ÎCCJ, decizie (scj.ro #118633)

Hotărâre judecătorească de uzucapiune obținută în contradictoriu cu un neproprietar. Înscrierea în cartea funciară. Efectele hotărârii față de adevăratul proprietar. Acțiune în revendicare. Comparare de titluri. Răsturnarea prezumției de proprietate.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

acțiune în revendicare

-uzucapiune

-bună-credință

-titlu de proprietate

C.civ. din 1864, art. 480

Autoritatea de lucru judecat nu poate fi invocată contra terțului, care nu a luat parte la judecata finalizată prin acea hotărâre, deoarece, prin ipoteză, nu este întrunită condiția identității de părți.  În această situație, în cadrul acțiunii în revendicare, hotărârea judecătorească pronunțată în uzucapiune poate fi opusă terțului, doar ca mijloc de probă, față de care se admite dovada contrară.

Astfel cum reclamantul a combătut cele reținute în hotărârea judecătorească de uzucapiune, pronunțată într-un proces care s-a desfășurat fără participarea sa, dovedind existența dreptului său de proprietate, recunoscut printr-un titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, anterior hotărârii de uzucapiune, reiese că dreptul său de proprietate astfel dovedit îl înlătură pe cel recunoscut în favoarea pârâtului prin hotărârea de uzucapiune în care reclamantul nu a avut calitatea de parte, cu atât mai mult cu cât pârâtul nu a înțeles să invoce uzucapiunea în contra adevăratului proprietar, în raport de care ar fi trebuit să dovedească îndeplinirea condițiilor prescripției achizitive, limitându-se la apărări bazate pe efectele hotărârii pronunțate în contradictoriu cu un neproprietar. Deși această hotărâre a creat în favoarea pârâtului o prezumție de proprietate, aceasta a fost răsturnată prin dovada contrară făcută de reclamant, care a demonstrat că este adevăratul proprietar și față de care nu s-a invocat și nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor uzucapiunii.

Sub imperiul prevederilor Legii nr. 7/1996 (fiind vorba despre un imobil cu privire la care, anterior acestei legi, nu a existat carte funciară), reclamantul nu avea nicio obligație să-și deschidă carte funciară și să-și intabuleze titlul de proprietate. Adevăratului proprietar, care nu a fost înscris în cartea funciară, nu i se poate opune, cu efect de opozabilitate, înscrierea efectuată de pârât, pe temeiul hotărârii de uzucapiune, întrucât, aceasta a fost pronunțată fără participarea în proces a adevăratului proprietar. Într-o asemenea situație, nu i se poate refuza adevăratului proprietar dreptul de a revendica imobilul și nu i se poate imputa vreo imprudență sau neglijență, câtă vreme nu a avut cunoștință de procesul de uzucapiune și de faptul deschiderii unei cărți funciare la cererea altuia pentru imobilul proprietatea sa.

Secția I civilă, decizia nr. 942 din 20 martie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, reclamanta Parohia S.A. cu sediul în Iași a formulat, în contradictoriu cu D.M., D.D. și D.T., acțiune în revendicarea suprafeței de teren de 605 m.p. și construcție și a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 2007.

Prin precizările la acțiune, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a S.C. P. SRL, motivat de faptul că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 2007, D.D., D.T. și D.M. au vândut acestei societăți comerciale imobilul situat în intravilanul Municipiului Iași.

La dosarul astfel format a fost conexat dosarul nr. xxx5/245/2008 al Judecătoriei Iași, în care Parohia S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții D.M., P.E.V., D.D., D.T. și S.C. P. SRL, revendicarea suprafeței de teren de 675 m.p. și construcție, constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de moștenitor din 19 septembrie 2007, precum și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 2007.

SC P. SRL a chemat în garanție, în baza art. 60 și urm. C.proc.civ., pe D.D., D.T. și D.M.,

pentru ca, în cazul în care va fi admisă cererea reclamantei, pârâții să fie obligați să restituie valoarea reactualizată a bunului imobil ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 1318 din 09 iunie 2010 a Tribunalului Iași s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D.M., D.D. și D.T. cu privire la capătul de cerere referitor la revendicarea imobilului construit și neconstruit, și, în consecință, s-a respins, pentru lipsa calității procesuale pasive, acest capăt de cerere cuprins atât în acțiunea principală, cât și în acțiunea conexă, în contradictoriu cu pârâții D.M., D.D. și D.T.

S-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în cererea privind revendicarea imobilului, excepție invocată de pârâta S.C. P. S.R.L.

S-a respins capătul de cerere cuprins atât în acțiunea principală, cât și în acțiunea conexă, formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâta S.C. P. S.R.L., având ca obiect revendicarea imobilului, (construit și neconstruit), precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în cererea privind revendicarea imobilului invocată la ultimul termen de judecată de D.M., D.D. și D.T. și P.E.V.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în cererea privind anularea contractului de vânzare cumpărare din 12 noiembrie 2007 și în consecință s-a respins pentru lipsa calității procesuale active acest capăt de cerere. S-a respins, ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității absolute a aceluiași contract.

