ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 16/2017

Prin Încheierea civilă nr. 1.104/2016 din 6 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 16.573/211/2015, Tribunalul Cluj - Secția civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept care decurge din interpretarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive în condițiile în care obligația stabilită prin titlul executoriu nu este dusă la îndeplinire.

Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 noiembrie 2016 cu nr. 3.778/1/2016.

Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

Art. 906 alin. (4) din Codul procedură civilă

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 23 septembrie 2015, reclamanții A, B, C, D, E, F, G și H au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Cluj-Napoca, stabilirea, prin încheiere definitivă, a sumei datorate de către pârâtă, cu titlu de penalitate civilă, pentru neîndeplinirea obligației prevăzute în titlul executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 4.950 din 25 martie 2011, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, începând cu data de 26 septembrie 2014 și până la pronunțarea hotărârii.

În motivare, reclamanții au arătat că, prin Sentința civilă nr. 9.597/2014 din 25 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 29.334/211/2013 de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a fixat suma datorată de către pârâta Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Cluj-Napoca în favoarea reclamanților cu titlu de penalități aferente neîndeplinirii obligației prevăzute în titlul executoriu - Sentința civilă nr. 4.950 din 25 martie 2011, pronunțată de către Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul civil nr. 11.396/211/2010, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 1.189/R/2011 a Tribunalului Cluj - pentru perioada 17 septembrie 2013-25 septembrie 2014, la suma de 187.000 lei.

Debitoarea nu și-a executat, până la data formulării cererii, obligația de "a face" impusă prin Sentința civilă nr. 4.950 din 25 martie 2011, fapt pentru care solicită calcularea în continuare a penalităților de întârziere în cuantum de 500 lei/zi începând cu data de 26 septembrie 2014 și până la data pronunțării hotărârii judecătorești în cauză, refuzul administrației de a se conforma unei hotărâri judecătorești încălcând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Judecătoria Cluj-Napoca, prin Sentința civilă nr. 4.186/2016 din 28.04.2016, pronunțată în Dosarul nr. 16.573/211/2015, a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat formulată de către pârâtă, a admis excepția inadmisibilității invocată de către pârâtă și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

Cu privire la excepția inadmisibilității, instanța a reținut că, prin Sentința civilă nr. 4.950 din 25 martie 2011, pronunțată de către Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul civil nr. 11.396/211/2010, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 1.189/R/2011 a Tribunalului Cluj, pârâta-debitoare - Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Cluj-Napoca a fost obligată să procedeze la punerea în posesie a numitului I (antecesorul reclamanților) cu suprafața de 2.100 mp, pe un amplasament ce se va stabili de către pârâta-debitoare.

Pârâta nu a executat obligația prevăzută în titlul executoriu, astfel încât reclamanții au depus o cerere de executare silită privind obligarea debitoarei de a proceda la punerea în posesie, precum și la achitarea cheltuielilor de judecată, fiind format Dosarul execuțional nr. 501/2013 al Biroului Executorului Judecătoresc Stolneanu Romeo Marius.

Prin Încheierea civilă nr. 1.316/2014 din 12 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 29.334/211/2013 de către Judecătoria Cluj-Napoca, a fost obligată debitoarea Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Cluj-Napoca la plata sumei de 500 lei/zi cu titlu de penalitate în favoarea reclamanților creditori pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 17.09.2013 și până la executarea obligației prevăzute în sarcina debitoarei din Titlul executoriu nr. 4.950 din 25 martie 2011.

Deși Încheierea civilă nr. 1.316/2014 din 12 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 29.334/211/2013 de către Judecătoria Cluj-Napoca, a fost comunicată debitoarei Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Cluj-Napoca la data de 24 februarie 2014, până la data formulării cererii, pârâta nu a dovedit că și-ar fi îndeplinit obligațiile.

În drept, instanța a reținut că, potrivit art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, "dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților".

Instanța a mai reținut că reclamanții au uzat de posibilitatea conferită de lege pentru definitivarea contravalorii obligației de a face impuse pârâtei-debitoare prin titlul executoriu. Astfel, prin Sentința civilă nr. 9.597/2014 din 25 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 29.334/211/2013 de Judecătoria Cluj-Napoca, instanța a fixat suma datorată de către pârâtă cu titlu de penalități aferente neîndeplinirii obligației prevăzute în titlul executoriu pentru perioada 17 septembrie 2013-25 septembrie 2014 la suma de 187.000 lei.

