ÎCCJ, decizie (scj.ro #81638)

Acțiune în revendicare. Opunerea uzucapiunii. Invocarea drept just titlu a certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Index alfabetic : drept de proprietate - acțiune în revendicare - uzucapiune C.civ., art. 480 Legea nr. 15/1990, art. 20 *Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată. Pentru ca efectele uzucapiunii de scurtă durată să se producă este necesară nu doar dovedirea posesiei, ci și a justului titlu, care, potrivit doctrinei și jurisprudenței, este orice act translativ de proprietate care provine de la un neproprietar.

Ca atare, acțiunea în revendicare nu poate fi paralizată prin opunerea uzucapiunii de scurtă durată în situația în care partea pârâtă a invocat drept just titlu un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, întrucât legea și uzucapiunea reprezintă modalități distincte de dobândire a dreptului de proprietate, care se exclud una pe alta. Secția I civilă, decizia nr. 825 din 20 februarie 2013 Prin sentința nr. 165 din 1 februarie 2007, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. O.I.I.E. S.R.L. și a obligat pârâta S.C. B. S.A. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, nr. 200B, 200C și 200D și construcțiile existente și a respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva S.C.

TC C. S.A. Tribunalul a reținut că reclamanta a dobândit imobilele de la chemata în garanție T.C. C. S.A., care le deținea în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, iar pârâta a invocat certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Comerțului. Comparând cele două titluri de proprietate, tribunalul a acordat preferință titlului reclamantei, constatând că titlul antecesoarei sale este mai bine caracterizat. Prin decizia nr. 548/2008, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă. Instanța de apel a reținut că pârâta nu a probat modalitatea preluării imobilului cu titlu de administrare.

A mai reținut că, prin decizia nr. 4197/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție - a menținut dispozițiile sentinței nr. 878/2006 a Curții de Apel București, Secția civilă de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă acțiunea pârâtei de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în beneficiul S.C. TC C. S.A., ceea ce implică validitatea titlului acestei părți și a transmisiunii bunului către reclamantă. Prin decizia nr. 6747/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași Curți de apel.

Instanța de recurs a reținut că probele administrate privind proprietatea imobilului revendicat sunt contradictorii, atât în ceea ce privește modalitatea de transmitere a bunului în patrimoniul antecesoarei reclamantei și al pârâtei, cât și în ceea ce privește identificarea imobilului. S-a reținut astfel că, figurând pe ordinea de zi a ședinței Primăriei municipiului București și fiind menționată în adresa considerată a nu fi aptă să transmită în mod legal bunul litigios, instanțele ar fi trebuit să solicite depunerea procesului verbal al ședinței primăriei și eventual, în măsura în care s-a procedat în această ședință, hotărârea adoptată de această autoritate cu privire la problemele aflate în dezbatere la acea ședință, pentru a verifica concordanta acestora cu adresa comunicată pârâtei și existența actului pretins de lege (Decretul nr. 409/1955).

De asemenea, în scopul verificării validității titlurilor exhibate de părți, se impunea a fi solicitate atât actele ce au stat la baza înscrierii dreptului reclamantei în cartea funciară privind imobilul pretins, cât și a celor ale chematei în garanție și ale pârâtei al cărei drept este înscris în cartea funciară nr. 13177 a localității București, cu nr. cadastral 4174, altul decât cel înscris în evidențele de publicitate întocmite pe numele reclamantei și al antecesoarei sale. S-a impus, de asemenea, a se verifica modalitatea în care imobilelor în litigiu le-au fost atribuite noi adrese poștale (200 B, 200 C, 200 D) scop în care va fi solicitată documentația ce a stat la baza acordării acestora, anexă la cererea formulată de S.C.

TC C. SA, astfel cum rezultă din adresele din 14 septembrie 2001, respectiv din 13 februarie 2003, emise de Primăria municipiului București - Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietății, Cadastru - Serviciul Nomenclatura Internă. Înalta Curte a mai menționat că se va completa expertiza tehnică efectuată în cauză prin raportarea constatărilor experților inclusiv la schițele întocmite de antecesoarea reclamantei și pârâtei la constituirea documentației pentru obținerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate în temeiul H.G. nr. 834/1991 pentru bunul litigios, astfel cum a solicitat de altfel și consilierul expert propus de reclamantă, ca și efectuarea de verificări ce vor privi de asemenea și evidențele cadastrale întocmite pentru același imobil, sens în care la efectuarea lucrării tehnice se va aprecia asupra oportunității participării a unui reprezentant al Oficiului de cadastru al localității.

