ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 42/2017

Dacă, în cazul unei acțiuni în instanță prin care se solicită constatarea valabilității unei promisiuni bilaterale de schimb privind bunuri imobile și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor imobile care fac obiectul promisiunii bilaterale de schimb (promitenții copermutanți) să prezinte instanței certificatul de atestare fiscală prevăzut de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 sau orice act din care să rezulte că, la data pronunțării hotărârii care ține loc de act autentic de schimb, proprietarul actual al bunului are achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează.

Dacă, în cazul promisiunii bilaterale de schimb privind bunuri imobile în care imobilele nu au aceeași valoare (iar unul dintre copermutanți are obligația de a achita o sumă de bani - sultă), trebuie ca ambii promitenți proprietari să aibă achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează sau se poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract autentic de schimb și în cazul în care doar proprietarul din patrimoniul căruia va ieși bunul imobil cu valoare mai mare și în al cărui patrimoniu va intra bunul cu valoare mai mică are achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale și, respectiv, dacă în cazul promisiunii bilaterale de schimb privind bunuri imobile cu aceeași valoare instanța poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract autentic de schimb chiar și în situația în care promitenții copermutanți au obligații fiscale neachitate.

Dacă executarea unei promisiuni bilaterale de schimb, prin pronunțarea de către instanță a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de înstrăinare apt pentru intabularea în cartea funciară, reprezintă o procedură de executare silită în sensul dispozițiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 (Codul de procedură fiscală) ".

Prin Încheierea din 2 noiembrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. 4.759/190/2014, Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția I civilă a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea "modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 159 alin. (5) și a dispozițiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în sensul de a stabili:

Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 18 ianuarie 2017, sub nr. 173/1/2017.

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Articolul 159 alin. (5) și (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare

Codul civil din 1864

capacitatea de a contracta;

consimțământul valabil al părții ce se obligă;

un obiect determinat;

o cauză licită."

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare

În fapt, la data de 14 ianuarie 2010, reclamanții A și B și pârâții C și D au încheiat o convenție, pe care au intitulat-o "antecontract de vânzare cumpărare", autentificată de Biroul Notarului Public E.

Prin acest act, părțile semnatare au agreat ca pârâții să transmită în viitor reclamanților dreptul de proprietate asupra unui apartament, nou-construit și nefinisat, la prețul de 24.263 euro (echivalentul a 99.963 lei), constând în suma de 17.263 euro - contravaloarea apartamentului proprietatea reclamanților și diferența în numerar, de 7.000 euro, plătită de reclamanți vânzătorilor, la data semnării antecontractului.

Prin cererea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 9.783/190/2011 al Judecătoriei Bistrița - Secția civilă, reclamanții A și B au chemat în judecată pe pârâții C și D, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie validat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public E, încheiat între pârâți, în calitate de promitenți- vânzători și reclamanți, în calitate de promitenți-cumpărători, să fie obligați pârâții să se prezinte la notar în vederea încheierii actului autentic de vânzare, iar, în caz de refuz, să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare; să fie obligați pârâții să le achite suma de 16.800 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de finisaj pe care pârâții nu le-au executat conform obligației asumate, dar și cheltuielile de judecată avansate.

Judecătoria Bistrița - Secția civilă a pronunțat Sentința civilă nr. 8.408 din 23 octombrie 2013, prin care a admis în parte cererea, a constatat valabilitatea antecontractului de vânzare- cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public E, a dispus ca hotărârea să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și a obligat pârâții la plata către reclamanți a contravalorii finisajelor și a cheltuielilor de judecată.

Pârâții au declarat recurs împotriva acestei sentințe, iar Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 70/R din 13 martie 2014, a admis calea de atac astfel exercitată și a modificat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată, calificând convenția încheiată între părți ca fiind o convenție de schimb, și nu una de vânzare- cumpărare, în raport cu regulile de interpretare cuprinse în art. 972 și 982 din Codul civil de la 1864.

