Decizia nr. 24/2017 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 12/2015 — chestiunea de drept: următoarea chestiune de drept: "în interpretarea dispozițiilor art. 1845 din Codul civil coroborat cu art. 1847 din Codul civil și art. 36 din Codul de procedură civilă, în cazul uzucapiunii pentru un imobil situat în…

Prin Încheierea din data de 6 decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 5.186/202/2015, Tribunalul Călărași - Secția civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să dezlege următoarea chestiune de drept: "în interpretarea dispozițiilor art. 1845 din Codul civil de la 1864 coroborat cu art. 1847 din Codul civil de la 1864 și art. 36 din Codul de procedură civilă în cazul uzucapiunii pentru un imobil situat în intravilan neînscris în cartea funciară în cazul posesiei începute anterior intrării în vigoare a Codului civil, calitatea procesuală aparține unității administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află situat imobilul."

Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 decembrie 2016 cu nr. 4.013/1/2016. II. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată." III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă "Art. 36. - Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Codul civil de la 1864 "Art. 1845. - Statul, stabilimentele publice și comunale, în ceea ce privește domeniul lor privat, sunt supuse la aceleași prescripții ca particularii și, ca și aceștia, le pot opune. [...] Art. 1847. - Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. . ." IV. Expunerea succintă a procesului

Prin acțiunea formulată la 1 octombrie 2015, reclamantul A a solicitat instanței - în contradictoriu cu pârâții unitatea administrativ-teritorială comuna B prin primar și C - să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil compus din 259 mp teren, situat în comuna B, prin efectul uzucapiunii imobiliare și joncțiunea posesiei sale cu cea a tatălui său C, arătând, în esență, că a cumpărat de la tatăl său suprafața de 800 mp, dar, în fapt, ca și acesta, a posedat suprafața de 1.059 mp pașnic, și sub nume de proprietar, mai mult de 30 de ani.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în anul 1971, tatăl său, C, împreună cu mama sa, au cumpărat printr-un înscris autentic un imobil în suprafață de 800 mp și o construcție, prin moștenirea soției sale, în anul 1978, pârâtul C dobândind și cota de ½ din dreptul de proprietate ce îi aparținea acesteia, iar, prin Contractul autentificat cu nr. 4.161/12.11.2001 de Biroul Notarial Public D, a vândut integral același imobil către reclamant, imobilul fiind stăpânit pașnic de către părinții săi între anii 1971 și 1978 și de tatăl său între anii 1978 și 2001, limitele de hotar ale nemișcătorului nefiind niciodată modificate.

Totodată, reclamantul a susținut că, procedând la măsurarea terenului, a constatat că acesta are, în realitate, 1.059 mp, adică cu 259 mp mai mult decât în actul de proprietate, și a menționat că plătește impozite corespunzător suprafeței reale a imobilului și că terenul nu face parte din domeniul public al statului sau al Unității administrativ-teritoriale B.

Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 35 și 1049 din Codul de procedură civilă, respectiv art. 1837, 1846, 1847, 1860 și 1890 din Codul civil din 1864.

Judecătoria Călărași, prin Sentința civilă nr. 3.764/2015 pronunțată la data de 8 decembrie 2015, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, invocată din oficiu și, în consecință, a respins acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Unitatea administrativ-teritorială comuna B s-a reținut că reclamantul nu a făcut nicio precizare și nu a depus nicio dovadă prin care să justifice calitatea procesuală pasivă a unității administrativ-teritoriale, respectiv că niciunul dintre înscrisurile depuse de reclamant nu identifică suprafața de 259 mp și nu atestă vreun drept de proprietate publică sau privată aparținând pârâtei asupra acestei suprafețe ori asupra imobilului în ansamblu, nefăcându-se dovada că pârâtul C ar fi deținut dreptul de proprietate legal stabilit pentru care se solicită constatarea intervenirii prescripției achizitive în favoarea reclamantului.

Instanța a avut în vedere faptul că uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietății și, în același timp, o sancțiune civilă pentru proprietarul imobilului care nu a manifestat un timp îndelungat diligență, lăsând posibilitatea altor persoane să intre în posesia bunului. Prin efectul uzucapiunii, cel care a exercitat o posesie utilă asupra terenului pe o perioadă de timp prevăzută de lege dobândește dreptul de proprietate asupra imobilului, corelativ stingându-se dreptul fostului proprietar. În consecință, pentru a produce efectele prevăzute de lege, uzucapiunea trebuie invocată împotriva adevăratului proprietar.