Odată ce instanța care a stabilit penalități pe zi de întârziere în conformitate cu prevederile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă pronunță o încheiere privind suma definitivă cuvenită creditorului după trecerea unui termen de trei luni în baza art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul nu mai are deschisă posibilitatea de a obține majorarea sumei definitive astfel stabilite prin solicitarea, în continuare, a penalităților pe zi de întârziere. Această soluție este valabilă chiar dacă art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că penalitățile pe zi de întârziere curg până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, având în vedere faptul că reglementarea cuprinsă în alin. (4) al aceluiași articol conține o limită temporală implicită până la care se calculează penalitățile, respectiv momentul stabilirii sumei definitive datorate creditorului.

În susținerea acestui punct de vedere sunt și prevederile art. 906 alin. (7) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora acordarea de penalități în condițiile art. 906 alin. (1) - (4) din Codul de procedură civilă nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă sau ale dreptului comun.

Art. 892 din Codul de procedură civilă prevede la alin. (1) că, dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilității predării acestuia sau, după caz, echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului, instanța de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părților, în termen scurt. În toate cazurile, la cererea creditorului, instanța va avea în vedere și prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligației, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat.

Din coroborarea celor două texte de lege rezultă că, dacă debitorul nu își îndeplinește o obligație de a face ce implică un fapt personal, creditorul are la dispoziție posibilitatea constrângerii acestuia prin obligarea la plata unor penalități de întârziere pe zi de întârziere. Dacă în termen de trei luni debitorul nu își îndeplinește obligația, atunci instanța va stabili suma finală datorată cu acest titlu. Dacă nici în această situație debitorul nu își îndeplinește obligația de a face, ce implică faptul personal al debitorului, atunci instanța de executare poate stabili o sumă ce urmează a fi plătită ca echivalent al despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligației de a face.

Se observă că art. 892 alin. (1) din Codul de procedură civilă are în vedere două ipoteze: imposibilitatea de predare a unui bun sau neexecutarea obligației de a face ce implică un fapt personal al debitorului. Așadar, între cele două situații s-a pus semnul egalității, tocmai în considerarea faptului că, dacă debitorul obligației de a face nu și-a îndeplinit obligația în mod nejustificat, nici după aplicarea penalităților de întârziere, se prezumă că nici în viitor nu își va îndeplini obligația. Or, în astfel de situații, în care presiunea exercitată asupra debitorului prin obligarea la plata de penalități nu este eficientă, trebuie să i se recunoască debitorului dreptul de a beneficia de despăgubiri în cazul neexecutării obligației de a face, prin raportare la valoarea obligației de a face neexecutată, care uneori poate să fie mult superioară penalităților de întârziere.

Din aceste considerente, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității invocată de către pârâtă și a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Reclamanții au declarat apel împotriva sentinței, solicitând schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii formulate în contradictoriu cu debitoarea Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Cluj-Napoca, și menținerea sentinței cu privire la respingerea excepției autorității de lucru judecat.

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât există o cauză în curs de judecată, completul de judecată care sesizează instanța supremă judecă în ultimă instanță, cauza se află în competența materială a tribunalului, potrivit art. 95 alin. (2) din Codul de procedură civilă, chestiunea adusă în discuție este nouă, căci stabilirea penalităților în favoarea creditorului a fost reglementată numai prin Codul de procedură civilă, nu s-a creat o jurisprudență pe chestiunea de drept adusă în discuție în apel, chestiunea nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar de dezlegarea dată depinde soluționarea pe fond a cauzei, mai exact dacă se ajunge sau nu la soluționarea pe fond a cauzei.

Constatând admisibilitatea sesizării, în temeiul art. 519 și art. 520 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept de la art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive în condițiile în care obligația stabilită prin titlul executoriu nu este dusă la îndeplinire.