La 13 mai 2014, reclamanții au formulat o nouă acțiune, înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistrița - Secția civilă, sub nr. 4.759/190/2014, prin care au solicitat, în contradictoriu cu aceiași pârâți, să se constate valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public E calificat pe cale judecătorească (prin Decizia civilă nr. 70/R/2014 a Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția I civilă) ca fiind un contract de schimb, să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de "vânzare-cumpărare" față de refuzul expres al pârâților de a se prezenta la notar pentru efectuarea legală a transferului dreptului de proprietate și, pe cale de consecință, să se dispună intabularea în cartea funciară a dreptului reclamanților asupra apartamentului din litigiu și a terenului aferent, cu titlu de schimb.

Prin Sentința civilă nr. 8.865 din 18 decembrie 2015, Judecătoria Bistrița - Secția civilă a respins acțiunea civilă formulată de reclamanți, reținând, în esență, următoarele:

Împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria Bistrița - Secția civilă au declarat apel reclamanții A și B.

Intimații au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului.

În cadrul soluționării apelului, Tribunalul a solicitat municipiului Bistrița să comunice situația obligațiilor fiscale ale intimaților, fiind depus astfel la dosar un înscris intitulat "Nota de plată - suma restantă", întocmit de Direcția economică-venituri din cadrul Primăriei Municipiului Bistrița, din care rezultă că la 27 iulie 2016 pârâții C și D au restanțe de plată la bugetul local în cuantum de 227.010 lei, cele mai vechi obligații neachitate datând din luna martie 2013.

Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția I civilă a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

Instanța de trimitere a reținut că, la data pronunțării sentinței atacate cu apel, erau în vigoare dispozițiile art. 113 alin. (4), (5) și (6) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, act normativ care este în prezent abrogat, dar, începând cu 1 ianuarie 2016, respectivele prevederi au fost preluate în aceeași formă în noua lege în vigoare începând cu această dată, respectiv în art. 159 alin. (5), (6) și (7) din Legea nr. 207/2015.

Pe lângă condițiile generale de fond pentru valabilitatea unei convenții, prevăzute de art. 948 din Codul civil din 1864, dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 au instituit o condiție specială de fond de valabilitate a unei convenții de înstrăinare pentru imobilele clădiri și terenuri, aceea a lipsei obligațiilor fiscale către bugetul local unde este situat imobilul, în sarcina proprietarului imobilului care se înstrăinează, iar sancțiunea încălcării acestei condiții speciale este nulitatea de drept a actului de înstrăinare, potrivit art. 159 alin. (6).

În conformitate cu art. 159 alin. (7), prevederile alin. (5) și (6) nu sunt aplicabile în cazul procedurii de executare silită, al procedurii insolvenței și al procedurilor de lichidare.

Așadar, doar în cazul înstrăinării imobilelor teren și clădiri prin procedura de executare silită, prin procedura insolvenței și prin cea de lichidare nu se impune ca proprietarul să aibă achitate toate obligațiile fiscale datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează.

În speță, părțile au încheiat o promisiune de schimb cu privire la imobile construcții și, implicit, și cu privire la terenul pe care acestea se află, convenție care, la fel ca și promisiunea de vânzare-cumpărare, nu a fost reglementată expres de Codul civil din 1864, nefiind reglementată nici posibilitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic.

Cum practica judiciară a recunoscut posibilitatea pronunțării unei asemenea hotărâri, dacă se face dovada încheierii unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare, invocându-se ca fundament juridic dispozițiile art. 1073, 1077 și cele ale art. 970 din Codul civil de la 1864, se acceptă și posibilitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de schimb, în cazul unei promisiuni bilaterale de schimb.

Prin urmare, având în vedere că, printr-un antecontract de schimb, se asumă doar obligații de a face, în cazul în care convenția nu este executată de bunăvoie, poate fi executată direct, dar atipic, prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de schimb.

Reclamanții susțin că această formă de executare a unui antecontract constituie o executare silită și, în cazul pronunțării unei hotărâri care ține loc de act autentic de schimb, nu sunt incidente dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015.