Având în vedere dispozițiile art. 36 din Codul de procedură civilă ("Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății") și considerentele arătate anterior, instanța a constatat că, într-o acțiune având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, calitatea procesuală activă aparține persoanei care pretinde că a exercitat o posesie utilă pe perioada prescrisă de lege, calitatea procesuală pasivă aparține proprietarului bunului, iar sarcina probei calității procesuale pasive a pârâtului revine reclamantului conform art. 249 din Codul de procedură civilă.

În raport cu argumentele expuse la analiza situației de fapt, instanța a apreciat că, în cauză, nu s-a făcut dovada faptului că Unitatea administrativ-teritorială comuna B sau pârâtul C ar fi proprietari ai suprafeței de 259 mp, neindividualizată, ce reprezintă diferență între suprafața din acte și suprafața măsurată a imobilului.

Față de cele arătate, având în vedere că reclamantului îi revenea obligația de a proba atât calitatea sa procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a pârâților, iar acesta nu a făcut dovada "calității de proprietar" și implicit a calității procesuale pasive a niciunuia dintre pârâți, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive pentru ambii pârâți și, pe cale de consecință, în temeiul art. 40 din Codul de procedură civilă a respins cererea ca introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. În privința pârâtului C s-a reținut că excepția este cu "atât mai întemeiată" cu cât reclamantul l-a chemat în judecată pe acesta în calitate de pârât, invocând joncțiunea posesiilor.

Împotriva sentinței anterior menționate, reclamantul a formulat apel, cale de atac ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași - Secția civilă.

Prin motivele de apel s-a solicitat desființarea sentinței pronunțate de instanța de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, arătându-se următoarele:

Proba proprietății prin înscrisuri, din punct de vedere juridic, prezintă reale dificultăți, astfel că dovada certă a proprietății ar trebui făcută numai probând că cel care a înstrăinat reclamantului, respectiv C, avea calitatea de proprietar pentru întreaga suprafață de 1.059 mp, întrucât acesta ar fi dobândit la rândul său dreptul de proprietate asupra aceleiași suprafețe de la adevăratul proprietar, or, în această situație, proba ar avea un caracter absolut numai în condițiile în care reclamantul ar fi produs în fața instanței, pe lângă actul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit întreaga suprafață de 800 mp, toate înscrisurile care să ateste că terenul ar fi avut în realitate o suprafață de 1.059 mp începând cu primul proprietar, însă o asemenea probă reprezintă, mai ales în privința terenurilor, o probatio diabolica pe care cel în cauză nu o poate administra.

De altfel, dacă ar fi existat un act cu privire la suprafața de 1.059 mp, tatăl reclamantului, C, ar fi vândut prin Actul autentificat cu nr. 4.161 din 12 noiembrie 2001 această suprafață, și nu suprafața de 800 mp.

Apelantul a mai arătat că este acceptat faptul că un proces în care o persoană cere să i se constate dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii trebuie să aibă loc în contradictoriu cu cel care are calitatea de proprietar al imobilului sau care ar fi avut calitatea de proprietar, dacă nu ar fi fost invocată uzucapiunea. În acest context, alături de proprietar, trebuie să aibă calitatea de pârât și persoana față de care s-a invocat joncțiunea posesiilor, deoarece hotărârea dată trebuie să îi fie opozabilă.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a unității administrativ-teritoriale s-a arătat că, înainte de 1990, înstrăinarea imobilelor se făcea, în cele mai multe cazuri, prin înscrisuri sub semnătură privată, situație ce a generat, în prezent, introducerea pe rolul instanțelor de judecată a unui număr foarte mare de acțiuni prin care posesorii au solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii.

Aceste acțiuni se introduc și se soluționează, de regulă, în contradictoriu cu foștii proprietari sau cu moștenitorii acestora, fiind însă și situații în care aceștia ori nu sunt cunoscuți ori sunt decedați, iar succesiunile lor nu au fost dezbătute, astfel încât nu se poate spune dacă au moștenitori. Din acest motiv, în practica instanțelor, s-a admis ca acțiunile prin care se solicită dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii să fie introduse împotriva unităților administrative-teritoriale în raza cărora se află imobilul respectiv.