De asemenea, în analiza validității titlurilor opuse de părți urma as se avea în vedere că atât titlul exhibat de chemata în garanție (certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 10 nr. 0035 din 2 martie 1995), cât și cel opus de pârâta SC B. SA (certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 08 nr. 0051 din 31 martie 1994), au fost supuse verificării jurisdicționale, ambele fiind menținute ca urmare a reținerii legalității emiterii acestora. După rejudecare, prin decizia nr. 129A din 22 martie 2012, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A.

Instanța de rejudecare în apel a reținut că, potrivit raportului de expertiză întocmit, imobilele cumpărate de reclamantă prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 55xx din 26 noiembrie 2002, sunt incluse atât în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 31 martie 1994, cât și în certificatul de atestare a dreptului proprietate din 2 martie 1995. În legătură cu atribuirea noilor numere poștale experții au arătat că au fost respectate prevederile Regulamentului privind atribuirea sau schimbarea denumirii și atribuirea numerelor poștale de imobile în Municipiul București (aprobat prin HCGMB nr. 245/2000) și că identificarea imobilelor în cauză (cărora li s-au atribuit noile numere) având teren în suprafață de 788,7 mp s-a făcut în baza anexei nr. 2 la certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 02.03.1995.

Instanța de apel a mai constatat că teza probatorie a apelantei, conform căreia terenul revendicat de către reclamantă nu ar fi inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, este contrazisă inclusiv prin conduita procesuală anterioară a acesteia. Astfel, S.C. B. S.A. a formulat acțiune în contencios administrativ pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M10 nr. 0335/1995 emis, în favoarea intimatei chemate în garanție S.C. TC C. S.A., tocmai pe motiv că există suprapunere între imobilele ce formează obiectul respectivului certificat și imobilele aflate în deținerea sa. Acțiunea menționată a fost respinsă și a format obiectul dosarului nr. 34xx/2/2005 al Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ, dosar ce a fost soluționat irevocabil prin decizia nr. 4197/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția contencios administrativ.

Concluziile expertizelor întocmite se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, și anume cu schițele întocmite de antecesoarea reclamantei și pârâtei la constituirea documentației pentru obținerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate în temeiul H.G. nr. 834/1991, respectiv cu documentațiile cadastrale întocmite de părți la momentul deschiderii cărților funciare. Prima expertiză efectuată în apel nu a fost reținută deoarece experții nu au făcut măsurători, iar concluziile acestora sunt bazate pe o apreciere care nu ține de competențele experților și anume: „rezultă cu claritate că după efectuarea predării către S.C. CR C. SA, intimata S.C. TC C. S.A. nu a mai deținut active în incinta din str. C.R.

196". Această expertiză omite faptul că în cauză se revendică anumite suprafețe de teren și construcțiile aferente, care au fost identificate și pentru care s-au întocmit documentații topografice și cadastrale, atât la momentul emiterii certificatelor de atestare cât și la momentul efectuării formelor de publicitate imobiliară. Or, această expertiză nu arată unde este situat terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.55xx din 26 noiembrie 2002. Instanța de apel a mai constatat că la obiectivul Direcția nr. 2 lucrări de bază erau menționate la adresa din str. U. nr. 196-198, tocmai construcțiile transferate de la M.C.E.C.E.I (instituția tutelară de stat pentru autoarea inițială a pârâtei) la Trustul Antrepriză Generală C. și prin Ordinele nr. 1/1984 și nr. 1/1986, precum și două terenuri, unul în suprafață de 57400 mp (teren vamă) și unul în suprafață de 32000 mp (teren stație montare).

De asemenea, potrivit adresei din 25.09.2003 emisă de PMB - Direcția Patrimoniu, Evidența proprietății, Cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, strada U., din cauza restructurării zonei, începe în str. C.S. și se termină în str. C.R. ; Str. U. și str. C.R. sunt artere distincte, iar evidențele cadastrale întocmite în anul 1986, indicau pe strada U. ultimul nr. poștal ca fiind 140, iar în prezent indică numărul 148. Cele arătate au determinat instanța de apel să rețină concluziile experților G.C., V.C. și C.M., respectiv ale primei instanțe, conform cărora terenul în discuție, situat în str. C.R. nr. 196, este unul și același cu cel identificat în unele acte ca aflându-se în str. U. nr. 196-198.