În opinia completului, acțiunea în valorificarea unui antecontract de schimb (ca și în cazul unui antecontract de vânzare-cumpărare) este o executare silită atipică, întrucât ea are loc în absența unui titlu executoriu, fiind realizată în afara procedurilor execuționale prevăzute de Codul de procedură civilă.

Prin antecontract, părțile se obligă nu doar la încheierea în viitor a contractului, ci și la îndeplinirea oricăror operațiuni necesare, cum ar fi obținerea unei autorizații, îndeplinirea formalităților pentru exercitarea dreptului de preempțiune, obținerea certificatului de atestare fiscală etc.

Așa fiind, executarea silită, atât a antecontractului de vânzare-cumpărare, cât și a antecontractului de schimb, nu se încadrează în situația de excepție prevăzută de art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, nefiind vorba de o procedură de executare silită propriu-zisă.

Vânzarea imobilelor prin executare silită constituie o procedură specială, reglementată de Codul de procedură civilă, în cartea a V-a, intitulată "Despre executarea silită", care conține reglementări privitoare la vânzarea la licitație, la formalitățile premergătoare acesteia, la actul de adjudecare și efectele adjudecării, la eliberarea și distribuirea sumelor realizate prin executare silită.

Dispozițiile cărții a V-a a Codului de procedură civilă constituie dreptul comun în materia executării silite, indiferent de izvorul sau de natura obligațiilor cuprinsă în titlul executoriu ori de calitatea părților, astfel că acestea sunt incidente și în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea din urmă nu cuprind dispoziții potrivnice.

Vânzarea imobilelor prin executare silită se finalizează prin transmiterea proprietății imobilului de la debitor la adjudecatar de la data încheierii actului de adjudecare, care reprezintă titlu de proprietate și poate fi înscris în cartea funciară. Prin intabulare, adjudecatarul dobândește dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară.

Așadar, instanța de trimitere a apreciat că procedura executării silite, la care se referă art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, vizează cumpărarea unui imobil al debitorului la licitație publică, în general, procedura de executare silită demarată în baza unui titlu executoriu, conform Codului de procedură civilă sau fiscală, după caz, și nu executarea silită a antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv de schimb.

Prin urmare, a considerat că dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 sunt incidente întotdeauna în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, întrucât o asemenea hotărâre este constitutivă de drepturi, fiind actul prin care se înstrăinează imobilul din patrimoniul vânzătorului în cel al cumpărătorului, astfel că instanța trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor de valabilitate, atât cele generale cât și cele speciale, cum este cea prevăzută de art. 159 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, la data pronunțării hotărârii judecătorești.

Însă, în ceea ce privește pronunțarea unei hotărâri judecătorești care ține loc de act autentic de schimb, pornind de la caracterul specific al contractului de schimb, în sensul că, în acest caz, nu se realizează o transmitere a dreptului de proprietate doar din patrimoniul uneia dintre părți, ci ambii copermutanți, în același timp, transmit și primesc bunuri din/în patrimoniul lor, fie de aceeași valoare, fie de valoare mai mare sau mai mică, văzând și scopul pentru care a fost instituită cerința de valabilitate (aceea a achitării tuturor obligațiilor fiscale de către proprietar la data transferului dreptului de proprietate), completul a apreciat că, în situația în care imobilele obiect al schimbului au aceeași valoare, dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 pot fi interpretate în sensul că o astfel de hotărâre poate fi pronunțată chiar și dacă proprietarii actuali au obligații fiscale neachitate, iar, în cazul în care bunurile imobile obiect al schimbului au valoare diferită, lipsa obligațiilor fiscale neachitate trebuie îndeplinită doar de proprietarul din al cărui patrimoniu se transferă imobilul cu valoare mai mare și intră bunul cu valoare mai mică.

