ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 38/2016

Prin Încheierea de ședință de la 25 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 4.493/333/2015, Tribunalul Vaslui a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "dacă în aplicarea art. 845 alin. (9) din Codul de procedură civilă [actual art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă], instanțele judecătorești învestite cu verificarea legalității unor vânzări prin licitație publică, în legătură cu valoarea prețului de adjudecare, raportat la valoarea de circulație a bunului imobil urmărit silit și vândut prin licitație publică, sunt obligate să verifice dacă prețul este fictiv sau derizoriu în raport de prevederile art. 1.660, 1.665 din Codul civil și dacă adjudecatarul a consimțit să cumpere ori să obțină proprietatea bunului în mod speculativ, fără o reală contraprestație ori instanțele nu au dreptul să verifice legalitatea vânzărilor prin licitație publică, în legătură cu valoarea prețului de adjudecare, indiferent de raportul dintre valoarea de piață a bunului imobil urmărit silit, vândut prin licitație publică și prețul de adjudecare."

Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 iulie 2016 cu nr. 2.552/1/2016.

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Codul de procedură civilă

Codul civil

Prin Sentința civilă nr. 2.327 din 19 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Vaslui în Dosarul nr. 4.493/333/2015, s-a respins contestația la executare formulată de către contestatorii Cihodaru Nicolai Bogdan și Pomîrleanu Vasile Dumitru în contradictoriu cu intimații Andrieș Victoria Eugenia, Țibu Gavril și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași, reținându-se, în esență, că bunurile imobile aparținând contestatorilor au fost înstrăinate la licitația organizată în cadrul procedurii de executare silită cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 845 din Codul de procedură civilă (vechea numerotare, în prezent art. 846 din Codul de procedură civilă), în sensul că legea nu impune o limită minimă a prețului.

Împotriva acestei sentințe, contestatorii au declarat apel în termenul legal, solicitând schimbarea în tot a hotărârii instanței de fond și admiterea contestației la executare, susținând că dispozițiile art. 845 din Codul de procedură civilă trebuie corelate cu prevederile art. 1.660 și 1.665 din Codul civil, instanța având obligația de a verifica dacă prețul obținut în urma licitației este fictiv sau derizoriu, în condițiile în care, în speță, bunurile imobile au fost valorificate la prețuri situate cu mult sub nivelul valorii stabilite prin raportul de expertiză.

La termenul din 27 aprilie 2016, contestatorii au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, urmărind pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "dacă în aplicarea art. 845 alin. (9) din Codul de procedură civilă [actual art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă] instanța are obligația de a verifica legalitatea unei vânzări la licitație în cadrul executării silite și prin raportarea la dispozițiile art. 1.660 și art. 1.665 din Codul civil ori instanțele nu au acest drept, indiferent de raportul dintre valoarea de piață a bunului imobil și prețul de adjudecare."

Prin Încheierea de la 2 iunie 2016, Tribunalul Vaslui - Secția civilă, învestit cu soluționarea apelului, a admis cererea contestatorilor și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și suspendarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, până la pronunțarea hotărârii prealabile.

Raportat la dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, Tribunalul Vaslui a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, respectiv:

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului a reținut, în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 207 din 15 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 iunie 2003, că textul de lege ce se solicită a fi interpretat de instanța supremă nu impune de principiu o limită inferioară a prețului de adjudecare, în considerarea faptului că o competiție corectă dintre 2 licitatori ar conduce la obținerea unui preț de adjudecare satisfăcător. Însă, realitatea a demonstrat că există și situații în care concurența reală a fost afectată de intervenția unor înțelegeri prealabile dintre ofertanți care au condus la adjudecarea unor imobile la o valoare situată cu mult sub cea de piață, prejudiciind astfel interesele creditorilor și debitorilor deopotrivă.

Apelanții (titularii cererii de sesizare) au arătat că se impune ca, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, Tribunalul Vaslui să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să dezlege o chestiune de drept, în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă, urmând a se lămuri dacă, în interpretarea și aplicarea art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă, instanțele învestite cu verificarea legalității unor vânzări prin licitație publică, în legătură cu valoarea prețului de adjudecare, prin raportare la valoarea de circulație a bunului urmărit, sunt obligate fie să verifice condițiile prețului prin raportare la prevederile art. 1.660 și ale art. 1.665 din Codul civil, fie să facă o verificare a raportului dintre prețul de adjudecare și valoarea reală a prețului sau instanțele nu au dreptul de a efectua această verificare, apreciind că textul de la art. 849 din Codul de procedură civilă nu permite instanțelor de judecată să evalueze raportul dintre prețul real al bunului și valoarea la care s-a adjudecat.