S-a admis excepția lipsei de interes a reclamantei în cererea privind constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de moștenitor din 19 septembrie 2007 din cuprinsul acțiunii conexe și, în consecință, s-a respins pentru lipsa de interes acest capăt de cerere.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren având întinderea totală de 2.373 m.p. În procedura reglementată de Legea nr. 18/1991, acesteia i s-a eliberat de Comisia Județeană Iași de fond funciar, la data de 03 februarie 1993, titlul de proprietate.

Sentința civilă pronunțată de Judecătoria Iași, de constatare a uzucapiunii în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Iași, creează o stare de fapt care, deși nu corespunde realității, constituie o condiție pentru funcționarea principiului aparenței în drept.

Totodată din înscrisurile depuse la dosar precum și din susținerile necontestate ale părților, rezultă că posesia și folosința au fost exercitate de familia D. asupra imobilului construit și neconstruit.

Cumpărătoarea SC P. SRL Iași a fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu vânzătorii tabulari ai imobilului.

Cu privire la cererea având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 2007, prima instanță a reținut că nulitatea relativă a contractului poate fi cerută doar de cumpărătorul de bună-credință, iar în ceea ce privește constatarea nulității absolute a aceluiași contract de vânzare cumpărare, s-a reținut că reclamanta nu a invocat cauza ilicită sau frauda, iar vânzarea bunului altuia nu este nulitate absolută.

Instanța a reținut lipsa de interes a reclamantei în cererea privind constatarea nulității  absolute a certificatului de moștenitor din 19 septembrie 2007, deoarece acela care se pretinde titular al dreptului de proprietate cu privire la un bun menționat în cuprinsul certificatului ca aparținând patrimoniului succesoral are la îndemână calea acțiunii în revendicare.

Împotriva sentinței civile nr. 1318 din 09 iunie 2010 a Tribunalului Iași au formulat apel D.M., D.D., D.T., P.M. și Parohia S.A.

Prin decizia civilă nr. 9 din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Iași, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de D.M., D.D., D.T. și P.M.

A admis apelul formulat de reclamantă, a modificat-o în parte sentința apelată în sensul că :

A admis în parte acțiunea în revendicare introdusă de Parohia S.A. în contradictoriu cu pârâta  SC P. SRL.

A obligat pârâta SC P. SRL să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 605 mp teren și construcțiile (locuință și garaj), amplasate pe acest teren,  reclamantei.

A admis capătul de acțiune formulat de reclamantă privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 2007, încheiat între D.D., D.T., D.M., în calitate de vânzători și SC P. SRL, în calitate de cumpărătoare.

A păstrat din sentința apelată dispozițiile referitoare la: admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților D.M., D.D. și D.T. în cadrul capătului de cerere privind revendicarea; respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei în cadrul cererii privind revendicarea imobilului; admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei în cadrul cererii privind anularea contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 2007.

A respins excepția lipsei de interes a reclamantei în ce privește constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de moștenitor din 19 septembrie 2007 și a trimis cauza la Tribunalul Iași pentru a se judeca pe fond cererea reclamantei de constatare a nulității absolute a certificatului de moștenitor și cererea de chemare în garanție formulată de SC P. SRL în contradictoriu cu D.D., D.T., D.M.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

Apelul formulat de D.M., D.D., D.T. și P.M. este neîntemeiat, deoarece a fost respinsă acțiunea reclamantei, pârâții D. obținând câștig de cauză la prima instanță, iar nemulțumirea acestora, determinată de faptul că în considerentele sentinței apelate s-a reținut că sunt beneficiarii constatării unui drept de proprietate pentru imobilul din Iași str. S.A. și nu stradela S.A., este înlăturată prin depunerea de către apelanți a încheierii din ședința din 29 noiembrie 2010 a Tribunalului Iași, prin care s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul sentinței, în sensul că se va trece stradela S.A., în loc de strada S.A.

În ce privește apelul formulat de apelanta Parohia S.A., instanța de apel a reținut că acesteia i s-a reconstituit în procedura reglementată de Legea nr.18/1991 dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 2.373 m.p., situată în Iași stradela S.A., prin titlul de proprietate din 03 februarie 1993.

Prin sentința civilă nr. 2428 din 06 martie 1996 a Judecătoriei Iași – sentință irevocabilă – s-a constatat că reclamanții D.M. și D.T. sunt proprietarii casei de locuit și a terenului în suprafață de 675 m.p. grădină, situate în Iași, str. S.A.

Prin încheierea din 23.11.2010, Judecătoria Iași a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul sentinței civile nr. 2428/1996, în sensul de a se trece stradela S.A., în loc de strada S.A.

La data de 12 noiembrie 2007, între D.D., D.T., D.M., în calitate de vânzători și S.C. P. SRL Iași, în calitate de cumpărătoare, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 noiembrie 2007 prin care s-a vândut suprafața totală de 605,00 m.p., împreună cu locuința C.1 și garajul C.2 amplasate pe acest teren, întreaga suprafață de teren de 675 m.p. urmând ca pentru diferența de 70 m.p. societatea cumpărătoare să reglementeze situația juridică a acestui teren, care în prezent este stăpânit în fapt de alte persoane.

În raport cu această situație de fapt, Curtea a reținut că părțile au titluri scrise în privința terenului revendicat, ca atare, există un conflict între titluri, instanța fiind cea care stabilește cărui titlu îi dă eficiență, prin compararea titlurilor prezentate.

Numai dacă titlurile provin de la același autor, se ține seama de titlul care a fost transcris. În cauză, titlurile provin de la autori diferiți, ca atare, înscrierea în cartea funciară a hotărârii judecătorești de constatare a uzucapiunii înaintea titlului de proprietate emis pe baza Legii nr. 18/1991 nu este determinantă în compararea titlurilor.

Sentința civilă nr. 2428/1996 a Judecătoriei Iași, prin care s-a constatat că pârâții D. au uzucapat suprafața de 675 mp, s-a pronunțat numai în contradictoriu cu Primăria Municipiului Iași și nu cu Parohia S.A. – proprietara terenului și construcției uzucapate, nefiindu-i opozabilă acesteia.

În ce privește modul de dobândire a proprietății de către pârâții D., care au locuit în imobil în calitate de chiriași detentori precari, Curtea a reținut că aceștia nu puteau uzucapa, intervertirea precarității neputând fi susținută decât în limitele și cazurile prevăzute de art. 1858 C.civ.

Prin raportul de expertiză efectuat la prima instanță în specialitatea topografie cadastru și geodezie s-a statuat că în suprafața de teren de 2.374 mp, pentru care s-a emis titlul de proprietate din 03 februarie 1993 recurentei Parohia S.A., este inclusă și suprafața de teren de 605 mp din sentința civilă nr. 2427/1996 a Judecătoriei Iași și din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007.

Este de principiu că în cadrul acțiunii în revendicare ce are ca obiect o suprafață de teren care a avut stabilit regimul juridic potrivit art. 36 din Legea nr. 18/1991, dovada dreptului de proprietate poate fi făcută numai cu titlul de proprietate emis conform Legii nr. 18/1991.

Prin urmare, titlul de proprietate depus de reclamantă, emis în condițiile Legii nr.18/1991 pentru terenul proprietatea reclamantei din anul 1941, dată menționată în evidențele Mitropoliei X, în procesele-verbale și inventarele Parohiei S.A., este mai caracterizat prin prisma clarității, vechimii, transparenței, preferabil titlului de proprietate depus de pârâții D. (hotărârea judecătorească de

constatare a uzucapiunii).

Curtea a mai reținut că, în prezent, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar și raportul de expertiză, posesia și folosința terenului revendicat de 605 m.p. este exercitată de S.C. P. SRL.

Curtea a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile pentru aplicarea principiului

error communis facit ius

, deoarece subdobânditoarea S.C. P. SRL Iași nu a dovedit că a făcut toate verificările apte a confirma existența în condiții ireproșabile a dreptului celui de la care achiziționează.

Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, au apărut inadvertențe cu prilejul emiterii încheierii de intabulare din 12 octombrie 2007, rectificate de notarul public prin încheierea din 29 octombrie 2007, cu privire la amplasamentul imobilului ce urma să fie vândut din str. S.A., în stradela S.A.

Curtea a avut în vedere și împrejurarea că sentința civilă nr. 2428/1996 a fost rectificată în ce privește amplasamentul imobilului din str. S.A., în stradela S.A., în timpul judecării în apel, la data de 29 noiembrie 2010 și că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 2007, S.C. P. SRL a achitat în totalitate suma de 450.000 euro pentru suprafața de 675 m.p. cât au uzucapat pârâții D., dar a intrat în posesia efectivă a doar 605 m.p., urmând ca diferența de 70 m.p. să se reglementeze juridic ulterior, fiind în stăpânirea altor persoane.

Din înscrisurile depuse la dosar, Curte a reținut că terenul și construcțiile de pe acesta sunt în incinta Bisericii S.A., care a construit două case parohiale (una a preotului și alta a cântărețului - pe care pârâții D. au uzucapat-o).

S.C. P. SRL nu a făcut nici un fel de verificare cu privire la inadvertențele privind proprietatea și posesia ivite anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că nu se poate reține că subdobânditorul a fost de bună-credință, buna credință ce impunea ca acesta să fi crezut în realitatea falsă a situației apărute, dar și ca această credință să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă.

Cumpărătorul, cu minime precauții, având în vedere amplasamentul terenului și a construcțiilor, ar fi aflat că este proprietatea Parohiei, mai ales că este într-o zonă centrală a orașului Iași.

Și în ce privește cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2007, Curtea a apreciat că soluția primei instanțe este greșită, în condițiile în care reclamanta a precizat, fiind consemnat în încheierea din 29 aprilie 2009, că invocă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru frauda la lege și cauză ilicită.

Curtea a reținut că, din probatoriul administrat în cauză a rezultat cert că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în frauda intereselor Parohiei S.A., căreia îi sunt negate drepturile asupra imobilului în litigiu.

În ce privește acțiunea în revendicare formulată de reclamantă a suprafeței de 675 mp, Curtea a admis-o în parte, numai pentru suprafața de 605 mp teren și construcții, întrucât SC P. SRL  exercită posesia numai asupra acestei suprafețe.