În susținerea acestei opinii, completul a avut în vedere Decizia nr. 1.021/2011 prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 113 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și ale art. 254 alin. (7) și art. 259 alin. (6

În motivarea deciziei, instanța de contencios constituțional a reținut că, prin Decizia nr. 1.069 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 14 august 2009, statuase deja că rațiunea care a stat la baza soluției legislative criticate a fost crearea unui climat de stabilitate și securitate juridică, precum și preocuparea statului în a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să își execute obligațiile fiscale, indiferent de natura și cuantumul lor.

Astfel, Curtea a reținut că o asemenea măsură este expresia obligației pozitive a statului de a asigura ritmicitatea și certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligațiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor.

Prin urmare, faptul că legiuitorul a condiționat înstrăinarea unui teren sau a unei clădiri de stingerea tuturor creanțelor fiscale locale ale titularului dreptului de proprietate nu echivalează cu instituirea unei incapacități de a vinde sau de a dona bunul imobil în cauză, ci, din contră, o asemenea condiționare este menită să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligații legale și constituționale a persoanelor fizice sau juridice, și anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetele locale. Așa fiind, Curtea a constatat că dispozițiile legale care instituie obligativitatea dobândirii certificatului de atestare fiscală drept condiție pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor și a mijloacelor de transport sunt constituționale și că soluția și considerentele cuprinse în decizia menționată își păstrează valabilitatea, neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței sale.

În concluzie, condiționarea înstrăinării imobilelor de stingerea tuturor creanțelor fiscale locale ale titularului dreptului de proprietate este menită să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligații legale și constituționale a persoanelor fizice sau juridice, și anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetele locale.

Această obligație este o garanție pe care statul român a stabilit-o pentru a evita ca persoanele ce au obligații fiscale neachitate să își înstrăineze bunurile și să îngreuneze recuperarea creanțelor autorității administrației publice locale.

Completul a reținut că, în ceea ce privește validarea unei promisiuni de vânzare-cumpărare, la nivelul secțiilor civile ale curților de apel s-a conturat opinia în sensul că se impune ca instanța să verifice dacă promitentul vânzător are achitate toate obligațiile fiscale la data pronunțării hotărârii judecătorești, în acest sens fiind și concluziile consemnate în minuta întâlnirii profesionale trimestriale privind problemele de practică judiciară neunitară discutate de judecătorii secțiilor civile de la instanțele din circumscripția Curții de Apel Cluj din data 15 iunie 2016, însă nu există jurisprudență în ce privește validarea unei promisiuni bilaterale de schimb, cele două situații nefiind perfect identice.

Astfel, cum prin validarea unei promisiuni bilaterale de schimb privind imobile se înstrăinează imobile din patrimoniul ambelor părți contractante și, în același timp, în patrimoniul fiecărui proprietar intră un alt imobil, fie de aceeași valoare, fie cu valoare mai mare sau mai mică, pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic de schimb privind imobile nu produce aceleași efecte asupra patrimoniului proprietarului, ca și hotărârea care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare sau de donație (când în patrimoniul proprietarului nu intră un alt imobil care să îl reîntregească sau chiar să îl mărească).

În cazul unui schimb, patrimoniul fiecărei părți fie rămâne la aceeași valoare, atunci când bunurile obiect al schimbului sunt de aceeași valoare, fie va crește sau va scădea, în cazul schimbului unor bunuri de valoare diferită.

Patrimoniul proprietarului din care iese imobilul cu valoare mai mare și în care intră bunul cu valoare mai mică se va diminua, astfel că, în acest caz, apare ca fiind justificată îndeplinirea de către acest proprietar a cerinței de a avea achitate toate obligațiile fiscale, întrucât se poate aprecia că, după schimb, va fi îngreunată recuperarea creanțelor autorității administrației publice locale.

Patrimoniul proprietarului din care iese bunul cu valoare mai mică și intră bunul cu valoare mai mare va crește după schimb, astfel că nu se poate reține că va fi îngreunată recuperarea creanțelor autorității administrației publice locale, ci, dimpotrivă, se creează premisa opusă, aceea a creșterii posibilităților de recuperare a creanțelor fiscale neachitate, astfel că este excesiv a pretinde ca proprietarul să aibă toate obligațiile fiscale achitate.