Intimatul adjudecatar a arătat că, din lecturarea motivelor invocate, ceea ce se cere practic nu este să se interpreteze textul de lege, ci să se adauge la textul de lege incident, în condițiile în care, la art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă, se discută despre legalitatea vânzării raportat la a câta licitație se analizează, în speță a III-a, dacă prețul de pornire este de cel puțin 50%, respectiv dacă sunt cel puțin 2 licitatori și dacă s-a licitat la prețul cel mai mare. Prin solicitarea formulată se cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să adauge la acest text criterii de apreciere care țin de vânzarea consensuală, ce nu se aplică în cauză.

Curțile de Apel nu au o jurisprudență în materie, neavând competența soluționării unor astfel de litigii, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 107 1/C/2791/III-5/2016 din 16 august 2016, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită de către Tribunalul Vaslui.

O parte din jurisprudența judecătoriilor este în sensul că instanța învestită cu verificarea legalității vânzării, conform art. 845 alin. (9) din Codul de procedură civilă, va examina și caracterul real și serios al prețului, dacă este invocat de partea interesată, așa cum rezultă din practica judecătoriilor arondate Curții de Apel București și Curții de Apel Ploiești. La nivelul instanțelor arondate Curții de Apel București există, însă, și opinia că o asemenea analiză ar excede limitelor art. 845 alin. (9) din Codul de procedură civilă, deoarece aceasta este o normă specială, derogatorie de la dreptul comun.

Alte puncte de vedere rezultate din hotărârile înaintate sunt în sensul că instanțele trebuie să verifice dacă prețul este fictiv sau derizoriu, așa cum rezultă din jurisprudența Tribunalului Bistrița-Năsăud, instanțele au dreptul să verifice legalitatea vânzărilor prin licitație publică, relativ la prețul de adjudecare (Judecătoria Brăila și Judecătoria Botoșani) și instanțele sunt obligate să verifice dacă prețul este fictiv sau derizoriu în raport cu prevederile art. 1.660 și 1.665 din Codul civil (Judecătoria Dorohoi).

La nivelul instanțelor arondate Curților de Apel Bacău, Brașov, Cluj, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Alba Iulia, Constanța, Craiova și Timișoara nu au fost identificate hotărâri judecătorești relevante în legătură cu problema de drept ce face obiectul sesizării.

Institutul Național al Magistraturii a comunicat opinia exprimată de formatorii catedrei de drept civil și drept procesual civil, după cum urmează:

Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai, prin punctul de vedere înaintat, a arătat că, din lectura textelor incidente în cauză, rezultă faptul că ipoteza avută în discuție este aceea a celei de-a treia licitații la care se prezintă cel puțin 2 licitatori și nu doar unul singur, situație în care unica persoană care s-ar prezenta la licitație ar datora prețul de pornire al acestei licitații (50% din prețul de pornire al primei licitații, preț care, potrivit art. 837 din Codul de procedură civilă raportat la art. 836 se stabilește potrivit valorii de circulație a imobilului). Cu alte cuvinte, se pune întrebarea dacă, într-o situație în care, în cazul participării a cel puțin 2 licitatori la procedura de licitație publică și a adjudecării bunului la "cel mai mare preț oferit" (care nu are o limită inferioară stabilită legal), instanțele de judecată învestite cu verificarea legalității unor asemenea vânzări prin licitație publică sunt obligate să verifice dacă prețul este fictiv sau derizoriu în raport cu prevederile art. 1.660, respectiv 1.665 din Codul civil privind prețul serios și prețul fictiv și derizoriu, având posibilitatea să analizeze și dacă adjudecatarul a consimțit să cumpere ori să obțină proprietatea bunului în mod speculativ, fără o reală contraprestație, ori instanțele nu au dreptul să verifice legalitatea vânzărilor prin licitație publică, în legătură cu valoarea prețului de adjudecare, indiferent de raportul dintre valoarea de piață a bunului imobil urmărit silit, vândut prin licitație publică, și prețul de adjudecare.

