ÎCCJ, decizie (scj.ro #81638)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81638) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în revendicare. Opunerea

uzucapiunii. Invocarea drept just titlu a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

drept de proprietate

-

acțiune în revendicare

-

uzucapiune

C.civ., art. 480

Legea nr. 15/1990, art. 20

*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului

civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată.

Pentru ca efectele

uzucapiunii de scurtă durată să se producă este necesară nu doar dovedirea

posesiei, ci și a justului titlu, care, potrivit doctrinei și jurisprudenței,

este orice act translativ de proprietate care provine de la un neproprietar.

Ca atare, acțiunea

în revendicare nu poate fi paralizată prin opunerea uzucapiunii de scurtă

durată în situația în care partea pârâtă a invocat drept just titlu un

certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în temeiul dispozițiilor

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, întrucât legea și uzucapiunea

reprezintă modalități distincte de dobândire a dreptului de proprietate, care se

exclud una pe alta.

Secția I civilă, decizia nr. 825 din 20 februarie 2013

Prin sentința nr. 165 din 1

februarie 2007, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă

a admis acțiunea formulată de reclamanta

S.C. O.I.I.E. S.R.L. și a obligat pârâta

S.C.

B. S.A. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în

București, nr. 200B, 200C și 200D și construcțiile existente și a respins

cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva S.C. TC C.

S.A.

Tribunalul a reținut că

reclamanta a dobândit imobilele de la chemata în garanție T.C. C. S.A., care le

deținea în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de

Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, iar pârâta a invocat

certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul

Comerțului.

Comparând cele două titluri

de proprietate, tribunalul a acordat preferință titlului reclamantei,

constatând că titlul antecesoarei sale este mai bine caracterizat.

Prin decizia nr. 548/2008,

Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă

a respins, ca nefondat, apelul declarat

de pârâtă.

Instanța de apel a reținut

că pârâta nu a probat modalitatea preluării imobilului cu titlu de

administrare.

A mai reținut că, prin

decizia nr. 4197/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție - a menținut

dispozițiile sentinței nr. 878/2006 a Curții de Apel București, Secția civilă

de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă acțiunea

pârâtei de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis

în beneficiul S.C. TC C. S.A., ceea ce implică validitatea titlului acestei

părți și a transmisiunii bunului către reclamantă.

Prin decizia nr. 6747/2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate

intelectuală

a admis

recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei, pe care a casat-o

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași Curți de apel.

Instanța de recurs a

reținut că probele administrate privind proprietatea imobilului revendicat sunt

contradictorii, atât în ceea ce privește modalitatea de transmitere a bunului

în patrimoniul antecesoarei reclamantei și al pârâtei, cât și în ceea ce

privește identificarea imobilului.

S-a reținut astfel că,

figurând pe ordinea de zi a ședinței Primăriei municipiului București și fiind

menționată în adresa considerată a nu fi aptă să transmită în mod legal bunul

litigios, instanțele ar fi trebuit să solicite depunerea procesului verbal al

ședinței primăriei și eventual, în măsura în care s-a procedat în această

ședință, hotărârea adoptată de această autoritate cu privire la problemele

aflate în dezbatere la acea ședință, pentru a verifica concordanta acestora cu

adresa comunicată pârâtei și existența actului pretins de lege (Decretul nr.

409/1955). De asemenea, în scopul verificării validității titlurilor exhibate

de părți, se impunea a fi solicitate atât actele ce au stat la baza înscrierii

dreptului reclamantei în cartea funciară privind imobilul pretins, cât și a

celor ale chematei în garanție și ale pârâtei al cărei drept este înscris în

cartea funciară nr. 13177 a localității București, cu nr. cadastral 4174, altul

decât cel înscris în evidențele de publicitate întocmite pe numele reclamantei

și al antecesoarei sale.

S-a impus, de asemenea, a

se verifica modalitatea în care imobilelor în litigiu le-au fost atribuite noi

adrese poștale (200 B, 200 C, 200 D) scop în care va fi solicitată documentația

ce a stat la baza acordării acestora, anexă la cererea formulată de S.C. TC C.

SA, astfel cum rezultă din adresele din 14 septembrie 2001, respectiv din 13

februarie 2003, emise de Primăria municipiului București - Direcția Patrimoniu,

Evidența Proprietății, Cadastru - Serviciul Nomenclatura Internă.

Înalta Curte a mai

menționat că se va completa expertiza tehnică efectuată în cauză prin

raportarea constatărilor experților inclusiv la schițele întocmite de

antecesoarea reclamantei și pârâtei la constituirea documentației pentru

obținerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate în temeiul H.G.

nr. 834/1991 pentru bunul litigios, astfel cum a solicitat de altfel și

consilierul expert propus de reclamantă, ca și efectuarea de verificări ce vor

privi de asemenea și evidențele cadastrale întocmite pentru același imobil,

sens în care la efectuarea lucrării tehnice se va aprecia asupra oportunității

participării a unui reprezentant al Oficiului de cadastru al localității.

De asemenea, în analiza

validității titlurilor opuse de părți urma as se avea în vedere că atât titlul

exhibat de chemata în garanție (certificatul de atestare a dreptului de

proprietate seria M 10 nr. 0035 din 2 martie 1995), cât și cel opus de pârâta

SC B. SA (certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 08 nr.