În cazul în care schimbul privește bunuri de valoare egală, patrimoniul niciunui proprietar nu se modifică valoric, astfel că, nici în acest caz, nu este justificată condiționarea validării promisiunii bilaterale de schimb de achitarea tuturor obligațiilor fiscale datorate bugetului local.

Prin urmare, completul a apreciat că, în cazul pronunțării unei hotărâri care ține loc de act autentic de schimb, nu trebuie ca ambii proprietari să aibă achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, ci se impune ca doar proprietarul al cărui patrimoniu se micșorează să aibă achitate toate obligațiile fiscale.

Așa fiind, a considerat că se poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract autentic de schimb și în cazul în care doar proprietarul din patrimoniul căruia va ieși bunul imobil cu valoare mai mare și în al cărui patrimoniu va intra bunul cu valoare mai mică are achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale, iar celălalt proprietar, în patrimoniul căruia intră bunul cu valoare mai mare, are datorii fiscale neachitate; în cazul promisiunii bilaterale de schimb privind bunuri imobile cu aceeași valoare, a considerat că se poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract autentic de schimb chiar și în situația în care ambii proprietari copermutanți au obligații fiscale neachitate.

Reclamanții au susținut că dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 se aplică doar contractelor autentice încheiate de notari, nu și în cazul pronunțării unei hotărâri care ține loc de act autentic de înstrăinare, deoarece executarea unui antecontract prin pronunțarea unei asemenea hotărâri constituie o procedură de executare silită, fiind una dintre situațiile de excepție, prevăzute de art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, cărora nu li se aplică dispozițiile art. 159 alin. (5) din același act normativ.

Pârâții au apreciat că dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 sunt incidente și în situația în care se pronunță o hotărâre care ține loc de act autentic de schimb, deoarece această modalitate de executare a antecontractului nu constituie o procedură de executare silită în sensul art. 159 alin. (7). În ceea ce privește promisiunea de schimb în care imobilele au aceeași valoare, au apreciat că s-ar putea pronunța o hotărâre care ține loc de act autentic de schimb și în situația în care proprietarii au datorii fiscale neachitate, dar în cazul în care valoarea bunurilor nu este aceeași, ambii proprietari trebuie să aibă achitate toate obligațiile fiscale.

Nicio curte de apel nu a identificat hotărâri judecătorești pronunțate cu privire la această chestiune de drept.

Totuși, au fost identificate hotărâri judecătorești, dar într-o materie tangențială, respectiv cea a promisiunii de vânzare, nu și a celei de schimb, asemenea situații întâlnindu-se la nivelul Curții de Apel București

Curțile de apel Alba Iulia, Brașov și Oradea și tribunalele arondate nu au exprimat niciun punct de vedere asupra chestiunii de drept.

Opinia celor mai mulți judecători de la instanțele consultate a fost în sensul că în cazul unei acțiuni prin care se solicită constatarea valabilității unei promisiuni bilaterale de schimb privind bunuri imobile de aceeași valoare sau de valori diferite și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor imobile să prezinte certificatul de atestare fiscală prevăzut de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 și să aibă achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează, iar executarea unei promisiuni bilaterale de schimb, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de înstrăinare apt pentru intabularea în cartea funciară, nu reprezintă o procedură de executare silită în sensul dispozițiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 245C/269/III-5/2017 din 2 martie 2017, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat și nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării.

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost identificată jurisprudență relevantă cu privire la problema de drept dedusă judecății.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1.021 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 10 octombrie 2011, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 113 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și art. 254 alin. (7) și art. 259 alin. (6

Nu a fost identificată jurisprudență comunitară sau a drepturilor omului cu privire la problema de drept enunțată.

Prin raportul întocmit în cauză, conformart. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în cazul unei acțiuni prin care se solicita constatarea valabilității unei promisiuni bilaterale de schimb care vizează bunuri supuse impozitării și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor să