ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 16/2016

Prin Încheierea din 26 noiembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 42.131/299/2014, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 856 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

La aceeași dată a fost înregistrată, cu nr. 1.012/1/2016, sesizarea prin care Tribunalul București - Secția a V-a civilă a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Încheierea din 26 noiembrie 2016, dată în Dosarul nr. 42.168/299/2014, pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea aceleiași probleme de drept.

Constatând că încheierile Tribunalului București - Secția a V-a civilă, pronunțate în dosarele nr. 42.131/299/2014 și 42.168/299/2014, au același obiect, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus conexarea Dosarului nr. 1.012/1/2016 la Dosarul nr. 1.011/1/2016.

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

Art. 856 alin. (3) din Codul de procedură civilă: "De la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță, creditorii putându-și realiza aceste drepturi numai din prețul obținut. Dacă prețul de adjudecare se plătește în rate, sarcinile se sting la plata ultimei rate."

Prin Sentința civilă nr. 10.586/2015 din 2 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 42.131/299/2014, Judecătoria Sectorului 1 București a respins plângerea formulată de petenta S.C. Arc Management One - S.R.L. în contradictoriu cu intimatul Parchetul de pe lângă Tribunalul București, ca inadmisibilă, cu motivarea că petenta trebuia mai întâi să urmeze procedura prevăzută de art. 30 alin. (2) din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 7/1996, respectiv să formuleze cerere de reexaminare împotriva încheierii de carte funciară și, numai în ipoteza respingerii acesteia, se putea adresa instanței cu plângere împotriva încheierii pronunțate de registratorul-șef. Or, sesizarea instanței cu plângere împotriva Încheierii nr. 51.239 din 22 august 2014 reprezintă, de fapt, plângere împotriva încheierii de respingere a radierii sechestrului asigurător, care, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, trebuia reexaminată de către registratorul-șef din cadrul oficiului teritorial în raza căruia este situat imobilul.

Judecătoria Sectorului 1 București, prin Sentința civilă nr. 3.593 din 25 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 42.168/299/2014, a respins excepția inadmisibilității, precum și plângerea formulată de petenta S.C. Arc Management One - S.R.L. în contradictoriu cu intimatul Parchetul de pe lângă Tribunalul București, ca neîntemeiată.

Tribunalul București - Secția a V-a civilă a apreciat că solicitarea apelantei, în sensul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept supuse dezbaterii, este admisibilă, având în vedere că din hotărârile judecătorești depuse de apelanta pârâtă la dosar rezultă împrejurarea că, asupra aceluiași obiect al plângerii de carte funciară, instanțele au opinii diferite, cu interpretări contradictorii ale dispozițiilor art. 856 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Instanțele de sesizare nu au exprimat niciun punct de vedere cu privire la chestiunea de drept dedusă judecății.

Susținerea petentei S.C. Arc Management One - S.R.L. este în sensul că, odată cu intabularea actului de adjudecare, se impune radierea tuturor sarcinilor înscrise anterior asupra imobilului adjudecat, în conformitate cu dispozițiile art. 856 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în vigoare la data formulării cererii de intabulare.

Intimatul Parchetul de pe lângă Tribunalul București nu a formulat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept dedusă judecății.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 357/C2/901/III-5/2016 din 15 martie 2016, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat și nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizărilor Tribunalului București - Secția a V-a civilă.

Curțile de apel Brașov, Constanța, Oradea, Pitești, Ploiești, Timișoara, Bacău, Alba Iulia și Craiova au învederat că nu au fost identificate hotărâri judecătorești pronunțate cu privire la această chestiune de drept și nu au exprimat niciun punct de vedere în sensul celor solicitate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Curtea de Apel Târgu Mureș, prin Adresa nr. 570 din 21 martie 2016, a arătat că magistrații din cadrul Judecătoriei Toplița și-au exprimat opinia conform căreia, în cazul în care imobilul a fost vândut cu plata prețului în rate, executorul judecătoresc va hotărî, prin aceeași încheiere, și înscrierea în cartea funciară a interdicției de înstrăinare și de grevare a imobilului până la plata integrală a prețului și a dobânzii corespunzătoare. Prin art. 856 alin. (3) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a păstrat obligativitatea întocmirii unei încheieri în ceea ce privește dispoziția executorului judecătoresc de intabulare a dreptului de proprietate.

Prin Adresa nr. 1.355/I/A/22 din 21 martie 2016, Curtea de Apel Galați a învederat că punctul de vedere majoritar al judecătorilor Secției civile a Judecătoriei Galați și al celor din cadrul Judecătoriei Însurăței este în sensul că dispozițiile art. 856 alin. (3) din Codul de procedură civilă se interpretează în coroborare cu cele ale art. 853 din Codul de procedură civilă, ceea ce înseamnă că, atunci când executorul judecătoresc emite încheierea de vânzare a bunului cu plata prețului în rate, acesta este obligat să înscrie în cartea funciară interdicția de înstrăinare sau de grevare a bunului până la plata integrală a prețului.

Curtea de Apel București, prin Adresa nr. 9/3.462/C din 22 martie 2016, a învederat că opinia majoritară a judecătorilor din cadrul tribunalelor Ilfov, Teleorman, Ialomița și Giurgiu este în sensul că, la momentul intabulării dreptului de proprietate dobândit prin actul de adjudecare, dobânditorul devine titularul unui drept neafectat de orice obligații anterioare, iar, ca efect al subrogației reale, toate creanțele garantate cu imobilul vândut sau care puteau fi executate asupra imobilului vândut vor fi executate numai asupra prețului plătit în procedura de executare silită.

Prin Adresa nr. 1.042 din 23 martie 2016, Curtea de Apel Cluj a învederat că opinia unanimă a judecătorilor din cadrul Tribunalului Specializat Cluj este în sensul interpretării literale a dispozițiilor legale incidente, textul legal al art. 857 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevăzând că, la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipotecă sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță, astfel că nicio sarcină care privește garantarea unui drept de creanță nu supraviețuiește intabulării dreptului de proprietate al adjudecatarului.

Curtea de Apel Iași, prin Adresa nr. 136/C.P./2016 din 23 martie 2016, a arătat că din verificările efectuate pe raza teritorială a Curții de Apel Iași nu au fost înregistrate, soluționate, suspendate cauze în care să fie dezbătută problema de drept enunțată, iar punctul de vedere al judecătorilor din raza teritorială a Curții de Apel Iași este cel potrivit căruia dacă imobilul a fost vândut cu plata prețului în rate, vânzătorul nu îl va putea înstrăina sau greva fără încuviințarea în acest sens a creditorilor, înainte de plata integrală a prețului, iar actul de adjudecare constituie titlu executoriu al creditorului urmăritor împotriva cumpărătorului, dacă acesta nu plătește diferența de preț, pentru situațiile în care imobilul a fost cumpărat cu plata prețului în rate.

Curtea de Apel Suceava, prin Adresa nr. 1.197/A/2016 din 29 martie 2016, a arătat că opinia de principiu a magistraților Secției I civile a Curții de Apel Suceava este în sensul că, atunci când imobilul a fost vândut cu plata în rate, executorul judecătoresc trebuie să înainteze un exemplar al actului de adjudecare biroului de cadastru și publicitate imobiliară pentru a se înscrie interdicția înstrăinării până la plata integrală a prețului. Cumpărătorul îl va putea înstrăina anterior acestui moment doar cu încuviințarea creditorilor urmăritori. Dacă acesta nu plătește diferența de preț, actul de adjudecare constituie titlul executoriu al creditorului urmăritor împotriva cumpărătorului (art. 855 din Codul de procedură civilă).

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție și al Curții Constituționale au fost identificate decizii privind condițiile de admisibilitate a sesizărilor privind pronunțarea unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și decizii privind condițiile de admisibilitate sesizărilor de neconstituționalitate, respectiv Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.188/1/2015 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015, și Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.408/1/2015 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, și Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, Decizia nr. 1.159 din 15 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 16 noiembrie 2011, Decizia nr. 1.563 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2011, și Decizia nr. 640 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, ale Curții Constituționale.

Prin raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizările conexe ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu întrunesc cerințele legale din perspectiva regularității acestora și nu sunt îndeplinite nici condițiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile reglementată de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Cu privire la neregularitatea actului de sesizare s-a reținut că, potrivit art. 520 alin. 1 din Codul de procedură civilă, "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților."