0051 din 31 martie 1994), au fost supuse verificării jurisdicționale, ambele fiind

menținute ca urmare a reținerii legalității emiterii acestora.

După rejudecare, prin

decizia nr. 129A din 22 martie 2012, Curtea de Apel București,

Secția a IV-a civilă

a respins,

ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A.

Instanța de rejudecare în

apel a reținut că, potrivit raportului de expertiză întocmit, imobilele

cumpărate de reclamantă prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub

nr. 55xx din 26 noiembrie 2002, sunt incluse atât în certificatul de atestare a

dreptului de proprietate din 31 martie 1994, cât și în certificatul de atestare

a dreptului proprietate din 2 martie 1995.

În legătură cu atribuirea

noilor numere poștale experții au arătat că au fost respectate prevederile

Regulamentului privind atribuirea sau schimbarea denumirii și atribuirea

numerelor

poștale de imobile în Municipiul

București (aprobat prin HCGMB nr. 245/2000) și că identificarea imobilelor în

cauză (cărora li s-au

atribuit noile numere) având teren în suprafață de

788,7 mp s-a

făcut în baza anexei nr. 2 la

certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor

din 02.03.1995.

Instanța de apel a mai

constatat că teza probatorie a apelantei, conform căreia terenul revendicat de

către reclamantă

nu ar fi inclus în

certificatul de atestare a dreptului de proprietate,

este contrazisă

inclusiv prin conduita procesuală anterioară a acesteia.

Astfel, S.C. B. S.A. a

formulat acțiune în contencios administrativ pentru anularea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M10 nr. 0335/1995

emis, în favoarea intimatei chemate în garanție S.C. TC C. S.A.,

tocmai pe motiv că există suprapunere între

imobilele ce formează

obiectul respectivului certificat și imobilele

aflate în deținerea sa. Acțiunea menționată a fost respinsă și a format

obiectul dosarului nr. 34xx/2/2005 al Curții de Apel București, Secția de

contencios administrativ, dosar ce a fost soluționat irevocabil prin decizia

nr. 4197/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția contencios

administrativ.

Concluziile expertizelor

întocmite se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, și anume cu

schițele întocmite de antecesoarea reclamantei și pârâtei la constituirea

documentației pentru obținerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate

în temeiul H.G. nr. 834/1991, respectiv cu documentațiile cadastrale întocmite

de părți  la  momentul deschiderii cărților funciare.

Prima expertiză efectuată

în apel nu a fost reținută deoarece experții nu au făcut măsurători, iar

concluziile acestora sunt bazate pe o apreciere care nu ține de competențele

experților și anume: „rezultă cu claritate că după efectuarea predării către

S.C. CR C. SA, intimata S.C. TC C. S.A. nu a mai deținut active în incinta din

str. C.R. 196". Această expertiză omite faptul că în cauză se revendică

anumite suprafețe de teren și construcțiile aferente, care au fost identificate

și pentru care s-au întocmit documentații topografice și cadastrale, atât la

momentul emiterii certificatelor de atestare cât și la momentul efectuării

formelor de publicitate imobiliară. Or, această expertiză nu arată unde este

situat terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr.55xx din 26 noiembrie 2002.

Instanța de apel a mai

constatat că la obiectivul Direcția nr. 2 lucrări de bază erau menționate la

adresa din str. U. nr. 196-198, tocmai construcțiile transferate de la

M.C.E.C.E.I (instituția tutelară de stat pentru autoarea inițială a pârâtei) la

Trustul Antrepriză Generală C. și prin Ordinele nr. 1/1984 și nr. 1/1986,

precum și două terenuri, unul în suprafață de 57400 mp (teren vamă) și unul în

suprafață de 32000 mp (teren stație montare).

De asemenea, potrivit

adresei din 25.09.2003 emisă de PMB - Direcția Patrimoniu, Evidența

proprietății, Cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, strada U., din cauza

restructurării zonei, începe în str. C.S. și se termină în str. C.R. ; Str. U.

și str. C.R. sunt artere distincte, iar evidențele cadastrale întocmite în anul

1986, indicau pe strada U. ultimul nr. poștal ca fiind 140, iar în prezent

indică numărul 148.

Cele arătate au determinat

instanța de apel să rețină concluziile experților G.C., V.C. și C.M., respectiv

ale primei instanțe, conform cărora terenul în discuție, situat în str. C.R.

nr. 196, este unul și același cu cel identificat în unele acte ca aflându-se în

str. U. nr. 196-198.

Faptul că subsolul

imobilului în suprafață de 506 mp (parte din clădirea depozit CI, formată din

parte și subsol, în suprafață totală de 7.261,072 mp)

, nu însemnă că terenul pe care se află construcția

parter are

alte coordonate topografice. Oricum, prin hotărârea primei instanțe pârâta a

fost obligată, printre altele, să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie reclamantei imobilul situat în str. C.R. nr. 200 D, compus din teren în

suprafață de 506 m.p. și construcția existentă pe acesta, iar experții au

precizat că folosirea spațiului de la subsol de către reclamantă este posibilă

doar dacă se face o cale de acces din propriul depozit (scară interioară) și

evident cu refacerea documentației cadastrale. Din succesiunea de acte

juridice, raportându-se la situația de fapt constatată, comisia de experți a

reținut că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 și la data de

02.03.1995, când a fost emis certificatul de atestare a dreptului de

proprietate, autoarea inițială a intimatei (Trustul Antrepriză Generală C.,

reorganizat în Regia Autonomă C.P.C.), respectiv S.C. TC C. S.A. aveau în

patrimoniu terenul în suprafață de 789 mp.