În speța dedusă judecății, singura entitate care ar putea contesta dreptul de proprietate al reclamantului asupra suprafeței în discuție este unitatea administrativ-teritorială comuna B, avându-se în vedere și rațiuni de opozabilitate a hotărârii.

Mai mult, fiind vorba de o suprafață de 259 mp al cărei proprietar nu este cunoscut, în cauză reclamantul a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 26 din Legea nr. 18/1991, în conformitate cu care terenurile situate în intravilanul unei localități, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat și care nu au moștenitori, trec în proprietatea comunei.

La termenul din 6 decembrie 2016, la solicitarea reclamantului A, în cadrul soluționării apelului, Tribunalul Călărași a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, precum și suspendarea judecății până la pronunțarea hotărârii prealabile. V. Motivele reținute de titularul sesizării care susțin admisibilitatea procedurii

În conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, instanța de trimitere a apreciat că sesizarea vizează norme de drept intern și este admisibilă pentru următoarele considerente: a) Cauza în care se ridică chestiunea de drept ce se propune a fi dezlegată este pe rolul Tribunalului Călărași în ultimă instanță. b) Propunerea de sesizare privește o chestiune de drept susceptibilă de interpretare diferită a normelor de drept intern care pot genera practică neunitară. c) De lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 1845 din Codul civil de la 1864 coroborat cu art. 1847 din același act normativ coroborat cu art. 36 din Codul de procedură civilă depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât, între problema de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei, există un raport de dependență în sensul că hotărârea pe care o pronunță Înalta Curte de Casație și Justiție produce un efect concret asupra soluției din prezenta cauză. d) Problema de drept enunțată este nouă în contextul Deciziei nr. 19 din 5 octombrie 2015 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 12/2015 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 7 ianuarie 2016. Totodată prin consultarea jurisprudenței s-a constatat că, asupra problemei de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă. e) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție consultate în data de 5 decembrie 2016. VI. Punctul de vedere al completului de judecată

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului a reținut că dreptul de proprietate privată se poate dobândi prin uzucapiune nu numai când aparține particularilor, ci și atunci când titularul său este statul sau o comunitate locală. Concluzia se întemeiază pe dispozițiile art. 1845 din Codul civil din 1864 care statuează că "Statul, stabilimentele publice și comunale, în ceea ce privește domeniul lor privat, sunt supuse la aceleași prescripții ca particularii și, ca și aceștia, le pot opune", iar, pe de altă parte, pe prevederile art. 44 alin. 2 fraza I din Constituția României în care se precizează că "Proprietatea privată este ocrotită și garantată în mod egal de lege indiferent de titular".

Potrivit Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19 din 5 octombrie 2015 pronunțată în recurs în interesul legii în Dosarul nr. 12/2015 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 7 ianuarie 2016, procedura specială reglementată de prevederile art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privința posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil, cum este și cea din speță.

Din considerentele deciziei rezultă că "Din prezentarea formelor diferite de uzucapiune reglementate de legislația aplicabilă pe teritoriul țării noastre în decursul timpului rezultă că acestea sunt supuse unor condiții de fond diferite, ceea ce determină administrarea unui probatoriu specific și efectuarea de către judecător a unor verificări corespunzătoare, în raport cu forma de uzucapiune incidentă în cauză. În plus, hotărârea judecătorească are consecințe diferite, atât sub aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate, dar și din perspectiva efectelor înscrierii dreptului dobândit prin uzucapiune în cartea funciară. Chiar dacă dispozițiile tranzitorii ale art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 se referă la modul de aplicare a normelor care vizează condițiile de fond ale uzucapiunii, nu trebuie omis faptul că normele de procedură reprezintă forma de valorificare în plan procesual a normelor de drept material. Or, dacă legea aplicabilă în ce privește condițiile și termenele uzucapiunii este cea de la data începerii posesiei, aceasta trebuie aplicată în întregime, nu numai parțial, deci și cu privire la efectele posesiunii".

Așadar, în cazul în care posesia a început anterior intrării în vigoare a Codului civil, iar acțiunea este introdusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, sub aspect material, sunt aplicabile normele de drept în vigoare la data începerii posesiei, iar, sub aspect procedural, se aplică dispozițiile generale și cele vizând procedura contencioasă din Codul de procedură civilă.