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a dispus efectuarea de verificări cu privire la identificarea unei practici în legătură cu problema de drept dedusă judecății, întrucât cererile având ca obiect "contestație la executare" nu intră în competența de soluționare a instanței supreme.

În urma verificărilor efectuate, s-a constatat că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale invocate prin încheierea de sesizare.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, se rețin următoarele:

Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, aceea de a pronunța o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare la nivel național, se impune, în primul rând, evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanțelor care o generează, cât și a condițiilor care permit declanșarea mecanismului de interpretare.

Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, condiții extrase din dispozițiile legale redate în cele ce urmează. Astfel:

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă, prin încheiere, se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților."

Analiza critică a textelor citate imprimă concluzia că atât art. 519 din Codul de procedură civilă, cât și prima teză a art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiționează admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerințe cumulativ întrunite.

Între acestea se disting cele legate de necesitatea ca, prin sesizare, să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept nouă și de lămurirea acesteia să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

Este necesar a se sublinia preponderent aceste două condiții, întrucât celelalte aspecte de admisibilitate, legate de titularul sesizării, stadiul soluționării pricinii în care sesizarea a fost promovată, lipsa soluționării deja a problemei de drept printr-un alt mecanism de interpretare, sunt îndeplinite.

Cu privire la noutatea chestiunii de drept cu a cărei rezolvare de principiu Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată, se rețin următoarele:

Evaluarea acestei condiții revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum s-a reținut deja în decizii anterioare pronunțate în această materie.

În acest sens, evaluarea noutății chestiunii de drept presupune ca:

Pentru a verifica îndeplinirea criteriilor care susțin condiția noutății, se impune redarea conținutului textului de lege, obiect al chestiunii de drept sesizate, respectiv art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală "efectuarea licitației", împreună cu alineatele precursoare:

Dispozițiile art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă [fost art. 845 alin. (9) din Codul de procedură civilă, în numerotarea textelor în forma în vigoare a codului la data sesizării instanței] nu prezintă o noutate legislativă în planul dreptului procesual referitor la efectuarea licitației pentru adjudecarea bunului imobil urmărit în cadrul executării silite.

După aceleași principii, dispozițiile art. 509 din Codul de procedură civilă de la 1865 stabileau că:

Executorul va oferi spre vânzare imobilul, prin trei strigări succesive, la intervale de timp care sa permită opțiuni si supralicitări, pornind de la prețul oferit care este mai mare decât cel la care s-a făcut evaluarea potrivit art. 500 alin. 2 sau, în lipsa unei asemenea oferte, chiar de la acest preț.

Dacă imobilul este grevat de vreun drept de uzufruct, uz, abitație sau servitute intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, la primul termen de vânzare, strigările vor începe de la prețul cel mai mare oferit sau, în lipsa, de la cel fixat în publicație, scăzut cu valoarea acestor drepturi socotită potrivit art. 500 alin. 4.

Dacă din cauza existentei drepturilor arătate la alin. 3 nu s-a putut obține un preț suficient pentru acoperirea creanțelor ipotecare înscrise anterior, socotite după datele din cartea funciară, executorul judecătoresc va relua, în aceeași zi, licitația pentru vânzarea imobilului liber de acele drepturi; în acest caz, strigările vor începe de la prețul menționat în publicația de vânzare, fără scăderea arătată în alin. 3.

În cazul în care nu este oferit nici prețul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 60 de zile, pentru, care se va face o noua publicație în condițiile art. 504 alin. 3. La acest termen, licitația va începe de la prețul de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat. Dacă nu se obține prețul de începere al licitației, la același termen bunul va fi vândut la cel mai mare preț oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă prețul de la care începe licitația."

Chiar dacă nu există o sinonimie perfectă a textelor de lege citate, se poate observa că cele două reglementări succesive dispun în mod similar asupra modului de desfășurare a licitației la un preț redus față de cel la care s-a făcut evaluarea bunului supus executării silite.

Astfel, chestiunea de drept sesizată transcende în timp, în măsura în care ambele reglementări prevedeau posibilitatea ca bunul să fie adjudecat la ultima licitație, la un preț mai mic decât valoarea de circulație a bunului urmărit, fiind comună în reglementările succesive problema dacă acest preț ar putea sau nu să fie cenzurat pe cale judiciară din perspectiva caracterului său derizoriu.