Cât privește lipsa

calității procesuale active a reclamantei, instanța de apel a reținut că pârâta

nu a formulat o cerere reconvențională prin care să solicite constatarea

nulității absolute a contractului ce constituie titlul reclamantei iar, o

astfel de solicitare, nu poate fi formulată direct în apel, față de

dispozițiile art. 294 alin. (1) teza 1 C.proc.civ.

Or, în lipsa declarării sau

constatării pe cale judecătorească a nulității contractului de vânzare

cumpărare autentificat la notariat, acesta este perfect valabil și produce

efectele juridice în vedere căruia a fost încheiat.

În ceea ce privește

susținerile pârâtei privind dobândirea dreptului de proprietate prin

prescripția achizitivă de scurtă durată, fondată pe justul titlu reprezentat de

adresa din 06.02.1990, instanța de apel a constatat că invocata adresă

„retransferă" dreptul de administrare și nu dreptul de proprietate, astfel

că nu are caracterul unui just titlu, definit prin articolul 1897 din vechiul

Cod civil ca fiind orice titlu translativ de proprietate, precum vânzarea sau

schimbul.

Cât privește posesia, dacă

se ținea seama de aspectul esențial al speței, și anume că ambele părți au

titlu cu privire la imobil, instanța de apel a concluzionat că este dificil de

demonstrat că posesiei uneia sau altei dintre

părți i-ar lipsi tocmai

elementul

animus

.

Pornind de la cele statuate

de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, și anume că

titlurile opuse de părți (certificatele de atestare a dreptului de proprietate

din 31 martie 1994 și din 2 martie 1995), au fost supuse verificării

jurisdicționale și că ambele au fost menținute ca urmare a constatării

legalității emiterii acestora, și ținând seama de faptul că respectivele

certificate nu au caracter

constitutiv sau

translativ de drepturi, instanța de apel a procedat la

analizarea

incidenței și efectelor dispozițiilor Legii nr. 15/1990 asupra drepturilor

părților.

Astfel, a reținut că, prin

efectul Legii nr. 15/1990, dreptul de administrare directă a fost transformat

în drept de proprietate pentru toate bunurile ce tăceau obiectul dreptului de

administrare al fostelor unități economice de stat.

În speță, este esențial să

se stabilească în patrimoniul căruia dintre autorii părților se afla dreptul de

administrare asupra

imobilelor revendicate,

la momentul intrării în vigoare a Legii nr.

15/1990 (07.09.1990).

Aceasta deoarece articolul 20 alin. (2) din lege stabilea că „Bunurile din

patrimoniul societății comerciale

sunt

proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu".

Sub aspectul celor arătate,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut ca fiind dovedită prin actele

dosarului următoarea situație de fapt:

Pârâta este succesoarea

fostei ICRA,  în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 15/1990 și H.G. nr.

1040/1990,  în care se arată că aceasta a preluat activul și pasivul fostei

întreprinderi Comerciale Republicane ICRA, compus din mijloace fixe (inclusiv

construcții) și mijloace circulante, conform datelor bilanțului contabil și a

balanțelor de verificare întocmite la acea dată. întreprinderea de stat menționată

a fost constituită și înregistrată de Ministerul Finanțelor sub nr. 4501/1955

și a avut în structura organizatorică, printre altele, astfel cum rezultă din

înscrisurile depuse în probațiune, spațiul din str. C.R. nr. 196 din incinta

vămii antrepozite pentru care a solicitat și a obținut aprobarea de a efectua

construcții și reparații construcții, organizare șantier.

Cu cererea de modificare

din 8 iunie 1970, întreprinderea menționată a solicitat forului tutelar

aprobarea modificării structurii sale organizatorice, ca urmare a reorganizării

întreprinderii prin Ordinul M.C.I. nr. 195 din 4 iunie 1970, în anexa căruia,

la poziția nr. 4 figurează depozitul R. cu sediul în str. C.R. nr. 196.

În baza Decretului

Consiliului de Stat nr. 26 din 23 ianuarie 1986 privind unele măsuri pentru

îmbunătățirea folosirii eficiente a spațiilor de depozitare, au fost

disponibilizate și trecute la dispoziția Comitetului executiv al Consiliului

popular al

municipiului București și

spațiul din str. C.R. nr. 196 - 200

.

Cu adresa înregistrată în

evidențele pârâtei din 5 martie 1987, este încunoștințat Consiliul popular al

sectorului că spațiul din str. C.R. nr. 196 a fost predat la data de 18 august

1986 către TAGC Antrepriza Casa Republicii în vederea pregătirii materialelor destinate

construirii Centrului Civic (Casa Republicii).

Prin cererea din 30

ianuarie 1990, antecesoarea pârâtei (ICRPA) a solicitat Primăriei municipiului

București să fie restituite spațiile situate în str. C.R. nr. 196, pe care

le-au predat Trustului de Construcții C. în vederea depozitării materialelor de

construcție necesare edificării Casei Republicii.