În Codul civil din 1864 sunt reglementate două tipuri de uzucapiune: uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890) și uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, numită și uzucapiunea prescurtată (art. 1895).

Cele două forme de uzucapiune presupun îndeplinirea unor condiții specifice, dintre care unele sunt comune (să existe o posesie utilă, posesia să fie exercitată neîntrerupt în tot timpul fixat de lege, iar îndeplinirea prescripției achizitive să fie invocată de posesor, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție), iar altele se cer a fi întrunite numai în cazul uzucapiunii de 10 până la 20 de ani (să existe un just titlu, iar posesorul să fie de bună- credință).

În mod unanim, atât practica judiciară, cât și jurisprudența recunosc caracterul retroactiv al uzucapiunii, în special în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate de către posesor, respectiv stingerea acestui drept în ceea ce îl privește pe adevăratul proprietar.

Dobândirea de către posesor a dreptului exercitat asupra imobilului în cauză are loc nu de la data împlinirii termenului de prescripție, nici de la data pronunțării hotărârii judecătorești, ci retroactiv, din ziua începerii cursului prescripției achizitive, altfel spus, din momentul intrării efective în posesia bunului.

Sub aspect procedural, în ipoteza uzucapiunii reglementate de Codul civil din 1864, cererea de chemare în judecată vizează constatarea dreptului real dobândit în temeiul acesteia, acțiunea îmbrăcând forma cererii în constatare, hotărârea având efect declarativ (deoarece recunoaște dreptul de proprietate cu efect retroactiv, de la data începerii posesiei), ceea ce determină și administrarea unui probatoriu specific și efectuarea de către judecător a unor verificări corespunzătoare, în raport cu forma de uzucapiune incidentă în cauză.

Revenind la problema calității procesuale pasive s-a reținut și funcția probatorie a uzucapiunii. Astfel, în litigiile având ca obiect proprietatea, titularul trebuie să dovedească dreptul autorului său (adică al persoanei de la care deține lucrul), apoi dreptul autorului acestuia și așa mai departe. În alte cuvinte, revendicantul ar fi ținut să dovedească faptul că toți transmițătorii anteriori, din autor în autor, au avut calitatea de proprietari. Cu cât actele de transmitere sunt mai numeroase, cu atât sarcina probei este mai dificilă, adesea imposibilă (probatio diabolica). Or, grație uzucapiunii, întreaga misiune a stabilirii dreptului de proprietate se simplifică, întrucât este suficientă dovedirea unei posesii utile asupra unui imobil pe toată durata cerută pentru a uzucapa exercitată de către cel care se pretinde proprietar sau de către autorii săi.

Așadar, în cazul uzucapiunii reglementate de Codul civil din 1864, pentru imobile neînscrise în cartea funciară, aceasta conduce la dobândirea proprietății prin exercitarea posesiei utile, iar nu prin transmiterea dreptului de proprietate de la un proprietar către altul, ca în cazul actelor juridice. Ca atare, calitatea de proprietar a posesorului imobilului, anterior posesiei exercitate de uzucapant, rămâne irelevantă atunci când se analizează îndeplinirea, în persoana uzucapantului, a condițiilor legale de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Se mai reține că, în virtutea prevederilor art. 36 din Codul de procedură civilă, calitatea procesuală pasivă trebuie justificată și în cazul cererii de față, însă aceasta semnifică nu dovedirea dreptului de proprietate al pârâtului, ci dovedirea împrejurării că pârâtul este cel care ar putea invoca drepturi asupra imobilului și ar putea contesta drepturile pretins dobândite de reclamant.

A interpreta în sens contrar ar însemna ca sarcina probei privitoare la calitatea procesual pasivă a unității administrativ teritoriale să fie adesea imposibilă.