Faptul că subsolul imobilului în suprafață de 506 mp (parte din clădirea depozit CI, formată din parte și subsol, în suprafață totală de 7.261,072 mp) , nu însemnă că terenul pe care se află construcția parter are alte coordonate topografice. Oricum, prin hotărârea primei instanțe pârâta a fost obligată, printre altele, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul situat în str. C.R. nr. 200 D, compus din teren în suprafață de 506 m.p. și construcția existentă pe acesta, iar experții au precizat că folosirea spațiului de la subsol de către reclamantă este posibilă doar dacă se face o cale de acces din propriul depozit (scară interioară) și evident cu refacerea documentației cadastrale.

Din succesiunea de acte juridice, raportându-se la situația de fapt constatată, comisia de experți a reținut că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 și la data de 02.03.1995, când a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, autoarea inițială a intimatei (Trustul Antrepriză Generală C., reorganizat în Regia Autonomă C.P.C.), respectiv S.C. TC C. S.A. aveau în patrimoniu terenul în suprafață de 789 mp. Cât privește lipsa calității procesuale active a reclamantei, instanța de apel a reținut că pârâta nu a formulat o cerere reconvențională prin care să solicite constatarea nulității absolute a contractului ce constituie titlul reclamantei iar, o astfel de solicitare, nu poate fi formulată direct în apel, față de dispozițiile art. 294 alin. (1) teza 1 C.proc.civ.

Or, în lipsa declarării sau constatării pe cale judecătorească a nulității contractului de vânzare cumpărare autentificat la notariat, acesta este perfect valabil și produce efectele juridice în vedere căruia a fost încheiat. În ceea ce privește susținerile pârâtei privind dobândirea dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă de scurtă durată, fondată pe justul titlu reprezentat de adresa din 06.02.1990, instanța de apel a constatat că invocata adresă „retransferă" dreptul de administrare și nu dreptul de proprietate, astfel că nu are caracterul unui just titlu, definit prin articolul 1897 din vechiul Cod civil ca fiind orice titlu translativ de proprietate, precum vânzarea sau schimbul.

Cât privește posesia, dacă se ținea seama de aspectul esențial al speței, și anume că ambele părți au titlu cu privire la imobil, instanța de apel a concluzionat că este dificil de demonstrat că posesiei uneia sau altei dintre părți i-ar lipsi tocmai elementul animus . Pornind de la cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, și anume că titlurile opuse de părți (certificatele de atestare a dreptului de proprietate din 31 martie 1994 și din 2 martie 1995), au fost supuse verificării jurisdicționale și că ambele au fost menținute ca urmare a constatării legalității emiterii acestora, și ținând seama de faptul că respectivele certificate nu au caracter constitutiv sau translativ de drepturi, instanța de apel a procedat la analizarea incidenței și efectelor dispozițiilor Legii nr. 15/1990 asupra drepturilor părților.

Astfel, a reținut că, prin efectul Legii nr. 15/1990, dreptul de administrare directă a fost transformat în drept de proprietate pentru toate bunurile ce tăceau obiectul dreptului de administrare al fostelor unități economice de stat. În speță, este esențial să se stabilească în patrimoniul căruia dintre autorii părților se afla dreptul de administrare asupra imobilelor revendicate, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 (07.09.1990). Aceasta deoarece articolul 20 alin. (2) din lege stabilea că „Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu". Sub aspectul celor arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut ca fiind dovedită prin actele dosarului următoarea situație de fapt: Pârâta este succesoarea fostei ICRA, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 1040/1990, în care se arată că aceasta a preluat activul și pasivul fostei întreprinderi Comerciale Republicane ICRA, compus din mijloace fixe (inclusiv construcții) și mijloace circulante, conform datelor bilanțului contabil și a balanțelor de verificare întocmite la acea dată. întreprinderea de stat menționată a fost constituită și înregistrată de Ministerul Finanțelor sub nr. 4501/1955 și a avut în structura organizatorică, printre altele, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse în probațiune, spațiul din str. C.R. nr. 196 din incinta vămii antrepozite pentru care a solicitat și a obținut aprobarea de a efectua construcții și reparații construcții, organizare șantier. Cu cererea de modificare din 8 iunie 1970, întreprinderea menționată a solicitat forului tutelar aprobarea modificării structurii sale organizatorice, ca urmare a reorganizării întreprinderii prin Ordinul M.C.I.

nr. 195 din 4 iunie 1970, în anexa căruia, la poziția nr. 4 figurează depozitul R. cu sediul în str. C.R. nr. 196. În baza Decretului Consiliului de Stat nr. 26 din 23 ianuarie 1986 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea folosirii eficiente a spațiilor de depozitare, au fost disponibilizate și trecute la dispoziția Comitetului executiv al Consiliului popular al municipiului București și spațiul din str. C.R. nr. 196 - 200 . Cu adresa înregistrată în evidențele pârâtei din 5 martie 1987, este încunoștințat Consiliul popular al sectorului că spațiul din str. C.R. nr. 196 a fost predat la data de 18 august 1986 către TAGC Antrepriza Casa Republicii în vederea pregătirii materialelor destinate construirii Centrului Civic (Casa Republicii).