Cererea

menționată a figurat pe ordinea de zi a ședinței din 1

februarie 1990 a Primăriei municipiului

București  și în baza celor hotărâte, astfel cum rezultă din adresa din 6

februarie 1990 emisă de această autoritate prin Secția administrația locală de

stat, control și secretariat s-a dispus în sensul retransmiterii acestor spații

către antecesoarea sa,

operațiune ce s-a și

efectuat, fiind materializată în procesul-verbal

din 3 aprilie 1990.

Dând curs îndrumărilor din

decizia de casare, instanța de apel a dispus, printre altele, emiterea unei

adrese către Primăria municipiului București pentru a se depune la dosar

procesul verbal și eventual hotărârea, adoptate în ședința din data de

01.02.1990, cu privire la cererea autoarei pârâtei de a-i fi retransferate

spațiile din str. C.R. nr. 196.

Prin

adresa nr. 638/2010, Primăria Municipiului București a

comunicat instanței singurele documente

aflate în arhiva instituției, referitoare la ședința din 01.02.1990, a

Consiliului administrației locale al PMB și anume: (I) nota de lucrări pentru

ședința din 01.02.1990 a Consiliului

administrației locale al PMB;

(II) adresa din 06.02.1990, emisă de

Secția administrație locală de stat, control și secretariat, către ICRA

București; (III) adresa din 30.01.1990, emisă de ICRA.

Instanța de apel a

constatat că la poziția nr. 22 din nota de lucrări pentru ședința din

01.02.1990 figurează solicitarea ICRA de retransferare a spațiilor din str.

C.R. nr. 196. Includerea respectivului punct pe ordinea de zi a avut la bază

cererea ICRA din 30.01.1990.

A mai constatat că prin

adresa din 06.02.1990, Primăria municipiului București - Secția administrație

locală de stat, control și secretariat face cunoscut ICRA București că în

ședința din 01.02.1990 Consiliul administrației locale al PMB a aprobat

retransferarea spațiilor din st. C.R. nr. 196, urmând ca ICRA să perfecteze

formele de transfer cu unitatea deținătoare.

Față de toate aceste elemente,

instanța de apel a reținut, la fel ca prima instanță, că din punct de vedere

juridic dreptul de administrare asupra imobilelor revendicate se afla, la

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, în patrimoniul autorului

reclamantei.

Prin urmare, certificatul

din 2 martie 1995 este singurul care atestă un drept de proprietate conform cu

realitatea existentă la data nașterii acestuia.

În consecință, tribunalul a

procedat corect atunci când a

acordat

eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este

preferabil,

în contra vechimii titlului, și a regulii "

pari cama, melior est causa

possidentis"

(deoarece s-au comparat titluri care

provin de la autori diferiți), și atunci când

și-a întemeiat soluția pe

principiul de drept consacrat în adagiul

"nemo

plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet ”

(nimeni nu poate

transmite mai mult drepturi decât are).

Susținerile

pârâtei conform cărora titlurile părților ar proveni

de la același autor, și anume Statul, nu

au fost primite deoarece autorii părților au fost persoane juridice distincte.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs pârâta S. C. B. S.A.

Invocând dispozițiile art.

304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.proc.civ., recurenta a arătat că decizia instanței de

apel este nelegală.

Astfel, sub un prim aspect,

instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active și

excepția prescripției achizitive în baza unor considerente ce nu au fost puse

în discuția părților.

În acest fel au fost

încălcate principiile contradictorialității și al dreptului la apărare.

Instanța de apel, a

susținut recurenta, a interpretat greșit

actul

juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul vădit și

neîndoielnic

al acestora, în condițiile în care toate probele demonstrează dreptul său de

proprietate asupra imobilului în cauză.

Adresa din februarie 1990 a

fost apreciată în mod eronat de instanță, care a omis să constate că aceasta

reprezintă un dublu acord de voință, respectiv acordul Consiliului

administrației locale de a-i retransfera spațiile în discuție și acceptarea

instituției tutelare, ceea ce înseamnă, alături de celelalte probe, că la data

transformării fostei ICRA în societate comercială, bunurile erau în patrimoniul

recurentei, cu titlu de drept de administrare.

Și certificatele de atestare

a dreptului de proprietate au fost greșit interpretate, pentru că ele nu

reprezintă titluri de proprietate, ci doar atestă o situație juridică existentă

deja la momentul emiterii.

Recurenta a mai susținut că

decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

În primul rând, instanța de

apel, a respins apărările privind

prescripția

achizitivă cu motivarea că pârâta a dobândit dreptul de

proprietate de

la adevăratul proprietar, dar când a comparat titlurile de proprietate a

concluzionat că aceasta nu a dobândit dreptul de la adevăratul proprietar.

Instanța de apel a arătat

că certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au caracter

constitutiv sau translativ de drepturi dar când a comparat titlurile de

proprietate a ajuns la o concluzie contrară, pentru că a afirmat că are

eficiență titlul care provine de la autorul al cărui titlu este preferabil.