Așadar, se conchide, invocând dobândirea proprietății prin uzucapiune, reclamantul nu are a proba existența vreunui titlu de proprietate aparținând comunei B, întrucât nu se invocă un mod de dobândire a proprietății pe cale de transmitere prin act juridic, ci un mod originar de dobândire a proprietății, reclamantul având sarcina doar să probeze că cererea de chemare în judecată se justifică a fi formulată în contradictoriu cu pârâta, întrucât, în raport cu circumstanțele cauzei, aceasta ar putea invoca vreun drept de proprietate asupra imobilului sau ar putea contesta dreptul de proprietate dobândit de reclamant prin uzucapiune, fiind relevante în acest sens prevederile Legii nr. 213/1998, dar și dispozițiile art. 18 și 26 din Legea nr. 18/1991. VII. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări, reclamantul apreciind doar ca fiind oportună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. VIII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 2.488/C/4529/III-5/2016 din 1 februarie 2017, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul juridic civil, nu se verifică practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept care face obiectul sesizării Tribunalului Călărași.

Curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Târgu Mureș și Oradea au învederat că nu au fost identificate hotărâri judecătorești pronunțate cu privire la această chestiune de drept și nu au exprimat niciun punct de vedere în sensul celor solicitate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ca urmare a analizării punctelor de vedere și hotărârilor judecătorești înaintate de celelalte curți de apel s-au identificat următoarele orientări jurisprudențiale:

Într-o opinie s-a apreciat că, în cazul uzucapiunii pentru un imobil neînscris în cartea funciară, pentru o posesie începută anterior intrării în vigoare a Codului civil, calitatea procesuală pasivă aparține unității administrativ-teritoriale pe a cărei rază teritorială se află situat imobilul, în acest sens pronunțându-se Tribunalul Galați, Judecătoria Brăila, Judecătoria Făurei, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Constanța, Tribunalul Tulcea, Judecătoria Slatina, Tribunalul Dolj, Judecătoria Craiova, Judecătoria Caracal, Judecătoria Corabia, Judecătoria Baia de Aramă, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Strehaia, Tribunalul Călărași, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Oltenița, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomița, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Bistrița, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Gherla, Judecătoria Turda, Judecătoria Zalău, Judecătoria Suceava (existând și opinie contrară), Tribunalul Botoșani, Tribunalul Suceava, Judecătoria Rădăuți, Judecătoria Botoșani, Judecătoria Săveni, Judecătoria Gura Humorului, Curtea de Apel Iași, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huși, Tribunalul Iași (existând și opinie contrară), Judecătoria Iași, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Brașov, Judecătoria Făgăraș, Judecătoria Rupea, Judecătoria Zărnești, Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria Întorsura Buzăului și Judecătoria Sectorului 5 București.

Nuanțând, alte instanțe au considerat că unitatea administrativ-teritorială are calitate procesuală pasivă doar atunci când nu poate fi identificată o persoană fizică sau juridică în măsură să pretindă un drept de proprietate asupra imobilului, în acest sens dispunând Judecătoria Galați, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul București, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Videle, Judecătoria Năsăud.

Printr-o a treia categorie de hotărâri și puncte de vedere exprimate s-a învederat că nu se poate vorbi de existența unei reguli generale privitoare la calitatea procesuală pasivă care ar aparține, în toate cazurile, unității administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află imobilul, aprecierea asupra acesteia urmând a fi efectuată de instanța de judecată, de la caz la caz, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei spețe deduse judecății (Curtea de Apel Pitești și Curtea de Apel București).

Într-o altă opinie s-a considerat că, în astfel de litigii, unitatea administrativ-teritorială nu are calitate procesuală pasivă, care, nu poate reveni decât adevăratului proprietar al imobilului căruia reclamantul dorește să îi opună prescripția achizitivă, în acest sens pronunțându-se Tribunalul Olt, Judecătoria Suceava (existând și opinie contrară), Tribunalul Covasna și Tribunalul Ilfov. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că, prin calitate procesuală pasivă, se desemnează identitatea dintre persoana care figurează în proces în calitate de pârât și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, în materia drepturilor reale, cum este dreptul de proprietate, calitatea procesuală pasivă revine acelei persoane față de care reclamantul ar avea un interes serios și actual de a-și opune dreptul pe care îl invocă, respectiv acela care din punct de vedere juridic ar fi în măsură să îl conteste.

Această concluzie reiese din dubla funcționalitate a uzucapiunii, aceea de mod de dobândire a proprietății, dar și sancțiune pentru proprietarul nediligent care a permis ca imobilul său să fie stăpânit de o altă persoană pe tot timpul cerut de lege pentru a prescrie. Prin urmare, s-a reținut că, în litigiile întemeiate pe dispozițiile legale privind prescripția achizitivă, calitate procesuală poate avea numai persoana care din punct de vedere juridic, la momentul invocării uzucapiunii, are calitatea de proprietar de drept al imobilului.