Așadar, chestiunea de drept supusă analizei nu este nouă, din perspectiva datei la care a intrat în vigoare sau a duratei reglementării, dar criteriul vechimii reglementării, așa cum s-a subliniat, nu trebuie absolutizat.

Trebuie, însă, verificat dacă reglementarea în discuție presupune o aplicare recentă, generată de un anumit context socioeconomic. Această cercetare trebuie demonstrată, în primul rând, prin verificarea existenței deja a unei practici judiciare prin care normei supuse analizei să i se fi dat deja o interpretare și aplicare, concretizată prin hotărâri judecătorești.

Or, verificarea jurisprudenței permite constatarea că problema de drept generată de aplicarea dispozițiilor legale evocate nu este recentă, existând o jurisprudență consistentă, pronunțată atât în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 509 alin. 5 din Codul de procedură civilă de la 1865, dar și recent, potrivit noii reglementări, art. 846 alin. (9) - fost art. 845 alin. (9) - din noul Cod de procedură civilă.

Cu titlu de exemplu, o serie de hotărâri reflectă faptul că dispoziția cuprinsă în art. 509 alin. 5 din Codul de procedură civilă de la 1865 a fost interpretată și aplicată, chestiunea de drept în discuție nefiind, așadar, nouă: Decizia nr. 40 din 21 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă, irevocabilă; Decizia civilă nr. 3.334/R din 6 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 4.561/94/2010, irevocabilă; Decizia civilă nr. 1.024 din 11 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Arad, irevocabilă; Încheierea din 4 noiembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Botoșani - Secția civilă în Dosarul nr. 438/39/2015, definitivă și irevocabilă; Sentința civilă nr. 7.545 din 27 mai 2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2.138/R din 14 iulie 2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă; Sentința civilă nr. 2.294 din 2 octombrie 2013, pronunțată de Judecătoria Câmpina în Dosarul nr. 2.927/204/2012, irevocabilă; Sentința civilă nr. 1.108 din 28 martie 2014 pronunțată de Judecătoria Câmpina în Dosarul nr. 356/204/2014; Decizia civilă nr. 552/2013 din 16 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 523/190/2012, irevocabilă; Sentința civilă nr. 9.554 din 19 decembrie 2011, pronunțată de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 11.098/196/2011, irevocabilă; Decizia civilă nr. 38 din 24 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 13.204/231/2013, irevocabilă; Sentința civilă nr. 10 din 8 ianuarie 2015, pronunțată de Judecătoria Alexandria în Dosarul nr. 6.964/740/2014, irevocabilă prin Decizia nr. 66 din 10 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul Teleorman; Sentința civilă nr. 5.760 din 5 noiembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 1.610/94/2014, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.528/R din 20 octombrie 2015.

În aplicarea dispozițiilor art. 846 alin. (9) - fost art. 845 alin. (9) - din Codul de procedură civilă, au fost pronunțate hotărâri judecătorești, definitive, prin care se atestă, de asemenea, că problema de drept în dezbatere nu prezintă caracter de noutate în jurisprudență, respectiv: Decizia civilă nr. 282 din 17 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul Giurgiu - Secția civilă în Dosarul nr. 11.283/236/2014, Sentința civilă nr. 2.371 din 11 aprilie 2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București - Secția civilă în Dosarul nr. 19.773/302/2013, Decizia civilă nr. 38/A/2016 din 10 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția I civilă în Dosarul nr. 5.382/190/2014, Decizia civilă nr. 101/A din 3 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Botoșani în Dosarul nr. 8.679/193/2015, și Sentința civilă nr. 2.327 din 19 octombrie 2015, pronunțată de Judecătoria Vaslui în Dosarul nr. 4.493/333/2015.

Se constată, în egală măsură, că jurisprudența la care s-a făcut referire nu este unanimă, fiind pronunțate atât hotărâri judecătorești prin care s-a statuat că pe calea contestației la executare nu se poate examina caracterul derizoriu al prețului de adjudecare, deoarece vânzarea bunului prin executare silită nu poate fi analizată după regulile unei vânzări consensuale și nici asimilată acesteia, dar și hotărâri prin care s-a statuat că vânzarea silită poate fi cenzurată pe calea contestației la executare, dacă prețul de adjudecare este cu mult mai mic decât valoarea rezultată din raportul de evaluare a bunului, deoarece, în acord cu specificul actului, acesteia trebuie să îi rămână aplicabile regulile de validitate din materia contractului de vânzare.