Cât privește motivele de

recurs pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,

recurenta a arătat că dreptul său de proprietate

rezultă din lege, iar

certificatul de atestare a dreptului de

proprietate este un

instrumentum probationem

și este emis în anul 1994

de autoritatea competentă, cu respectarea procedurii prevăzute de H.G. nr.

834/1991, în timp ce titlul antecesoarei reclamantei este emis în anul 1995 și

nu are aceste caractere.

Concluziile rapoartelor de

expertiză au relevat faptul că amplasamentele imobilelor revendicate de S.C.

O.I.I.E. S.R.L. se suprapun în totalitate peste

imobilul aparținând S.C. B. S.A. și au statuat că suprafețele de teren

și construcțiile ce fac obiectul cauzei sunt în proprietatea sa.

Față de aceste

considerente, S.C. TC C. S.A., antecesoarea reclamantei, nu a avut niciodată în

proprietate imobilele pe care le-a înstrăinat, situație în care sunt aplicabile

prevederile în materia vânzării lucrului altuia.

Pentru că titlurile provin

de la același autor, iar reclamanta și-a transcris mai întâi dreptul de

proprietate, S.C. B. S.A. trebuie considerată proprietara imobilelor în

litigiu, motiv pentru care reclamanta nu are calitate procesuală activă.

Recurenta a mai arătat că

instanța a greșit atunci când a constatat că str. U. nr. 196 - 198 menționată

în inventarul patrimoniului Regiei Autonome C. este una și aceeași cu str. C.R.

nr. 196 - 198, din moment ce s-a demonstrat că

str. U. nu s-a confundat niciodată cu str. C.R. și că nu a

depus

minime diligente pentru a verifica acest aspect.

Cât privește contractul de

vânzare cumpărare din 26 noiembrie 2002, încheiat între S.C. TC C. S.A. și S.C.

O.I.I.E. S.A., acesta este lovit de nulitate absolută și pentru nerespectarea

condițiilor impuse în mod imperativ de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001

privind monumentele istorice, cu respectarea dreptului de preemțiune a Statului

Român.

Cu privire la excepția

prescripției achizitive, recurenta a arătat că certificatul de atestare a

dreptului de proprietate din 31 martie 1994 dovedește că a avut în proprietate

și posesie imobilul în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, motiv pentru care sunt

îndeplinite condițiile uzucapiunii de 10 - 20 de ani. În acest sens, recurenta

deține un just titlu, a posedat imobilul

cu

bună credință și continuu, cu începere din luna februarie 1990.

Potrivit prevederilor

Decretului nr. 409/1955, transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea

statului între un sfat popular și o unitate tutelată de o instituție centrală

de stat se făcea prin decizia Comitetului executiv al Sfatului Popular Regional

sau al Capitalei care deținea bunurile cu acceptarea instituției tutelare a

unității la care bunurile erau transmise.

Adresa Primăriei

municipiului București din februarie 1990 îndeplinește toate condițiile impuse

de Decretul nr. 409/1955,

reprezentând

tocmai acceptul instituției tutelare, motiv pentru care

titlul pârâtei

este preferabil.

A mai susținut recurenta,

nu este aplicabilă situația în care titlurile de proprietate provin de la

autori diferiți, ci situația în care titlurile provin de la același autor,

Statul Român.

Cu toate că, inițial,

instanța de apel a constatat că certificatele de atestare a dreptului de

proprietate nu au putere constitutivă sau translativă a dreptului de

proprietate, a efectuat totuși compararea lor, deși trebuia doar să constate că

sunt simple

instrumentum probationem,

dreptul de proprietate fiind

obținut prin lege, ceea ce trebuia să conducă automat la concluzia că Statul

este antecesorul ambelor părți.

Cât privește posesia,

pârâta, ca succesoare în drepturi și obligații a fostei întreprinderi ICRA, a

deținut în folosință și administrare depozitul R. încă din anul 1961, posesia

fiind întreruptă doar în perioada 1987 - 1990, ca urmare a dispozițiilor

Decretului nr. 26/1986, prin care s-a dispus trecerea imobilului în

proprietatea administrației locale.

Înscrisurile existente la

dosar dovedesc dreptul de administrare al fostei ICRA înainte de anul 1990,

respectiv,

Ordinul Ministerului Comerțului

Interior nr. 195 din 4 iunie 1970,

adresa Ministerului Finanțelor din 12

iunie 1970.

Fiind aplicabilă ipoteza în

care titlurile de proprietate provin de la același autor, preferabil este titlu

de proprietate al părții care a îndeplinit prima formalitățile de publicitate

imobiliară, făcându-și, astfel, dreptul opozabil

erga omnes.

Or, în

cauză, pârâta a îndeplinit formalitățile de înscriere a titlului său cu 1 an și

trei luni înaintea S.C. TC C. S.A.

Recurenta a mai arătat că

instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1 din primul protocol

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, pentru că deținea un „bun", în sensul acestei norme. Titlul

său a fost consolidat de instanțele interne care au constatat că au fost

respectate toate cerințele legale pentru emiterea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate.

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct.

5, 7,

8 și 9 din Codul de procedură

civilă, dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Sub un prim aspect,

recurenta a susținut că instanța de apel a respins excepția lipsei calității

procesuale active și excepția prescripției achizitive în baza unor considerente

ce nu au fost puse în discuția părților, încălcându-se astfel, principiile

contradictorialității și al dreptului la apărare.