Așadar, legitimarea procesuală pasivă presupune identitatea dintre persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic litigios, întrucât reclamantul este acela care declanșează procedura judiciară, acestuia îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâtului. Această obligație își are temeiul în dispozițiile art. 112 pct. 3 și 4 din Codul de procedură civilă, care prevede că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea reclamantului. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează aceasta, reclamantul justifică îndreptățirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât, responsabil de delăsarea bunului un timp îndelungat și crearea unei aparențe de proprietate în favoarea posesorului actual. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 22/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 947 din 24 noiembrie 2016), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că "dispozițiile art. 26 din Legea nr. 18/1991 au fost abrogate prin intrarea în vigoare a art. 1138 din Codul civil, în ceea ce privește regimul juridic al terenurilor din intravilanul localităților, rămase la dispoziția autorităților administrației publice locale de la persoanele care au decedat și/sau nu au moștenitori".

Ambele norme, se arată, au același obiect, în sensul că vizează situația moștenirii vacante. Faptul că norma din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se referă doar la imobile determinate (terenurile din intravilanul localităților) în timp ce norma din Codul civil reprezintă reglementarea cu caracter general în materie, indiferent de natura bunurilor, nu contrazice această constatare, ci subliniază doar suprapunerea parțială a sferei de aplicare a legii generale și a celei speciale din perspectiva bunurilor al căror regim juridic este concomitent reglementat.

Efectul arătat se produce numai cu privire la moștenirile deschise după intrarea în vigoare a Codului civil, respectiv după 1 octombrie 2011, astfel cum prevede expres art. 55 din Legea nr. 71/2011.

Pentru moștenirile deschise anterior acestei date, art. 26 din Legea nr. 18/1991, republicată, în forma modificată prin Legea nr. 158/2010, continuă să își producă efectele, în virtutea principiului "tempus regit actum", dat fiind că legea nouă nu se poate aplica retroactiv, după cum dispune art. 6 alin. 1 din Codul civil, iar Codul civil se aplică doar "actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare", conform cu art. 5 (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 6 (5) din Codul civil.

Potrivit Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19 din 5 octombrie 2015, pronunțată în recurs în interesul legii în Dosarul nr. 12/2015 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 7 ianuarie 2016, procedura specială reglementată de prevederile art. 1050-1053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privința posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 57 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 16 februarie 2009, a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1846 și 1847 din Codul civil și a art. 674 din Codul de procedură civilă.

Tot astfel, avându-se în vedere soluția propusă de judecătorii-raportori, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost identificate decizii privind condițiile de admisibilitate ale sesizărilor privind pronunțarea unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 1 1 Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015, Decizia nr. 1 din 18 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 25 martie 2016, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor precizate, "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; b) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; c) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; d) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; f) chestiunea de drept să nu facă obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât Tribunalul Călărași, legal învestit cu soluționarea unui apel, aflat în curs de judecată, urmează să pronunțe o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. 1 pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Tot astfel, asupra "chestiunii de drept" în discuție, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat, aceasta nefăcând nici obiectul unui recurs în interesul legii, aflat în curs de soluționare.

Cât privește Decizia nr. 2.550 din 31 martie 2005, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 9.682/2004, decizie invocată potrivit jurisprudenței selectate, în opiniile (minoritare) ale unor instanțe, este important de subliniat că aceasta nu prezintă relevanță asupra prezentei sesizări, întrucât vizează o altă ipoteză decât cea analizată, respectiv cea în care titularul dreptului de proprietate (în speță, persoana fizică chemată în judecată, în calitate de pârât) este cunoscut și ținut să suporte sancțiunea indirectă prevăzută de lege pentru faptul de a fi lăsat bunul imobil, timp îndelungat, în posesia unei alte persoane, permițându-i prin pasivitatea sa să se comporte ca un adevărat proprietar.

Revenind la condițiile de admisibilitate evidențiate, se rețin anumite neregularități de natură a contura neîndeplinirea a două dintre cerințele prevăzute de lege.

Prima dintre acestea se referă la noutatea chestiunii de drept cu rezolvarea de principiu a căreia Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată.

Astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a decis în jurisprudența sa anterioară 2 în lipsa unei definiții a "noutății chestiunii de drept" și a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul instanței supreme, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, de a hotărî dacă problema de drept a cărei dezlegarea se solicită este sau nu nouă. 2 Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din data de 17 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014.

Pentru a verifica îndeplinirea criteriilor care susțin condiția noutății reluăm conținutul textelor de lege ce fac obiectul chestiunii de drept analizate, respectiv art. 1845 coroborat cu art. 1847 din Codul civil de la 1864 și art. 36 din Codul de procedură civilă:

"Art. 1845 - Statul, stabilimentele publice și comunale, în ceea ce privește domeniul lor privat, sunt supuse la aceleași prescripții ca particularii și, ca și aceștia, le pot opune."

"Art. 1847 - Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, după cum se explică în următoarele articole din Codul civil, respectiv art. 1853, 1854, 1863."

Cum, în ipoteza analizată, posesia a început anterior intrării în vigoare a Codului civil, este relevant a aminti sub aspectul aplicabilității acestor texte, la speța dedusă judecății, dispozițiile Deciziei nr. 19 din 5 octombrie 2015, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 7 ianuarie 2016) care a statuat că, în aceste situații, nu este aplicabilă procedura specială reglementată de prevederile art. 1050-1053 din Codul de procedură civilă.

S-a reținut, în esență, prin decizia amintită că noua reglementare a abandonat efectul retroactiv al uzucapiunii, dreptul de proprietate nefiind dobândit de către posesor, decât din momentul înscrierii lui în cartea funciară.

Prevederile art. 1053 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu reprezintă o simplă aplicație a principiului efectului constitutiv al înscrierii în materia uzucapiunii, ci reprezintă o normă specială, intrată în vigoare ulterior Codului civil, prin care legiuitorul a înțeles ca, în materie de uzucapiune, să modifice drastic regimul juridic al acestei instituții, sub aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate. În consecință, aplicabilitatea art. 1053 alin. (3) din Codul de procedură civilă în privința posesiilor începute după intrarea în vigoare a Codului civil nu poate fi înlăturată prin efectul art. 56 și 76 din Legea nr. 71/2011, în condițiile în care aceste prevederi legale sunt anterioare intrării în vigoare a Codului de procedură civilă și conțin norme tranzitorii care se referă în mod explicit și exclusiv la "dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară", respectiv la "dispozițiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul înscrierilor în cartea funciară".

Rezultă că, pentru toate cererile de uzucapiune soluționate după procedura specială prevăzută de Codul de procedură civilă [cu excepția celor la care se referă art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/2011], momentul dobândirii dreptului de proprietate este cel al înscrierii acestui drept în cartea funciară, în baza încheierii sau a hotărârii pronunțate asupra cererii de uzucapiune, după caz. Or, dacă procedura specială s-ar aplica și în cazul posesiilor începute anterior intrării în vigoare a Codului civil, s-ar ajunge la modificarea regimului juridic al formelor de uzucapiune respective, sub aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate, prin aplicarea retroactivă a unei noi reguli în această materie, ceea ce contravine principiului general potrivit căruia uzucapiunea se supune normelor juridice în vigoare la data la care posesorul a început să prescrie achizitiv.

Art. 36 din Codul de procedură civilă - Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Reglementarea acestei legitimatio ad causam nu aduce nimic nou față de concepția Codului de procedură civilă de la 1865 potrivit căruia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Ca atare, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății, verificarea impunându-se a fi făcută nu numai în cererile prin care se tinde la realizarea dreptului, ci și în acțiunile în constatare, excepția lipsei de calitate procesuală fiind una de fond, peremptorie sau dirimantă, absolută.

Concepția a fost reconfirmată atât în doctrină, cât și în jurisprudența actuală de după 15 februarie 2013, intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă. 3 3 A se vedea: Viorel Mihai Ciobanu/Marian Nicolae, coordonatori, ș.a. Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, pag. 129-135, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Verificând practica instanțelor de la nivelul întregii țări, în legătură cu problema de drept generată de aplicarea dispozițiilor legale mai sus evocate, se constată că există o jurisprudență consistentă, pronunțată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1845 și art. 1847 din Codul civil de la 1864, atât în cauzele în care demersul judiciar a fost demarat sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, dar și recent, potrivit noii reglementări, art. 36 din Codul de procedură civilă, chestiunea de drept supusă analizei nefiind nouă, ci una care transcende în timp, chiar dacă jurisprudența la care s-a făcut trimitere nu este unanimă.