Opinia instanței de trimitere cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării este în sensul că folosirea sintagmei "va fixa suma definitivă" din cuprinsul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu se interpretează în sensul că, stabilindu-se odată despăgubirile definitive solicitate de către creditor pentru un interval de timp scurs până la formularea cererii, nu se pot formula alte cereri întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă pentru perioade ulterioare pronunțării celei dintâi încheieri, în cazul în care nu s-a realizat executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

În cuprinsul cererii de apel, reclamanții au solicitat Tribunalului Cluj ca, în temeiul dispozițiilor art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, să solicite Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept de la art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv să se pronunțe dacă este admisibilă formularea mai multor cereri de calculare a penalităților civile în condițiile în care în titlul executoriu este prevăzut că penalitatea civilă curge până la momentul punerii în executare a acestuia, conform Încheierii civile nr. 1.316/2014 din 12 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 29.334/211/2013 al Judecătoriei Cluj-Napoca.

În acest sens s-a considerat că sunt întrunite condițiile pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece cauza se află pe rolul tribunalului în calea de atac a apelului, există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluția pe fondul cauzei și Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul vreunui recurs în interesul legii problema semnalată, solicitând, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, suspendarea cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 2.287/C/4.303/III-5/2016, a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării Tribunalului Cluj.

Ca urmare a analizării adreselor și hotărârilor judecătorești înaintate de curțile de apel s-au identificat două orientări jurisprudențiale în soluționarea chestiunii de drept în discuție, după cum urmează:

Într-o primă opinie s-a apreciat că este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de Curtea de Apel Galați, Judecătoria Constanța, Judecătoria Mangalia, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă, Tribunalul București, judecătoriile sectoarelor 1, 2, 3, 4, 5 și 6 București, Tribunalul Călărași, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Huși, Tribunalul Mehedinți, Judecătoria Brașov, Curtea de Apel Ploiești, Judecătoria Gherla și Judecătoria Zalău.

Instanțele care au susținut acest punct de vedere au învederat că, în situația în care creditorul, după soluționarea unei prime cereri de fixare a sumei definitive, nu ar mai putea formula o nouă cerere în condițiile în care debitorul nu își execută obligația stabilită prin titlul executoriu, acesta (creditorul) nu ar mai avea la îndemână nicio modalitate de constrângere a debitorului la realizarea obligației sale, atât timp cât debitorul ar ști că suma stabilită prin prima cerere nu va putea fi majorată.

Într-o a doua opinie s-a considerat că nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive în condițiile în care obligația stabilită prin titlu executoriu nu este dusă la îndeplinire, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă, Judecătoria Galați, Judecătoria Liești, Curtea de Apel Timișoara, Judecătoria Tulcea, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, Judecătoria Lehliu-Gară, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Videle, Curtea de Apel Pitești, Judecătoria Motru, Tribunalul Gorj, Tribunalul Olt, Curtea de Apel Brașov, Judecătoria Rupea, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Judecătoria Făgăraș (într-o opinie majoritară), Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria Întorsura Buzăului, Judecătoria Bistrița, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Turda, Tribunalul Maramureș și Curtea de Apel Suceava.

În susținerea acestui punct de vedere s-a avut în vedere faptul că procedura reglementată de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este una contencioasă (întrucât fixarea sumei definitive se dispune la cererea creditorului, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților), astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 431 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora debitorul nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, acesta putând opune creditorului lucrul judecat al litigiului anterior.

Totodată, s-a considerat că nu pot fi admisibile cereri multiple de fixare a sumei definitive în condițiile în care obligația stabilită prin titlul executoriu nu este dusă la îndeplinire, datorită argumentului de text folosit de legiuitor, respectiv "suma definitivă", precum și faptului că astfel s-ar permite creditorului să sesizeze ad infinitum instanța de judecată în urma somării de mai multe ori a debitorului, remarcându-se o disproporție vădită între scopul urmărit al dispoziției legale și efectele asupra patrimoniului debitorului. De altfel, același scop poate fi realizat și pe calea unei eventuale acțiuni în răspundere civilă delictuală formulate de creditor care poate proba un eventual prejudiciu ocazionat de neexecutarea creanței.

Prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 16/2005, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că acțiunea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 310D/2016, a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (4) din Codul de procedură civilă.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități.

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile față de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor precizate, "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:

existența unei cauze aflate în curs de judecată;

instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;

cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite întrucât Tribunalul Cluj este legal învestit cu soluționarea unei cereri de apel, iar cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să soluționeze cauza în ultimă instanță.

De asemenea, este îndeplinită și cerința noutății chestiunii de drept supuse interpretării, care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiție distinctă de admisibilitate. Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.

Examenul jurisprudențial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudență în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situație care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare, iar analiza punctelor de vedere oferă indicii referitoare la posibilitatea apariției unei practici neunitare din această perspectivă. Așa fiind, condiția noutății se verifică, devenind actuală cerința interpretării și aplicării normei de drept respective.

Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dezlegat, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării.

Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate privind declanșarea procedurii hotărârii prealabile.

Asupra dezlegării pe fond a chestiunii de drept semnalate, caracterul specific al executării obligațiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuția esențială a debitorului (spre deosebire de obligațiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), a determinat necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligațiilor cu caracter personal, intuituu personae.

Principiul executării în natură reglementat în art. 1.516 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia "creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației", este aplicabil și obligațiilor de a face sau de a nu face, iar, conform art. 1.527 alin. (1) din Codul civil, "creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă".

Refuzul executării voluntare din partea debitorului unei obligații de a face sau a nu face nu poate rămâne însă nesancționat, impunându-se, cu prioritate, executarea silită în natură, iar executarea prin echivalent intervenind numai dacă executarea în natură nu mai este posibilă nici măcar silit sau nu mai este utilă creditorului.

Prin urmare, executarea în natură a obligațiilor de a face sau a nu face nu depinde exclusiv de voința debitorului, chiar dacă singura modalitate de obținere a prestației întocmai o constituie determinarea acestuia de a o executa el însuși prin mijloace indirecte de constrângere ce au efect asupra patrimoniului debitorului.

Regimul execuțional al obligațiilor cu caracter personal este, prin urmare, mai restrictiv decât în cazul celorlalte obligații, în condițiile în care nu se poate exercita o constrângere directă asupra persoanei debitorului, ci una indirectă, de natură să îl determine pe acesta să execute el însuși obligația.

Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, a introdus ca o noutate absolută în legislație reglementarea unui nou mecanism pentru executarea obligațiilor de a face sau a nu face care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane.

Astfel, prinart. 905 din Codul de procedură civilă (devenit art. 906 după republicarea din 10 aprilie 2015) s-a prevăzut posibilitatea obligării debitorului la penalități de întârziere, ce vor fi încasate de către creditor, acestea reprezentând un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-și îndeplini obligațiile prevăzute în titlul executoriu.

S-a consacrat astfel, spre deosebire de vechea reglementare, dreptul creditorului de a folosi orice mijloc legal pentru a-l determina pe debitor să execute el însuși obligația, în natură.

Penalitățile prevăzute de Codul de procedură civilă sunt asemănătoare cu amenzile cominatorii prin caracterul lor de sancțiune patrimonială, "pedeapsă civilă"

Spre deosebire de daunele cominatorii, care au același caracter de pedeapsă privată, penalitățile nu au caracter reparator și nu au nicio legătură cu prejudiciul suferit de creditor.

Natura juridică a penalităților este aceea de mijloc juridic de constrângere indirectă pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor, acestea putându-se acorda independent de existența unui prejudiciu.

Penalitățile nu se identifică cu daunele-interese compensatorii sau moratorii, fiind distincte de acestea prin finalitatea lor juridică, de sancțiune de drept procesual civil

Reglementarea penalităților în Codul de procedură civilă la materia executării silite limitează sfera aplicării acestora strict la această fază a procesului civil, ce debutează prin încuviințarea executării silite în baza titlului executoriu ce prevede executarea obligației de a face sau de a nu face.

Utilizarea penalităților prevăzute de Codul de procedură civilă nu este posibilă în planul dreptului substanțial, în raporturile dintre creditor și debitor, anterior obținerii titlului executoriu și începerii executării silite.

Intenția legiuitorului se deduce din dispozițiile art. 907 din noul Cod de procedură civilă, identice cu cele ale art. 580

Reglementarea penalităților în Codul de procedură civilă corelată cu interzicerea daunelor cominatorii reprezintă o schimbare a viziunii legiuitorului față de reglementarea anterioară, având ca scop atât realizarea în natură de către acesta a obligației de a face sau a nu face ce implică faptul personal al debitorului, cât și repararea prejudiciului cauzat creditorului prin refuzul executării de către debitor a obligației care nu poate fi dusă la îndeplinire de către o altă persoană

Argumentele expuse cu privire la natura juridică a penalităților reglementate prin art. 906 din Codul de procedură civilă susțin posibilitatea cumulului acestora cu daunele-interese, cu caracter reparator, la care se referă art. 1.516 din Codul civil, acestea din urmă reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației.

Codul de procedură civilă prevede, în mod expres, aplicarea unor penalități în cazul în care debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face cu caracter personal: "Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare" [art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă].

În sensul reglementării menționate, penalitatea este o sancțiune de drept procesual civil, un mijloc indirect de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în titlul executoriu. Ea constă în obligarea debitorului la plata unei sume fixe sau procentuale [după distincțiile cuprinse înart. 906 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă] în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, până la executarea obligației de a face sau de a nu face ce implică un fapt personal, menționate în titlul executoriu.

Numai creditorul poate solicita instanței de executare aplicarea penalităților și numai dacă, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Instanța se pronunță prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților [art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă].

Întrucât penalitatea are un caracter provizoriu, nu este lichidă și nici exigibilă, încheierea prin care instanța a obligat debitorul la plata de penalități nu este susceptibilă de executare. De aceea, legiuitorul a permis creditorului ca, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților în care debitorul nu își execută obligația, să se adreseze din nou instanței de executare cu o cerere prin care să solicite fixarea sumei finale pe care debitorul trebuie să o plătească cu titlu de penalități. Instanța se va pronunța asupra acestei cereri prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților [art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă].

Se apreciază că este admisibilă formularea unei singure cereri în condițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul să solicite instanței de executare pronunțarea unei încheieri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități pentru neexecutarea obligației de a face sau de a nu face ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, pentru următoarele argumente:

În primul rând, art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă cuprinde mențiunea expresă a caracterului "definitiv" al acestei sume: "Dacă în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților."

În al doilea rând, art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă permite creditorului formularea unei cereri de fixare a sumei fixe datorate de debitor cu titlu de penalități, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității: "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu (...). " Or, în ipoteza în care creditorul s-ar putea adresa instanței de executare cu cereri succesive având ca obiect stabilirea sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități, condiția formulării fiecărei cereri în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității nu ar mai putea fi, în mod evident, respectată.

În al treilea rând, legiuitorul a permis numai înlăturarea sau reducerea penalităților, pe calea contestației la executare, în condițiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, fără să prevadă și posibilitatea solicitării succesive a sumei definitive datorate cu acest titlu.

Natura juridică a penalităților, scopul reglementării lor, precum și asigurarea realizării efective a dreptului creditorului înscris în titlul executoriu, în corelare cu art. 1.516 din Codul civil

să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației;

să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative;

să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Penalitățile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat de legiuitor cu scopul de a obține constrângerea debitorului la executarea în natură a obligației cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de creditor.

Obținerea unor încheieri definitive, periodice, care să stabilească suma finală datorată de debitor cu titlu de penalități s-ar îndepărta de la scopul reglementării penalităților și ar diminua efectul de mijloc de constrângere pe care acesta îl au: ele și-au atins scopul pentru care au fost reglementate prin stabilirea lor de către instanța de executare [art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar apoi prin transformarea lor într-o sumă definitivă [art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă] și s-ar putea dovedi ineficiente sub aspectul constrângerii debitorului la executarea obligației, în condițiile în care creditorul ar recurge periodic la formularea de cereri de stabilire a unor sume finale datorate de debitor cu titlu de penalitate, pe care să le execute silit în mod direct. În plus, debitorul ar putea opta pentru neexecutare, expunându-se, cel mult, riscului de a plăti, periodic, o sumă de bani cu titlu de penalități.

După pronunțarea unei încheieri de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalități, creditorul poate solicita obligarea debitorului la repararea prejudiciului rezultat din neexecutarea unei obligații cu caracter personal, în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă și ale dreptului material.

Aceasta deoarece mijlocul procedural prevăzut de art. 906 din Codul de procedură civilă este complementar celui reglementat de art. 892 din Codul de procedură civilă. Cel din urmă are drept scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligației ce implică faptul său personal, constituind temeiul pentru acordarea despăgubirilor destinate acoperirii acestui prejudiciu, în timp ce penalitatea reprezintă o sancțiune pentru nerespectarea aceleiași obligații, de natură să îl constrângă pe debitor să execute în natură obligația stabilită în sarcina sa.

În consecință, cât timp penalitățile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor, ele se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptățit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură și o finalitate juridică diferite. Din acest motiv, dispozițiile de drept material și procesual permit concurența daunelor-interese moratorii sau compensatorii cu sumele de bani acordate cu titlu de penalități (art. 1.516 din Codul civil, art. 892 din Codul de procedură civilă și art. 906 din Codul de procedură civilă).

Interpretarea propusă nu prejudiciază interesele creditorului și asigură respectarea dreptului acestuia de a obține "îndeplinirea integrală, exactă și la timp" (conform art. 1.516 din Codul civil) a obligației înscrise în titlul executoriu, ca principiu ce trebuie să guverneze faza de executare a procesului civil. Argumentele expuse, legate de natura diferită a penalităților - mijloc juridic menit să asigure executarea în natură, fără a avea caracter reparator, și cea a despăgubirilor - echivalent al prejudiciului suferit de creditor ca efect al neexecutării obligației de către debitor, precum și dispozițiile art. 906 alin. (7) din Codul de procedură civilă demonstrează lipsa prejudiciului creditorului în cazul în care se admite posibilitatea formulării unei singure cereri întemeiate pe art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin care creditorul poate solicita stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate. Ulterior pronunțării încheierii prin care se stabilește suma definitivă datorată de debitor cu titlu de penalitate, creditorul se poate adresa instanței cu o cerere prin care să solicite acordarea despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului rezultat din neexecutare, în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă și ale dreptului material.

Pornind tot de la argumente de text și interpretând în mod literal dispozițiile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în jurisprudență s-a exprimat și opinia (minoritară) potrivit căreia o nouă cerere ar putea fi formulată de creditor dacă debitorul său persistă în neexecutarea unei obligații de a face sau a nu face intuituu personae. Contrar acestei opinii, deși prevederile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă stipulează că penalitățile sunt stabilite de instanța de executare pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, acestea nu pot conduce la concluzia recunoașterii implicite a posibilității formulării repetate a unor cereri privind fixarea sumelor datorate cu titlu de penalități, deoarece dispozițiile alin. (4) al aceluiași articol limitează în mod expres perioada de calcul al acestora în vederea stabilirii unei sume definitive printr-o încheiere care să poată fi executată silit.

Astfel cum s-a reținut și de prima instanță sesizată în cauza în care s-a realizat trimiterea de față, formularea unei noi cereri nu este împiedicată de efectul negativ al autorității de lucru judecat a primei încheieri pronunțate de instanța de executare în condițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. În această situație ar fi evidentă neîntrunirea cerinței identității de obiect prevăzute de art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, deoarece sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere ar acoperi, ca premisă, o altă perioadă decât cea din încheierea anterioară. Din acest motiv, aspectul pus în discuție și care formează obiectul prezentei sesizări a fost cel al admisibilității unei noi cereri în condițiile în care dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevăd în mod expres stabilirea unei sume definitive datorate de debitor cu titlu de penalități.

Este de subliniat, totodată, că încheierea pronunțată în condițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie doar în ceea ce îl privește pe debitor, deoarece în cazul acestuia legiuitorul a prevăzut în mod expres la alin. (5) că, dacă execută obligația prevăzută în titlul executoriu, poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalități pe calea contestației la executare, dovedind existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Pentru creditor, legiuitorul nu a oferit un mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă și executorie potrivit art. 906 alin. (4) și (6) din Codul de procedură civilă, fără a-l lipsi însă de calea distinctă a solicitării unor despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă și ale dreptului substanțial comun.