S-a mai reținut, în considerentele deciziei, că reclamanta are interes să solicite nulitatea parțială a certificatului de moștenitor din 19 septembrie 2007, întrucât în acest certificat de moștenitor, reclamanta a susținută că în masa succesorală a fost inclusă o suprafață de teren proprietatea Parohiei S.A. Prin urmare, în mod nelegal instanța a admis această excepție și a respins acest capăt de acțiune pe excepție.

Cât timp reclamanta face dovada dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren înscrisă în certificatul de moștenitor emis în beneficiul pârâților, reclamanta poate solicita oricând anularea parțială a acestui act prin care i-a fost lezat dreptul de proprietate.

Curtea a considerat că prima instanță nu a respectat dispozițiile art. 63 C.proc.civ., instanța pronunțându-se nelegal printr-o hotărâre intermediară și dispunând anularea ca netimbrată a cererii de chemare în garanție, la data de 28 ianuarie 2009.

În acest mod, instanța a creat o situație nefavorabilă pârâtei S.C. P. SRL, periclitându-i poziția procesuală, diminuându-i dreptul la apărare și la un proces echitabil, când soluția în cererea principală s-a dat ulterior, la 09 iunie 2010.

În raport cu soluția dată în apel, de admitere a acțiunii în revendicare și a constatării nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 2007, Curtea a apreciat că se impune trimiterea cauzei la Tribunalul Iași nu numai pentru a judeca pe fond cererea Parohiei  de constatare a nulității absolute parțiale a certificatului de moștenitor, dar și a cererii de chemare în garanție formulată de S.C. P. SRL.

Împotriva  deciziei Curții de Apel Iași a declarat recurs pârâta SC P. SRL, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea acestor motive de recurs, recurenta a arătat următoarele:

În mod greșit s-a admis acțiunea în revendicare, deși recurenta este cumpărătoare de bună-credință, bazându-se pe hotărârea judecătorească de uzucapiune, înscrierea în cartea funciară a vânzătorilor, includerea imobilului în certificatul de moștenitor nr. x/2007 și extrasul de carte funciară din care nu rezulta vreo mențiune privind existența unei acțiuni în revendicare sau vreo interdicție de înstrăinare.

Reclamanta nu a contestat buna-credință a pârâtei cumpărătoare, iar precizarea privind nulitatea contractului pentru fraudă la lege și cauză ilicită a fost făcută după prima zi de înfățișare, fiind în mod corect respinsă de prima instanță.

Instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate în procesul de uzucapiune.

Reclamanta avea posibilitatea să intervină în procesul de uzucapiune și să-și apere dreptul de

proprietate.

Uzucapiunea este o sancțiune aplicată reclamantei care nu a înțeles să-și apere dreptul de proprietate și să-l înscrie în cartea funciară, iar înscrierea făcută de pârâții persoane fizice are efect de opozabilitate față de terți, fiind un element determinant în ceea ce privește aprecierea bunei-credințe a recurentei pârâte.

Hotărârea judecătorească prin care s-a constatat uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, are prioritate în compararea titlurilor.

Argumentul instanței de apel referitor la mențiunea din contract privind diferența de 70 mp aflată în posesia altei persoane nu este apt să răstoarne prezumția de bună-credință.

În mod corect s-a reținut de către prima instanță că reclamanta avea sarcina de a dovedi reaua-credință, ceea ce nu a făcut, iar reclamanta nu-și poate invoca propria turpitudine, constând în delăsarea în apărarea dreptului său de proprietate, care a permis pronunțarea unei hotărâri judecătorești de uzucapiune în favoarea pârâților D. și înscrierea acestora ca proprietari tabulari.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista niciun litigiu cu privire la imobil, în privința cumpărătorului operând buna-credință.

Greșit se reține că eroarea materială din sentința civilă nr. 2428/1996 a fost rectificată la data de 29 noiembrie 2010, în condițiile în care în certificatul de moștenitor din 2007 figurează stradela S.A., iar rectificarea la OCPI s-a făcut la 12 octombrie 2007, deci anterior datei la care se susține că s-ar fi rectificat sentința de uzucapiune.

Din cele expuse rezultă că sunt întrunite condițiile pentru aplicarea principiului

error communis facit ius

, ca sancțiune a proprietarului neglijent, respectiv, eroarea comună și invincibilă, buna-credință a cumpărătorului, existența actului translativ de proprietate cu titlu oneros și existența unei stări de fapt care nu corespunde stării de drept.

În mod greșit s-a admis capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care precizarea motivelor de nulitatea s-a făcut după prima zi de înfățișare.

Instanța de apel nu a motivat care este norma legală care a fost fraudată și nici cauza ilicită.

Trebuia respectată practica Curții Constituționale, care, în deciziile sale, a statuat că, în măsura în care ambele părți sau cel puțin una dintre ele este de bună-credință, nu poate fi vorba de fraudă la lege sau de cauză ilicită a actului juridic.

Frauda la lege sau cauza ilicită nu pot fi reținute, deoarece recurenta a fost de bună-credință, iar reaua-credință a pârâților D. nu a fost analizată de instanța de apel. Pârâții D. sunt moștenitorii lui D.T., iar buna lor credință este prezumată, de vreme ce au dobândit dreptul prin moștenire, fiind inclus în masa de împărțit.