Astfel, din perspectiva regularității sesizărilor, art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă impune ca actul de sesizare al Înaltei Curți de Casație și Justiție să îndeplinească anumite exigențe de ordin structural, respectiv să cuprindă motivele care susțin admisibilitatea sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, punctul de vedere al completului, prin care să se argumenteze în concret necesitatea declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și punctul de vedere al părților.

Rațiunea instituirii acestor condiții formale ale sesizării constă în asigurarea scopului pentru care a fost instituit acest nou mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca prin acest mecanism procedural să se determine suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării sale de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii duratei procedurii judiciare și afectării art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, care instituie și protejează dreptul la un proces echitabil, cu garanția sa esențială constând în soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În acest sens, doctrina în materie a considerat procedura sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile ca fiind o procedură sui-generis care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie o chestiune (problemă) de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Mecanism de unificare jurisprudențială de inspirație franceză, procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esențială, apărută într-o cauză aflată în curs de soluționare în ultimă instanță.

În acest context rămâne de apreciat care este consecința absenței din încheierea de sesizare a acestor elemente esențiale pentru soluționarea chestiunii prealabile, câtă vreme legiuitorul nu a reglementat, printr-o normă expresă, soluțiile posibile într-o asemenea ipoteză.

Astfel, s-a apreciat că instanța de trimitere a unei întrebări prealabile ar trebui să fie preocupată nu doar de a primi un răspuns îndoielilor sale cu privire la un text legal, ci chiar de a realiza, prealabil acestei trimiteri, un examen riguros al îndeplinirii condițiilor impuse de textul art. 519 din Codul de procedură civilă și o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum este acesta reglementat în dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă.

Numai în această manieră și cu respectarea strictă a dispozițiilor procedurale în materie, instanța de judecată, care impune în mod uzual o anumită disciplină procesuală părților, ar putea demonstra că respectă ea însăși, atunci când legea impune în mod expres, o asemenea disciplină procesuală necesară.

Or, examinând sesizările cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită de către Tribunalul București, s-a constatat că în cuprinsul acestora nu se regăsesc motivele care susțin admisibilitatea sesizărilor și punctul de vedere al completelor de judecată învestite cu soluționarea cauzelor deduse judecății, asupra îndeplinirii condițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, condiție impusă, în mod expres, de dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din același cod.

Din încheierile de sesizare lipsesc atât descrierea situației litigioase, pentru a se putea argumenta necesitatea formulării unei astfel de întrebări, precum și justificarea admisibilității sesizării instanței supreme, sub toate aspectele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, Tribunalul București limitându-se la enumerarea formală a condițiilor impuse de aceste dispoziții legale și la expunerea punctului de vedere al apelantei.

În acest context s-a apreciat că este oportună, cel puțin pentru rațiuni de analogie, menționarea jurisprudenței instanței de contencios constituțional cu privire la nemotivarea sesizărilor de neconstituționalitate. Astfel, în mod constant, aceasta a stabilit că sesizările de neconstituționalitate adresate Curții Constituționale fără a fi motivate trebuie respinse ca inadmisibile, în considerarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit cărora: "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate", Curtea Constituțională neputându-se substitui subiectelor îndreptățite să o sesizeze, întrucât ar exercita un control din oficiu, ceea ce este contrar sistemului nostru constituțional, și neputând formula critici la care, ulterior, să și răspundă.

Tot astfel, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a sancționat, prin Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.188/1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015, și Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.408/1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015, sub aspectul admisibilității, neregăsirea în încheierea de sesizare a punctului de vedere al completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei asupra condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, cerință impusă prin dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă.

În virtutea acestor argumente și urmând aceeași linie jurisprudențială, s-a constatat că încheierea care nu cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării și punctul de vedere al completului asupra chestiunii de drept nu îndeplinește condițiile unui act de sesizare legal întocmit și, deci, nu ar putea declanșa o examinare pe fond a problemei de drept supuse dezbaterii în cadrul mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Referitor la condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a constatat că legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță;

cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

S-a apreciat însă că, din modul general în care este formulată întrebarea prealabilă de către Tribunalul București, respectiv interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 856 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care se citesc după cum urmează: "De la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță, creditorii putându-și realiza aceste drepturi numai din prețul obținut. Dacă prețul de adjudecare se plătește în rate, sarcinile se sting la plata ultimei rate.", fără a se stabili limitele obiective în care interpretarea instanței supreme să fie posibilă, nu este îndeplinită condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În același sens, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluția dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege.

Astfel, există o deosebire esențială între procedura hotărârii prealabile și recursul în interesul legii: în primul caz se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, în al doilea caz se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu.

Referitor la acest aspect, în doctrină s-a arătat că, în înțelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înțelesurile sau aplicațiile; întrebarea instanței trebuie să fie una calificată, iar nu generică și pur ipotetică.

În același timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluționarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă și să se regăsească în soluția ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent dacă cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății.

Tot astfel, se poate constata că, în apelul formulat în cauză, nu se critică conținutul normativ al art. 856 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ci modalitatea în care instanța de judecată - Judecătoria Sectorului 1 București - a procedat la interpretarea și aplicarea concretă a acestor prevederi legale în cauza dedusă judecății. Or, asemenea operațiuni de interpretare și aplicare a textului de lege la diferite circumstanțe ce caracterizează fiecare litigiu nu pot fi atribuite completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revin instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei.

Prin interpretarea normelor de drept civil se înțelege operațiunea logico-juridică de stabilire a conținutului și sensului acestor norme. Scopul interpretării unei norme juridice civile constă în a stabili care este sfera situațiilor de fapt concrete la care norma juridică respectivă se referă și a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme. Deci, interpretarea legii civile reprezintă o etapă necesară în procesul aplicării legii civile, conținutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinței legiuitorului, exprimată într-o anumită normă.

Necesitatea interpretării normei juridice rezidă în împrejurarea că, în procesul aplicării legii, judecătorul trebuie să stabilească conținutul exact al normei puse în fața sa, prin clarificarea și lămurirea sensului acesteia, pentru a fi adecvată situației de fapt prezentată, întrucât normele legale au întotdeauna un caracter general și impersonal, din care trebuie să se extragă esența aplicabilă la cazul concret. Or, rolul instanțelor de judecată este acela de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluționării cauzei, să se studieze circumstanțele particulare ale speței deduse judecații, să se realizeze calificarea juridică a cererii și, ulterior, interpretarea normei de drept și aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicțional final.

Din această perspectivă se poate observa că sesizarea formulată de Tribunalul București în Dosarul nr. 42.168/299/2014, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească interpretarea și aplicarea art. 856 alin. (3) din Codul de procedură civilă, reprezintă însuși obiectul cererii de chemare în judecată, așadar însăși problema de fond asupra căreia apelanta reclamantă a solicitat instanței de judecată să se pronunțe, iar nu doar o chestiune de drept care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, de a cărei lămurire să depindă soluționarea acesteia, așa cum prevăd dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziții legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, se apreciază că instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăși interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată.

Astfel cum s-a enunțat anterior, prin încheierea de sesizare a Tribunalului București, care trebuia să cuprindă și argumentarea admisibilității acestei sesizări, nu se regăsește niciun raționament judiciar care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate și care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie.

În consecință, în cazul întrebării prealabile cu care a fost sesizată, în absența oricărei circumstanțieri particulare realizate de instanța de trimitere, instanța supremă nu ar putea să identifice toate sarcinile și ipotecile ce ar putea exista asupra unor bunuri imobile, în sensul art. 856 alin. (3) din Codul de procedură civilă, și să decidă, în abstract, care dintre acestea ar trebui radiate în momentul intabulării actului de adjudecare a unui imobil.

Cum sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății, în condițiile unei sesizări lacunare, prin care se solicită o interpretare abstractă a unui text legal, cu un grad de generalitate ridicat, cum este în cazul pendinte, se impune, potrivit jurisprudenței instanței supreme, respingerea ca inadmisibilă a sesizării.

Trebuie subliniat că, pronunțând o decizie interpretativă, instanța supremă își îndeplinește rolul său constituțional, pronunțând însă o decizie aditivă (prin care adaugă conținut nou textului supus interpretării) sau substitutivă (prin care înlocuiește regula enunțată de legiuitor cu o altă regulă), în absența îndeplinirii condițiilor expuse, instanța supremă devine legiuitor pozitiv sau înlocuiește instanța competentă să "spună dreptul" în cauza dedusă judecății, ceea ce nu este permis.