentru a exista posesia trebuie să fie întrunite două elemente în persoana celui care o invocă, respectiv: intenția  deținătorului  de  a  se  comporta  ca proprietar  și deținerea  bunului în puterea sa.

Or, din considerentele hotărârii atacate rezultă că a fost analizat elementul material al posesiei, concluzionându-se că terenul ce face obiectul prezentei cererii de chemare în judecată a fost, în fapt, în posesia reclamantei, însă nu și elementul intențional al posesiei, întrucât nu s-a arătat dacă intimata-reclamantă deținea bunul pentru sine sau, în calitate de detentor precar, pentru Statul Român.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru ca reclamanta să poată dobândi dreptul de proprietate, ca efect al uzucapiunii, în contradictoriu cu aceasta.

Astfel, de vreme ce uzucapiunea, ca mod de dobândire al dreptului de proprietate, este o veritabilă sancțiune îndreptată împotriva proprietarului care a pierdut posesia asupra bunului, posesie care este exercitată de o altă persoană în condițiile art. 1890 și urm. C.civ., aceasta poate fi opusă numai proprietarului care a avut o atitudine pasivă față de bunul său. În consecință, termenul de 30 de ani nu poate fi calculat din 1940, ci trebuie avută în vedere posesia reclamantei în ultimii 30 de ani anteriori introducerii acțiunii deoarece prin interpretarea contrară, ar fi încălcat principiul egalității armelor, orice apărare a recurentei-pârâte fiind inutilă.

Or, făcându-se aplicarea greșită a textului de lege evocat, s-a constatat că începând cu anii 1940, intimata-reclamantă a exercitat asupra terenului, o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, termenul uzucapiunii împlinindu-se în 1970, anterior emiterii titlului de proprietate al recurentei-pârâte.

În opinia acestei recurente, dacă proprietarul neposesor poate fi sancționat pentru inactivitate și posesorul neproprietar care posedă un bun timp de 106 de ani (așa cum pretinde intimata-reclamantă) dar nu inițiază demersuri în vederea obținerii unui titlu de proprietate prin uzucapiune, trebuie sancționat. Deși cererea privind constatarea dobândirii unui bun prin uzucapiune este imprescriptibilă, în funcție de circumstanțele cauzei trebuie apreciat dacă nu se încalcă un alt drept de proprietate constituit și din vina posesorului care a efectuat acte echivoce ce au condus la situația ca terenul în discuție să aibă a situație juridică incertă.

Prin urmare, raportat la împrejurarea că terenul a intrat în mod valabil în proprietatea sa, recurenta-pârâtă a opinat că nu prezintă relevanță perioada  anterioară emiterii titlului său de proprietate în care intimata-reclamantă susține că ar fi posedat bunul.

S-a mai arătat că pasivitatea acestui posesor este de natură să îi producă un prejudiciu iremediabil întrucât dacă situația terenului nu ar fi fost incertă, până în prezent ar fi fost pusă în posesia unui teren ce nu ar fi făcut obiectul atâtor litigii între părți. Prin urmare, pasivitatea Parohiei Bisericii X. de a obține o hotărâre judecătorească prin care să i se valideze pretinsul drept de proprietate trebuie sancționată, în caz contrar recurentei i s-ar crea un prejudiciu cel puțin în valoare de 1.074.256, 725 RON dacă se raportează la valoarea imobilului astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză.

Recurenta-pârâtă a apreciat că un argument suplimentar pentru admiterea recursului său este acela că titlul său de proprietate a fost eliberat în temeiul art.13 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, față de sentința civilă nr. 511/1998 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost obligat Consiliul Local al Sectorului 2 București să identifice un teren liber în intravilan și să înainteze propunerea de împroprietărire Prefecturii Municipiului București.

Identificarea terenului în litigiu de către Consiliul Local al Sectorului 2 București ca fiind liber contrazice susținerile intimatei-reclamantei cu privire la «publicitatea» sau «utilitatea» pretinsei posesii, fiind irelevant că în cursul procesului, Municipiul București - Sector 2 a achiesat la pretențiile intimatei-reclamante.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate și urmează să le respingă pentru considerentele ce vor succede.

I. În ceea ce privește recursul recurentei-reclamante, prin care s-a susținut inadmisibilitatea apelului declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr.2135/2013 a Tribunalului București, ale cărui critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.