Greșit s-a reținut frauda la lege pe motiv că s-a produs în dauna intereselor reclamantei, deoarece, prin frauda la lege, ceea ce se urmărește a fi încălcat este norma legală, nu un interes particular.

Există contradicție în dispozitivul hotărârii, deoarece, pe de o parte, se admite capătul de cerere

privind nulitatea absolută a contractului, iar pe de altă parte, se păstrează din sentința apelată dispoziția

referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei pe capătul de cerere privind anularea contractului.

Soluția primei instanțe privind lipsa de interes a reclamantei în a solicita anularea certificatului

de moștenitor este corectă, deoarece aceasta nu este proprietara imobilului. Imobilul a fost uzucapat de pârâții D., iar eventualele date incorecte din certificatul de moștenitor pot fi rectificate, fără a fi afectată valabilitatea actului.

În mod corect prima instanță, printr-o încheiere interlocutorie, a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în garanție, în lipsa taxei de timbru neputând fi continuată cercetarea aceste cereri. Faptul că instanța de fond a omis să menționeze soluția în dispozitiv nu justifică trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de apel, în calea de atac devolutivă, fiind în măsură ea însăși să anuleze cererea de chemare în garanție, ca netimbrată.

Recurenții D.M., D.D., D.T. și P.M. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C.proc.civ., în susținerea cărora au arătat că: trimițând cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanție, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, hotărârea nu arată motivele pe care se sprijină, instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia și că s-a făcut aplicarea greșită a legii și a principiilor de drept.

La data de 03.03.2012, judecata recursurilor a fost suspendată, la solicitarea intimatei reclamante, până la soluționarea irevocabilă a dosarelor nr. x81/245/2011 și nr. x91/245/2011 ale Judecătoriei Iași, în care pârâții din prezentul litigiu au promovat acțiuni ce tind la desființarea titlului de proprietate al reclamantei.

La data de 12 februarie 2014, recurenta pârâtă SC P. SRL a formulat cerere de repunere pe rol, admisă de instanță.

Din verificarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cele două litigii reiese că actul de proprietate al reclamantei nu a fost desființat (astfel, prin sentința civilă nr. 22324/2011 a Judecătoriei Iași, irevocabilă prin decizia civilă nr. 386/2013 a Tribunalului Iași, pronunțate în dosarul nr. x81/245/2011, s-a respins acțiunea formulată de SC P. SRL, având ca obiect nulitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate emise în favoarea reclamantei din prezenta cauză, iar în dosarul nr. x91/245/2011 al Judecătoriei Iași, prin încheierea din 20.04.2012 a acestei judecătorii, irevocabilă prin decizia nr. 2104/2012 a Tribunalului Iași, s-a luat act de renunțarea pârâților persoane fizice din prezenta cauză la judecata acțiunii formulate de ei împotriva Parohiei S.A. și a Comisiei județene de fond funciar Iași, privind nulitatea absolută a hotărârii de reconstituire a dreptului de proprietate, respectiv, nulitatea titlului de proprietate emis în favoarea reclamantei din prezenta cauză).

În ceea ce privește recursul declarat de recurenții pârâți D.M., D.D., D.T. și P.M., s-a constatat că aceștia, înștiințați fiind de obligația ce le revine privind achitarea taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, aferente recursului declarat în cauză, au arătat, prin petiție scrisă depusă la dosar, că sunt în imposibilitate de a satisface această obligație.

Având în vedere poziția exprimată  de recurenții menționați, care nu au înțeles să învestească instanța cu vreo cerere întemeiată pe OUG nr. 51/2008, în raport cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 din O.G. nr. 32/1995, aplicabile față de data la care s-a stabilit obligația timbrajului, recursul declarat de aceștia a fost anulat, ca netimbrat.

Referitor la recursul declarat de recurenta pârâtă SC P. SRL, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurenta a susținut că a fost de bună-credință, încrezându-se în hotărârea judecătorească de uzucapiune, în înscrierea în cartea funciară a vânzătorilor, în certificatul de moștenitor nr. x/2007 și în extrasul de carte funciară, situație în care consideră că acțiunea în revendicare îndreptată împotriva sa nu putea fi admisă.

În argumentarea sa, recurenta nu observă că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel face în mod corect distincția între condițiile cerute pentru invocarea principiului

error communis facit ius

, respectiv, analizează separat de condiția bunei-credințe a dobânditorului, pe aceea referitoare la existența unei erori comune și invincibile.

Spre deosebire de buna-credință, care se prezumă, eroarea comună și invincibilă trebuie să fie dovedită chiar de către dobânditorul care invocă beneficiul proprietății aparente. Ca atare, în mod corect instanța de apel a reținut că nu reclamanta, ci pârâta recurentă are sarcina dovedirii erorii comune și invincibile.