Verificând lucrările

dosarului, s-a constatat că la termenul din 1 martie 2012, termen la care au

avut loc dezbaterile asupra apelului declarat de pârâta - recurentă, aceasta a

susținut oral cele două excepții la care se face referire prin cererea de

declarare a recursului, iar intimata - reclamantă a răspuns tuturor

argumentelor care susțineau excepțiile procesuale invocate, punctul de vedre al

părților fiind amplu prezentat în încheierea de dezbateri.

Este adevărat că principiul

contradictorialității, așa cum susține recurenta, trebuie să guverneze atât

comportamentul părților, cât și al judecătorului, dar principiul

contradictorialității în ceea ce-1 privește pe judecător trebuie să fie și una

din formele de manifestare a rolului activ al acestuia, ceea ce presupune

asigurarea echilibrului procesual al părților.

Prin punerea în discuție a

celor două excepții și prin invitarea părților să pună concluzii pe toate

chestiunile de drept ce interesau cele două aspecte, instanța de apel a

respectat principiul contradictorialității, al dreptului la apărare, dar și

rolul activ al judecătorului. De altfel, se constată că ceea ce recurenta

critică nu este faptul că cele două excepții nu ar fi fost puse în discuție, ci

faptul că ele au fost respinse

„în baza unor considerente ce nu au fost puse

în discuția părților".

Or, acest aspect nu poate

fi primit, atât timp cât instanța de apel și-a motivat soluția pronunțată cu

privire la cele două excepții prin argumente care au reprezentat răspunsuri

punctuale la problemele puse în discuție de apelantă oral și prin cererea de

declarare a apelului.

În plus, recurenta a

susținut că excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă fără

nici o analiză, practic ca inadmisibilă, iar argumentele care au stat la baza

acestei pronunțări nu au fost puse în discuție.

Instanța de apel, însă, a

constatat că apelanta - pârâtă a susținut excepția în discuție prin raportare

la contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 55xx din 26 noiembrie

2002, care ar fi lovit de nulitate, dar nu a formulat o cerere prin care să

solicite constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare.

În lipsa declarării sau

constatării pe cale judecătorească a nulității, contractul de vânzare este

perfect valabil și produce efectele juridice în vederea căruia a fost încheiat.

Este evident, așadar, că

excepția a fost respinsă ca nefondată și nu ca inadmisibilă, iar instanța de

apel nu a surprins partea prin vreun element de noutate, ci a răspuns

argumentelor prezentate de autoarea excepției.

Recurenta a mai susținut

faptul că și în ceea ce privește excepția prescripției achizitive instanța de

apel a dat o interpretare noțiunii de just titlu pe care nu a pus-o în discuția

părților.

Nici această susținere nu

poate fi primită, pentru că

principiul

contradictorialității și respectării dreptului la apărare, în

ceea ce-1

privește pe judecător, nu presupune cunoașterea de către parte a tuturor

argumentelor de fapt și de drept ce vor fi folosite în motivarea hotărârii.

Luarea în considerare a argumentelor părților nu exclude propriile argumente,

mai ales atunci când este vorba despre chestiuni tranșate de jurisprudență și

doctrină, cum ar fi noțiunea de „just titlu".

Tot sub aspect procesual,

recurenta - pârâtă a mai susținut că hotărârea atacată cuprinde motive

contradictorii.

Astfel, instanța de apel a

respins apărările privind prescripția achizitivă cu motivarea că pârâta a

dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, dar, atunci când a

comparat titlurile de

proprietate, a

constatat că titlul pârâtei nu provine de la adevăratul

proprietar.

Critica nu este fondată,

pentru că, analizând două instituții specifice, prescripția achizitivă și

compararea titlurilor, instanța de apel a trebuit să verifice dacă sunt

îndeplinite condițiile ce caracterizează cele două instituții, respectiv justul

titlu pentru prescripția achizitivă și titlul de proprietate pentru

revendicarea prin compararea de titluri.

În cazul prescripției

achizitive, instanța de apel s-a raportat

la

justul titlu invocat de chiar pârâtă și anume adresa din 6

februarie

1990, emisă de Primăria municipiului București.

De asemenea, a avut în

vedere susținerea pârâtei că a dobândit proprietatea asupra imobilului

solicitat prin efectul Legii nr. 15/1990 și a constatat că legea nu poate fi o

modalitate de obținere a dreptului de proprietate prin uzucapiune.

În schimb, la compararea

titlurilor, instanța de apel a constatat că ambele părți au indicat legea drept

modalitate de dobândire a proprietății și a verificat îndeplinirea condițiilor

prevăzute de lege la momentul transformării dreptului de administrare directă

în drept de proprietate.

Referirile la certificatele

de atestare a dreptului de proprietate nu au fost făcute pentru că instanța

le-a considerat titlu de proprietate, ci pentru a evidenția care dintre ele

atestă un drept de proprietate conform cu realitatea existentă la data nașterii

acestuia. Această constatare a instanței demonstrează că certificatele de

atestare a dreptului de proprietate au fost considerate

instrumentum

probationem,

iar nu că ar avea efect constitutiv sau translativ de drepturi.