Prin cererea din 30 ianuarie 1990, antecesoarea pârâtei (ICRPA) a solicitat Primăriei municipiului București să fie restituite spațiile situate în str. C.R. nr. 196, pe care le-au predat Trustului de Construcții C. în vederea depozitării materialelor de construcție necesare edificării Casei Republicii.

Cererea menționată a figurat pe ordinea de zi a ședinței din 1 februarie 1990 a Primăriei municipiului București și în baza celor hotărâte, astfel cum rezultă din adresa din 6 februarie 1990 emisă de această autoritate prin Secția administrația locală de stat, control și secretariat s-a dispus în sensul retransmiterii acestor spații către antecesoarea sa, operațiune ce s-a și efectuat, fiind materializată în procesul-verbal din 3 aprilie 1990. Dând curs îndrumărilor din decizia de casare, instanța de apel a dispus, printre altele, emiterea unei adrese către Primăria municipiului București pentru a se depune la dosar procesul verbal și eventual hotărârea, adoptate în ședința din data de 01.02.1990, cu privire la cererea autoarei pârâtei de a-i fi retransferate spațiile din str. C.R.

nr. 196. Prin adresa nr. 638/2010, Primăria Municipiului București a comunicat instanței singurele documente aflate în arhiva instituției, referitoare la ședința din 01.02.1990, a Consiliului administrației locale al PMB și anume: (I) nota de lucrări pentru ședința din 01.02.1990 a Consiliului administrației locale al PMB; (II) adresa din 06.02.1990, emisă de Secția administrație locală de stat, control și secretariat, către ICRA București; (III) adresa din 30.01.1990, emisă de ICRA. Instanța de apel a constatat că la poziția nr. 22 din nota de lucrări pentru ședința din 01.02.1990 figurează solicitarea ICRA de retransferare a spațiilor din str. C.R. nr. 196. Includerea respectivului punct pe ordinea de zi a avut la bază cererea ICRA din 30.01.1990.

A mai constatat că prin adresa din 06.02.1990, Primăria municipiului București - Secția administrație locală de stat, control și secretariat face cunoscut ICRA București că în ședința din 01.02.1990 Consiliul administrației locale al PMB a aprobat retransferarea spațiilor din st. C.R. nr. 196, urmând ca ICRA să perfecteze formele de transfer cu unitatea deținătoare. Față de toate aceste elemente, instanța de apel a reținut, la fel ca prima instanță, că din punct de vedere juridic dreptul de administrare asupra imobilelor revendicate se afla, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, în patrimoniul autorului reclamantei. Prin urmare, certificatul din 2 martie 1995 este singurul care atestă un drept de proprietate conform cu realitatea existentă la data nașterii acestuia.

În consecință, tribunalul a procedat corect atunci când a acordat eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil, în contra vechimii titlului, și a regulii " pari cama, melior est causa possidentis" (deoarece s-au comparat titluri care provin de la autori diferiți), și atunci când și-a întemeiat soluția pe principiul de drept consacrat în adagiul "nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet ” (nimeni nu poate transmite mai mult drepturi decât are). Susținerile pârâtei conform cărora titlurile părților ar proveni de la același autor, și anume Statul, nu au fost primite deoarece autorii părților au fost persoane juridice distincte. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S. C. B. S.A.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.proc.civ., recurenta a arătat că decizia instanței de apel este nelegală. Astfel, sub un prim aspect, instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția prescripției achizitive în baza unor considerente ce nu au fost puse în discuția părților. În acest fel au fost încălcate principiile contradictorialității și al dreptului la apărare. Instanța de apel, a susținut recurenta, a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul vădit și neîndoielnic al acestora, în condițiile în care toate probele demonstrează dreptul său de proprietate asupra imobilului în cauză.