Cu privire la această condiție necesar a fi îndeplinită pentru a se invoca beneficiul principiului menționat, recurenta trebuia să facă, în primul rând, dovada că eroarea a fost comună, în sensul că nu numai dobânditorul, ci și orice altă  persoană aflată în situația sa nu ar fi avut posibilitatea să înlăture eroarea. În al doilea rând, trebuia dovedit caracterul invincibil al erorii, care se apreciază nu numai în raport cu dobânditorul, ci trebuie avute în vedere mijloacele pe orice alt membru exigent al comunității le-ar fi avut la dispoziție în mod rezonabil pentru a afla adevărul.

În acest sens, instanța de apel a reținut o serie de elemente de fapt care au condus la concluzia că recurenta ar fi putut, cu minime precauții, să afle că terenul în litigiu se află în proprietatea reclamantei, dintre aceste împrejurări de fapt nefiind contestate decât cele referitoare la momentul rectificării sentinței civile nr. 2428/1996 și la diferența dintre suprafața preluată în posesie și cea vândută prin contractul de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că sentința civilă nr. 2428/1996 a fost rectificată în cursul soluționării apelului, fiind depusă la dosarul de apel încheierea de îndreptare a erorii materiale pronunțată la 29 noiembrie 2010.

În ceea ce privește împrejurarea reținută de instanța de apel, potrivit căreia cumpărătoarea SC P. SRL a intrat în posesia efectivă a doar 605 mp, diferența de 70 mp fiind stăpânită de alte persoane, chiar și în situația în care acest element de fapt ar fi înlăturat (deși, în această fază procesuală, stabilirea situație de fapt pe baza probelor administrate nu poate forma obiectul controlului judiciar), celelalte elemente materiale ale cauzei, reținute în considerentele deciziei (inadvertențele ivite cu prilejul emiterii încheierii de intabulare, faptul că imobilul este parte a incintei bisericii, având destinația de casă parohială în care pârâții D. au locuit în calitate de chiriași, împrejurarea că, în pofida acestei situații de fapt, hotărârea de uzucapiune a fost dată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Iași, și nu în contradictoriu cu adevăratul proprietar, așa cum era firesc) nu sunt contestate și nu pot fi înlăturate, recurenta nefăcând dovada erorii comune și invincibile, în condițiile în care, cu minime verificări, ar fi putut afla despre existența titlului de proprietate al reclamantei.

Critica referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate în procesul de uzucapiune nu poate fi primită. Autoritatea de lucru judecat nu poate fi invocată contra terțului, care nu a luat parte la judecata finalizată prin acea hotărâre, deoarece, prin ipoteză, nu este întrunită condiția identității de părți.

În această situație, hotărârea judecătorească pronunțată în uzucapiune poate fi opusă terțului, în speță, reclamantei, doar ca mijloc de probă, față de care se admite dovada contrară. Reclamanta a combătut cele reținute în hotărârea judecătorească de uzucapiune, pronunțată într-un proces care s-a desfășurat fără participarea sa, invocând apărări proprii și dovedind existența dreptului său de proprietate, recunoscut prin titlul de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, anterior hotărârii de uzucapiune. Acest titlu de proprietate a format obiectul verificării jurisdicționale, la solicitarea recurentei din prezenta cauză, acțiunea în constatarea nulității fiind respinsă cu motivarea că terenul s-a aflat în proprietatea și posesia bisericii din anul 1941, întinderea suprafeței cât și construcțiile și-au păstrat configurația până în prezent, fără a suferi modificări, iar titlul de proprietate a fost emis cu respectarea legii, fără a fi incident vreun motiv de nulitate absolută.

Dreptul de proprietate astfel dovedit de reclamantă îl înlătură pe cel recunoscut în favoarea pârâților D. prin hotărârea de uzucapiune în care reclamanta nu a avut calitatea de parte. De precizat că în prezenta cauză, pârâții D. nu au înțeles să invoce uzucapiunea în contra adevăratului proprietar, în raport de care ar fi trebuit să dovedească îndeplinirea condițiilor prescripției achizitive, limitându-se la apărări bazate pe efectele hotărârii pronunțate în contradictoriu cu un neproprietar. Deși această hotărâre a creat în favoarea pârâților D. o prezumție de proprietate, aceasta a fost răsturnată prin dovada contrară făcută de reclamantă, demonstrând că este adevăratul proprietar, față de care nu s-a invocat și nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor uzucapiunii.

Nu i se poate imputa reclamantei că nu a intervenit  în procesul de uzucapiune, pentru a-și apăra dreptul de proprietate, în condițiile în care nu se face dovada că a fost informată despre existența litigiului în timp util, care să-i permită intervenția în termenul prevăzut de art. 50 alin. (2) și (3) C.proc.civ.

Uzucapiunea putea fi calificată ca o sancțiune aplicată reclamantei numai în măsura în care ar fi avut calitatea de pârâtă în cadrul procesului de uzucapiune. Altfel, așa cum s-a arătat anterior, hotărârea judecătorească prin care s-a constatat dreptul de proprietate prin uzucapiune în favoarea pârâților D., are, față de reclamantă, ca terț față de proces, doar valoarea unui mijloc de probă,

reclamanta putând combate ceea ce s-a stabilit în procesul finalizat fără participarea sa.