De aceea nu au fost primite

susținerile recurentei - pârâte că

motivarea

hotărârii este contradictorie sau că instanța de apel ar fi

interpretat

greșit natura juridică a acestor certificate.

Cât despre faptul că

instanța de apel ar fi interpretat greșit adresa din februarie  1990,  emisă

de  Primăria  municipiului București, se constată că dispozițiile art. 304 pct.

8 C.proc.civ. au în vedere situația în care, prin hotărârea pronunțată,

instanța a nesocotit acordul de voință al părților exprimat într-un act juridic

sau a denaturat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin adresa din 6 februarie

1990, invocată de recurenta pârâtă, Primăria municipiului București a comunicat

I.C.R.A. București că în ședința din 1 februarie 1990, Consiliul administrației

locale al Primăriei municipiului București a aprobat retransferarea spațiilor

din str. C.R. nr. 196.

S-a constatat, așadar, că

acest înscris nu reprezintă un act juridic, în sensul teoriei generale a

dreptului civil, pentru că nu este o consfințire a vreunui acord de voință al

părților care și-au asumat drepturi și obligații prin actul juridic încheiat.

Înscrisul invocat

reprezintă un simplu mijloc de probă, pentru că nu este altceva decât o

comunicare, situație în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 8

C.proc.civ.

Cât privește fondul

raportului juridic dedus judecății, s-a constatat că, prin cererea de chemare

în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilele în litigiu, invocând drept titlu de

proprietate contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 55xx din 26

noiembrie 2002, vânzător fiind S.C. TC C. S.A.

Prin întâmpinarea formulată

în cauză, pârâta S.C. B. S.A. a arătat că este proprietara imobilelor

revendicate, dobândite în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Atât în doctrină cât și în

jurisprudență este unanim acceptat

că

specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu de

dobândire

cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părților,

pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Cum este evident că ambele

părți au indicat temeiuri juridice diferite ale modului de dobândire a

proprietății - contract de vânzare - cumpărare pentru reclamantă și art. 20

alin. (2) din Legea nr. 15/1990 pentru pârâtă - și autori direcți diferiți, în

mod corect instanța de apel a comparat titlurile pe care se întemeiază

drepturile autorilor, dând câștig de cauză celui al cărui autor avea un drept

preferabil.

Astfel, reclamanta, așa cum

s-a arătat, a dobândit dreptul de proprietate de la S.C. TC C S.A., posesoarea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M

10 nr. 0335 din 2 martie 1995, emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării

Teritoriului.

S.C. TC C. S.A. este

succesoarea în drepturi a Regiei Autonome C.P.C., înființată prin H.G. nr. 1218

din 21 noiembrie 1990 ca urmare a reorganizării Trustului Antrepriză Generală

C. și I.P.C.

Pârâta, în schimb, este

titularul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului seria M08 nr. 0051 din 31 martie 1994.

Autorul pârâtei este ICRA,

care și-a încetat activitatea prin H.G. nr. 1040 din 26 septembrie 1990,

predând activul său societății noi înființate.

Atât pârâta, cât și autorul

reclamantei au susținut că au dobândit dreptul de proprietate în baza art. 20

alin. (2) din Legea nr. 15/1990, invocând în acest sens cele două certificate

de atestare a dreptului de proprietate.

La data de 8 august 1990 a

fost publicată în Monitorul

Oficial al

României nr. 89 Legea nr. 15/1990, care în cuprinsul art.

16 dispunea că

unitățile economice de stat, cu excepția celor care se constituie ca regii

autonome, vor fi organizate sub formă de societăți pe acțiuni sau societăți cu

răspundere limitată, în condițiile prevăzute de lege, iar în cuprinsul art. 20

alin. (2) se prevedea că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt

proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

Prin urmare, față de

dispozițiile acestei legi și având în vedere că ulterior intrării ei în vigoare

autorii celor două părți au fost reorganizați sub formă de societăți pe

acțiuni, urmează a se analiza în patrimoniul căreia din cele două societăți se

aflau bunurile în litigiu la momentul reorganizării.

S-a constatat astfel, că

dacă la început autorul pârâtei avea în administrare bunurile ce fac obiectul

litigiului, la data de 23 ianuarie 1986, prin Decretul nr. 26 emis de Consiliul

de Stat, acestea au fost disponibilizate și trecute la dispoziția Comitetului

executiv al Consiliului popular al municipiului București, fiind predate la

data de 18 august 1986 către Trustul de Antrepriză Generală C. - Antrepriza

Casa Republicii, în vederea pregătirii materialelor destinate construirii

Centrului Civic.

Pârâta a susținut că la

data intrării în vigoare a Legii nr.

15/1990,

bunurile se aflau în administrarea sa, așa cum rezultă din

adresa din

februarie 1990 a Primăriei municipiului București.

Însă, așa cum s-a arătat,

această adresă reprezintă comunicarea pe care Primăria municipiului București a

transmis-o către I.C.R.A. București și prin care atestă că în ședința din 1

februarie 1990, Consiliul administrației locale al Primăriei municipiului

București a aprobat retransferarea spațiilor din str. C.R. nr. 196.

Instanța de recurs, prin

decizia de casare, cu privire la această adresă, a dat indicații instanței de

rejudecare să depună procesul verbal al ședinței primăriei și hotărârii, dacă

aceasta a fost adoptată, pentru a se verifica concordanța acestora cu adresa

comunicată pârâtei și cu dispozițiile Decretului nr. 409/1955.