În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanței supreme, în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, este justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate, atunci când problema de drept "nu a mai fost analizată în doctrină - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent, sau relativ recent, prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă, prin faptul că nu a mai fost dedusă judecății anterior". 4 4 Mihalea Tăbârcă, Drept procesual civil - Teoria generală, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Ca atare, s-a cristalizat opinia potrivit căreia noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare recent intrată în vigoare, ci și de una veche, cu condiția însă ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept, pentru prima dată.

Or, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară constantă, astfel încât soluțiile jurisprudențiale izolate nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării hotărârii prealabile.

Astfel, concluzia asupra existenței unei practici neunitare relevă necesitatea de a se apela la mecanismul recursului în interesul legii, iar nu de a sesiza instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

În cazul analizat, cerința noutății chestiunii de drept nu este îndeplinită întrucât, pe parcursul timpului, instanțele de judecată au pronunțat, în privința problemei de drept semnalate de către titularul sesizării, hotărâri definitive/irevocabile, practica judiciară fiind orientată, majoritar, către același gen de soluție.

Din examenul jurisprudențial al hotărârilor selectate de curțile de apel rezultă că, în proporție considerabilă, opinia majoritară a instanțelor este în sensul că atât timp cât nu există alte persoane (fizice sau juridice) care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripția achizitivă, se consideră că nemișcătorul aparține domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale, din raza imobilului, care are calitate procesuală pasivă.

Ca atare, în majoritatea spețelor examinate s-a decis că în condițiile în care nu poate fi identificată vreo persoană care să justifice existența unui drept de proprietate asupra terenului, calitatea procesuală pasivă este determinată de regimul juridic al imobilului, în aceleași condiții ca și atunci când proprietarul acestuia a decedat, fără moștenitori, iar succesiunea este vacantă.

Au fost invocate, în acest sens, prevederile art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, care stabilesc în mod expres entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moștenitori, precum și cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 477, art. 646 și art. 680 din Codul civil de la 1864, în virtutea cărora unitatea administrativ- teritorială este prezumată ca proprietară a tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, de pe raza sa teritorială.

S-a reținut că în această situație particulară a inexistenței unei persoane care să revendice drepturi asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, a respinge acțiunea în constatarea uzucapiunii pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de capacitate procesuală pasivă ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care, se arată, chiar Curtea Europeană a reținut existența unui drept protejat de Convenție, din situații de fapt, cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice.

Se constată, în egală măsură, că jurisprudența la care s-a făcut referire, deși majoritară, nu este unanimă, fiind pronunțate și hotărâri judecătorești prin care s-a statuat că, în materia uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă nu poate reveni decât adevăratului proprietar al imobilului, căruia reclamantul dorește să îi opună prescripția achizitivă, iar nu unității administrativ-teritoriale, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că aceasta a abandonat terenul asupra căruia reclamanții au exercitat, timp de 30 de ani, o posesie utilă, continuă, publică și sub nume de proprietar.

În raport cu constatările mai sus expuse rezultă că problema de drept care face obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecății pe rolul instanțelor naționale, context în care existența unei practici cristalizate în timp a instanțelor, cât și orientarea majoritară a jurisprudenței spre o anumită interpretare a textelor analizate determină ca problema de drept examinată să își piardă caracterul de noutate.

Ca atare, nu sunt îndeplinite criteriile care sunt de natură să caracterizeze noutatea chestiunii supuse dezbaterii, ca și condiție a sesizării instanței supreme cu pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Se mai reține, distinct de cele ce precedă, tot prin prisma condițiilor de admisibilitate ale art. 519 din Codul de procedură civilă, că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost sesizată cu o veritabilă chestiune de drept, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acesta este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale sau s-ar pune problema că nu ar mai fi în vigoare. 5 5 Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, coordonatori, ș.a., Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, pag. 1214, Editura Universul Juridic, București, 2013.

În doctrină s-a arătat că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. 6 6 Marian Nicolae - Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare. Recursul în interesul legii; Sesizarea înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, site www.inm-lex.ro.

Ca atare, în sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să