Așadar, chestiunea de drept a cărei dezlegare se cere nu este nouă, nefiind îndeplinite criteriile care sunt de natură să caracterizeze noutatea problemei supuse dezbaterii, ca și condiție a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile. A admite contrariul reprezintă, în plus, acceptarea ideii că mecanismul de unificare reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă se suprapune necondiționat celui al recursului în interesul legii, reglementat de art. 514 din Codul de procedură civilă, care, pe această cale, ar putea fi promovat chiar într-o cauză pendinte.

Dincolo de aceste considerații, nu este lipsită de relevanță împrejurarea că prin Decizia nr. 207 din 15 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 iunie 2003, prin care a fost examinată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 510 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea Constituțională a statuat, în motivarea deciziei, că examenul dispoziției legale contestate nu poate scăpa din vedere rațiunea pentru care s-a impus reglementarea din art. 509 alin. 5 din același cod. Astfel, Curtea Constituțională a argumentat că legiuitorul nu a considerat necesar, în cazul existenței mai multor ofertanți, să instituie o limită inferioară a prețului de adjudecare, cel puțin pentru rațiunea că, în acest caz, există convingerea că, de principiu, concurența dintre aceștia este de natură să asigure adjudecarea la cel mai bun preț oferit de competitori, existând premisa că prețul de adjudecare ar putea fi chiar și mai mare decât prețul de pornire la licitației. Aceste rațiuni se transpun egal în interpretarea art. 846 alin. (9) din Codul de procedură civilă, legiuitorul statuând că, în cazul în care există 2 licitatori, va fi declarat adjudecatar licitatorul care oferă cel mai mare preț, dar și că acest preț, cel mai mare, poate fi chiar mai mic decât valoarea garanției depuse pentru participarea la licitație.

Prin evocarea acestei decizii, devine încă o dată evident că problema de drept sesizată nu are caracter de noutate, fiind explicat în această decizie sensul interpretării dispoziției legale anterioare, ale cărei principii transcend intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Cu privire la condiția ca de lămurirea chestiunii de drept cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată să depindă soluționarea pe fond a cauzei, se rețin următoarele:

Procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea unei chestiuni de drept are o natură sui generis care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfășurare, al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Chiar dacă dispozițiile legale care reglementează materia executării silite se concretizează în norme de drept procesual, sesizarea pune în discuție analiza validității actului de adjudecare la licitație publică a unui imobil, din perspectiva unor cerințe de fond ale actului, aspecte care se repercutează asupra modului în care cauza va fi soluționată pe fond.

Cu toate acestea, pentru a verifica dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție răspunde acestei condiții, se impune titularului sesizării o cerință implicită, dedusă din interpretarea dispozițiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, titularul sesizării, instanța de judecată care soluționează litigiul în ultimă instanță, trebuie să verifice din oficiu admisibilitatea sesizării, prezentând argumentele pentru care apreciază, între altele, că de dezlegarea chestiunii de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Astfel, pe lângă punerea în dezbaterea părților cauzei a posibilității sau necesității formulării unei sesizări a Înaltei Curți de Casație și Justiție, titularul acesteia va trebui să prezinte în actul de sesizare toate detaliile cauzei, de drept sau chiar de fapt, care să justifice aptitudinea chestiunii de drept evocate de a duce la rezolvarea fondului acelui litigiu.

Aceasta pentru că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate fi învestită cu dezlegarea unei chestiuni de drept pentru valorificarea deciziei într-un litigiu în care situația de fapt sau cauza acțiunii cu care instanța este învestită nu sunt deplin lămurite prin sesizare.

În acest sens, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are a se pronunța într-o interpretare de principiu a unei norme de drept dacă circumstanțele cauzei pentru care trebuie să dea acea interpretare nu sunt deplin clarificate.

De aceea, se impune o anumită claritate a sesizării, care să nu afecteze precizia analizei, pentru a exclude o interpretare dată pe tărâmul ipotezelor sau aparențelor, de natură a atenua funcția hotărârii prealabile de a determina soluționarea pe fond a cauzei. În acest sens, întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi disociată de contextul care a generat-o, care tr