Conformându-se indicațiilor

date prin decizia de casare, instanța de apel a făcut verificările necesare și

a constatat că singurele documente aflate în arhiva Primăriei municipiului

București referitoare la ședința din 1 februarie 1990 sunt nota de lucrări a

ședinței, adresa din 6 februarie 1990 către ICRA și adresa din 30 ianuarie

1990, prin care ICRA a cerut retransferarea bunurilor.

Prin urmare, în cauză nu

s-a probat faptul că, într-adevăr, instituția competentă a aprobat

retransferarea bunurilor în administrarea ICRA și nici faptul că un eventual

transfer ar fi avut loc cu respectarea prevederilor Decretului nr. 409/1955,

respectiv cu acceptul instituției tutelare a unității la care se transmit

bunurile, respectiv cu acceptul Ministerului Comerțului Interior.

În consecință, în

condițiile în care nu s-a dovedit că bunurile în litigiu au reintrat în mod

legal în administrarea autorului pârâtei, la data intrării în vigoare a Legii

nr. 15/1990 și la data constituirii celor două societăți comerciale, autori ai

reclamantei și  pârâtei, în mod legal  bunurile  figurau ca aflându-se în

administrarea autoarei reclamantei.

Cum autorii ambelor părți

au indicat legea ca mod de dobândire a proprietății, se constată că în mod

corect instanța de apel a dat preferință dreptului de proprietate al

reclamantei, singurul obținut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.

Recurenta pârâtă a pretins

că rapoartele de expertiză efectuate în cauză au probat și ele dreptul de

proprietate exercitat asupra imobilelor solicitate, dar acest punct de vedere

nu poate fi primit, pentru că simpla constatare a posesiei nu atestă existența

dreptului de proprietate în patrimoniul posesorului.

De asemenea, nu este

relevant pentru cauză nici cine a avut posesia bunului de-a lungul timpului,

anterior anului 1987, pentru că, față de modul de dobândire al proprietății,

verificările trebuiau făcut prin raportare la îndeplinirea condițiilor impuse

de lege, respectiv de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Cât privește identitatea

dintre imobilele situate în str. U. nr. 196 - 198 și cele situate în str. C.R.

nr. 196 -198, prin rapoartele de expertiză s-a concluzionat că terenul în

discuție, situat în str. C.R. nr. 196 este unul și același cu cel identificat

în unele acte ca aflându-se în str. U. nr. 196-198.

Pârâta nu a adus nici o

probă și nici un argument prin care să probeze că aceste concluzii, bazate pe

înscrisuri emise de autoritățile competente, sunt greșite, limitându-se doar să

afirme la modul general că str. U. nu s-a confundat niciodată cu str. C.R.

Recurenta a mai susținut că

titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul de vânzare

cumpărare nr. 55xx din 26 noiembrie 2002 este lovit de nulitate absolută, dar

această critică nu poate fi primită, pentru că așa cum a subliniat și instanța

de apel, o astfel de cerere nu a fost făcută în termenul impus de lege, în fața

primei instanțe.

De altfel, soluția

instanței de apel s-a întemeiat pe dispozițiile art. 294 alin. (1) C.proc.civ.,

care interzic formularea de cereri noi în apel, dar recurenta nu critică

această soluție și nici nu arată ce anume greșeală a comis instanța de apel în

aplicarea textului de lege în discuție.

Recurenta pârâtă a mai susținut

că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, dar nici această

susținere nu este fondată.

Certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului, a arătat recurenta, atestă faptul că

a exercitat nemijlocit posesia într-un interval de timp care justifică

constatarea prescripției achizitive de 10 - 20 de ani.

Pentru ca efectele

uzucapiunii de scurtă durată să se producă este necesară, însă, nu dovedirea

posesiei, ci și a justului titlu, care, potrivit doctrinei și jurisprudenței, este

orice act translativ de proprietate care provine de la un neproprietar.

Pârâta a invocat drept just

titlu legea, respectiv dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990,

dar această apărare a fost în mod corect respinsă de instanța de apel, în condițiile

în care legea și uzucapiunea reprezintă modalități distincte de dobândire a

dreptului de proprietate, care se exclud una pe alta.

Nici criticile referitoare

la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale nu pot fi reținute, pentru că

nu doar pârâta se poate prevala de un „bun", în sensul acestei

reglementări europene, ci și reclamanta.

În disputa dintre două

persoane care pretind deopotrivă că sunt proprietari conform dreptului intern

și beneficiari ai unui „bun", în sensul Convenției, sarcina instanțelor

naționale este aceea de a stabili cine anume a dobândit dreptul de proprietate

cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la dobândirea dreptului de proprietate.

De aceea nici protecția

oferită de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție nu poate fi

acordată care nu a dobândit în mod legal dreptul pretins în detrimentul unei

alte persoane care a dovedit că dreptul său de proprietate a fost dobândit cu

respectarea condițiilor impuse de lege.

Pentru considerentele mai

sus expuse, recursul declarat de pârâtă este nefondat și, în temeiul art. 312

alin. (1) C.proc.civ., a fost respins ca atare.