Sub imperiul prevederilor Legii nr. 7/1996 (fiind vorba despre un imobil cu privire la care, anterior acestei legi, nu a existat carte funciară), reclamanta nu avea nicio obligație să-și deschidă carte funciară și să-și intabuleze titlul de proprietate. Adevăratului proprietar, care nu a fost înscris în cartea funciară, nu i se poate opune, cu efect de opozabilitate, înscrierea efectuată de pârâții D., pe temeiul hotărârii de uzucapiune, întrucât aceasta a fost pronunțată fără participarea în proces a adevăratului proprietar. Într-o asemenea situație, nu i se poate refuza adevăratului proprietar dreptul de a revendica imobilul și nu i se poate imputa vreo imprudență sau neglijență, câtă vreme nu a avut cunoștință de procesul de uzucapiune și de faptul deschiderii unei cărți funciare la cererea altuia pentru imobilul proprietatea sa.

Împrejurarea că pârâții D. aveau înscris dreptul de proprietate în cartea funciară constituie un element în aprecierea bunei-credințe a recurentei pârâte, însă buna credință a dobânditorului nu este suficientă pentru a opera principul

error communis facit ius

, deoarece aceasta nu se confundă cu cerința caracterului comun și invincibil al erorii, cerință pe care pârâta nu a dovedit-o.

De asemenea, chiar în situația în care dreptul transmițătorului era înscris în cartea funciară, dacă dobânditorul ar fi avut alte mijloace pentru a afla că persoana înscrisă în cartea funciară nu era adevăratul proprietar, dobânditorul este considerat de rea-credință. Buna-credință se analizează în condițiile dreptului comun, în sensul că verificările pe care trebuie să le facă dobânditorul, necesare cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului, nu se limitează la înscrierea în cartea funciară, ci trebuie să se extindă inclusiv la documentele care au stat la baza acestor înregistrări, fiind relevant orice alt mijloc pe care dobânditorul l-ar fi putut utiliza pentru a afla adevărul, din perspectiva celui mai exigent membru al comunității.

În speță, nu este aplicabil principiul publicității materiale al cărților funciare, deoarece suntem în ipoteza în care adevăratul proprietar nu a fost înscris în cartea funciară, cartea funciară s-a deschis fără știrea acestuia, neavând nicio contribuție la efectuarea înscrierilor și neavând posibilitatea de a cunoaște existența și conținutul acestora. În acest caz, terțul dobânditor nu poate invoca principiul publicității materiale, caz în care nu sunt aplicabile nici dispozițiile speciale ale Legii nr. 7/1996 privind conținutul și limitele noțiunii de bună-credință.

Împrejurarea că uzucapiunea constituie un mod originar de dobândire a proprietății nu conferă hotărârii judecătorești prin care s-a constatat uzucapiunea prioritate în compararea titlurilor, neexistând niciun temei legal pentru o asemenea susținere.

Argumentul reținut de instanța de apel, referitor la mențiunea din contract privind diferența de 70 mp aflată în posesia altei persoane, nu este hotărâtor în adoptarea soluției supuse examinării în recurs.

Așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel a reținut și alte elemente de fapt, care au conturat convingerea că pârâta dobânditoare nu s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă, care să o împiedice să cunoască situația juridică reală a imobilului.

În ceea ce privește sarcina probei, este adevărat în favoarea pârâtei operează prezumția de bună-credință, iar reclamantei îi revine sarcina de a dovedi reaua-credință, însă în privința caracterului comun și invincibil al erorii, condiție distinctă de buna-credință, sarcina probei revine celui care invocă în favoarea sa principiul aparenței, respectiv pârâtei.

Reclamanta nu și-a invocat propria turpitudine, așa cum susține recurenta, și nici nu și-a neglijat dreptul de proprietate, pronunțarea hotărârii judecătorești de uzucapiune în favoarea pârâților D. și înscrierea acestora ca proprietari tabulari fiind rezultatul exclusiv al conduitei acestora din urmă, care au acționat în detrimentul reclamantei, cu scopul evident al însușirii pe nedrept a proprietății altuia.

Nici împrejurarea că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu exista vreun litigiu cu privire la imobil, nu este de natură să schimbe soluție, putând constitui cel mult un element, dar insuficient, în examinarea bunei credințe a cumpărătoarei, dar nu un element al aparenței, care să se reflecte în conștiința comunității în forma unei erori comune și invincibile.

Ca atare, instanța de apel a reținut în mod corect că, în speță, nu sunt întrunite cumulativ condițiile pentru  aplicarea principiului

error communis facit ius

.

Înalta Curte mai reține că reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin cererea de chemare în judecată înregistrată în dosarul conexat, dezvoltând în motivele de fapt ale cererii aspectele vizând condițiile în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, iar precizarea privind cauza ilicită și frauda la lege, făcută în ședința din 29 aprilie 2009, nu constituie o modificare supusă exigențelor art. 132  alin. (1) C.proc.civ.

Soluția dată capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost motivată de instanța de apel pe ideea fraudării intereselor adevăratului proprietar, fiind astfel întrunite exigențele art. 261 alin. (1) pct.5 C.proc.civ. Ca atare, nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Soluția astfel motivată este corectă, deoarece înstrăinarea unui bun în condițiile în care părțile contractante cunoșteau sau puteau să cunoască faptul că vânzătorul nu este titularul dreptului de proprietate, în frauda adevăratului proprietar, este exemplul clasic de fraudă la lege, analizat în doctrina de specialitate și soluționat în mod constant în practica judiciară. De aceea, nu este întemeiată susținerea recurentei, în sensul că frauda la lege ar fi exclusă în ipoteza speței.

Evocarea la modul generic a practicii Curții Constituționale, fără indicarea exactă a unei anumite decizii, nu permite Înaltei Curți să verifice incidența prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție privind obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.

Instanța de apel a reținut reaua-credință a cumpărătoarei, care avea posibilitatea să cunoască cine este adevăratul proprietar, dacă ar fi verificat inadvertențele referitoare la proprietate și posesie ivite anterior încheierii contractului, având în vedere și amplasamentul terenului, în incinta bisericii.

De asemenea, instanța a reținut că vânzătorii D. au locuit în imobil în calitate de chiriași, deci cunoșteau statului lor de detentori precari, care îi împiedica să dobândească imobilul prin uzucapiune, situație în care, cu intenția vădită de a prejudicia fraudulos interesele reclamantei, au promovat un proces de uzucapiune în contradictoriu cu un terț. În raport de considerentele deciziei recurate, nu poate fi reținută critica privind neanalizarea de către instanța de apel a relei credințe a vânzătorilor D.

Faptul că pârâții D. din prezentul litigiu sunt moștenitorii vânzătorului D.T., iar imobilul a fost inclus în masa succesorală, nu înlătură cauza de nulitate absolută care afectează contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor, fiind relevantă atitudinea subiectivă a părților contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu atitudinea subiectivă ulterioară a moștenitorilor uneia dintre părți.

Susținând o pretinsă contradicție în dispozitivul hotărârii, recurenta ignoră faptul că instanța a fost învestită, pe lângă cererea privind constatarea nulității contractului, și cu un capăt de cerere pentru anularea aceluiași contract (nulitate relativă), motiv pentru care în mod corect instanța de apel a păstrat din sentința apelată dispoziția referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei pe capătul de cerere privind anularea contractului.

În ceea ce privește critica referitoare la lipsa de interes a reclamantei în cadrul cererii privind anularea certificatului de moștenitor, recurenta pornește de la premisa greșită că reclamanta nu este proprietara imobilului. Astfel cum s-a reținut anterior, reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate, răsturnând prezumția ce decurgea din hotărârea judecătorească de uzucapiune de care se prevalau pârâții D. În calitate de proprietar, reclamanta justifică interesul înlăturării bunului proprietatea sa din certificatul de moștenitor, calea acțiunii în justiție fiind singura posibilă, în condițiile în care o eventuală rectificare pe calea administrativă notarială nu-i este accesibilă, întrucât este terț față de procedura succesorală.

Critica referitoare la soluția de trimitere spre rejudecare a cererii de chemare în garanție nu poate fi primită, deoarece o astfel de soluție este favorabilă recurentei, fiind dată în scopul asigurării dreptului acesteia la apărare și la un proces echitabil, neavând interesul să o atace în recurs.

Pe de altă parte, argumentele pentru care instanța de apel a considerat nelegală maniera de soluționare a acestei cereri de către instanța de fond (respectiv, încălcarea prevederilor art. 99 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și art. 63 C.proc.civ.) nu au fost combătute de recurentă.

Recurenta a susținut în motivarea recursului că în mod corect prima instanță, printr-o încheiere interlocutorie, a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în garanție, în lipsa taxei de timbru și că faptul că instanța de fond a omis să menționeze soluția în dispozitiv nu justifică trimiterea cauzei spre rejudecare. Or, instanța de apel nu a trimis cauza spre rejudecare, sub aspectul acestei cereri, ca urmare a constatării vreunei neregularități vizând modul de aplicare a normelor legale în materia taxelor judiciare de timbru, și nici pe motiv că soluția nu se regăsește în dispozitivul sentinței de fond, ci a avut în vedere normele de procedură anterior menționate, a căror încălcare a fost reținută și cu privire

la care recurenta nu a formulat critici.

Natura devolutivă a căii de atac a apelului nu justifica o soluție de anulare ca netimbrată a cererii de chemare în garanție, dispusă direct de către instanța de apel, așa cum susține recurenta.

Instanța de control judiciar a verificat legalitatea soluției de anulare dată de prima instanță cu privire la cererea de chemare în garanție (soluție dată pe excepție, nu pe fondul cererii), putând dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 297 C.proc.civ. (anularea hotărârii și evocarea fondului, sau trimiterea spre rejudecare). Având în vedere că există deja un motiv de trimitere spre rejudecare (în vederea soluționării pe fond a capătului de cerere privind anularea certificatului de moștenitor), pentru soluționarea unitară a cauzei, aceeași soluție se impune și în privința cererii de chemare în garanție.

În niciunul dintre cazurile enumerate de art. 297 C.proc.civ. nu se poate încadra soluția propusă de recurentă, în sensul pronunțării de către instanța de apel a unei soluții de anulare a cererii ca netimbrată.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ.,  recursul declarat de pârâta SC P. SRL a fost respins, ca nefondat.