Adresa din februarie 1990 a fost apreciată în mod eronat de instanță, care a omis să constate că aceasta reprezintă un dublu acord de voință, respectiv acordul Consiliului administrației locale de a-i retransfera spațiile în discuție și acceptarea instituției tutelare, ceea ce înseamnă, alături de celelalte probe, că la data transformării fostei ICRA în societate comercială, bunurile erau în patrimoniul recurentei, cu titlu de drept de administrare. Și certificatele de atestare a dreptului de proprietate au fost greșit interpretate, pentru că ele nu reprezintă titluri de proprietate, ci doar atestă o situație juridică existentă deja la momentul emiterii. Recurenta a mai susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

În primul rând, instanța de apel, a respins apărările privind prescripția achizitivă cu motivarea că pârâta a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, dar când a comparat titlurile de proprietate a concluzionat că aceasta nu a dobândit dreptul de la adevăratul proprietar. Instanța de apel a arătat că certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au caracter constitutiv sau translativ de drepturi dar când a comparat titlurile de proprietate a ajuns la o concluzie contrară, pentru că a afirmat că are eficiență titlul care provine de la autorul al cărui titlu este preferabil. Cât privește motivele de recurs pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenta a arătat că dreptul său de proprietate rezultă din lege, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un instrumentum probationem și este emis în anul 1994 de autoritatea competentă, cu respectarea procedurii prevăzute de H.G.

nr. 834/1991, în timp ce titlul antecesoarei reclamantei este emis în anul 1995 și nu are aceste caractere. Concluziile rapoartelor de expertiză au relevat faptul că amplasamentele imobilelor revendicate de S.C. O.I.I.E. S.R.L. se suprapun în totalitate peste imobilul aparținând S.C. B. S.A. și au statuat că suprafețele de teren și construcțiile ce fac obiectul cauzei sunt în proprietatea sa. Față de aceste considerente, S.C. TC C. S.A., antecesoarea reclamantei, nu a avut niciodată în proprietate imobilele pe care le-a înstrăinat, situație în care sunt aplicabile prevederile în materia vânzării lucrului altuia. Pentru că titlurile provin de la același autor, iar reclamanta și-a transcris mai întâi dreptul de proprietate, S.C.

B. S.A. trebuie considerată proprietara imobilelor în litigiu, motiv pentru care reclamanta nu are calitate procesuală activă. Recurenta a mai arătat că instanța a greșit atunci când a constatat că str. U. nr. 196 - 198 menționată în inventarul patrimoniului Regiei Autonome C. este una și aceeași cu str. C.R. nr. 196 - 198, din moment ce s-a demonstrat că str. U. nu s-a confundat niciodată cu str. C.R. și că nu a depus minime diligente pentru a verifica acest aspect. Cât privește contractul de vânzare cumpărare din 26 noiembrie 2002, încheiat între S.C. TC C. S.A. și S.C. O.I.I.E. S.A., acesta este lovit de nulitate absolută și pentru nerespectarea condițiilor impuse în mod imperativ de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind monumentele istorice, cu respectarea dreptului de preemțiune a Statului Român.

Cu privire la excepția prescripției achizitive, recurenta a arătat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 31 martie 1994 dovedește că a avut în proprietate și posesie imobilul în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, motiv pentru care sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de 10 - 20 de ani. În acest sens, recurenta deține un just titlu, a posedat imobilul cu bună credință și continuu, cu începere din luna februarie 1990. Potrivit prevederilor Decretului nr. 409/1955, transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului între un sfat popular și o unitate tutelată de o instituție centrală de stat se făcea prin decizia Comitetului executiv al Sfatului Popular Regional sau al Capitalei care deținea bunurile cu acceptarea instituției tutelare a unității la care bunurile erau transmise.

Adresa Primăriei municipiului București din februarie 1990 îndeplinește toate condițiile impuse de Decretul nr. 409/1955, reprezentând tocmai acceptul instituției tutelare, motiv pentru care titlul pârâtei este preferabil. A mai susținut recurenta, nu este aplicabilă situația în care titlurile de proprietate provin de la autori diferiți, ci situația în care titlurile provin de la același autor, Statul Român. Cu toate că, inițial, instanța de apel a constatat că certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au putere constitutivă sau translativă a dreptului de proprietate, a efectuat totuși compararea lor, deși trebuia doar să constate că sunt simple instrumentum probationem, dreptul de proprietate fiind obținut prin lege, ceea ce trebuia să conducă automat la concluzia că Statul este antecesorul ambelor părți.

Cât privește posesia, pârâta, ca succesoare în drepturi și obligații a fostei întreprinderi ICRA, a deținut în folosință și administrare depozitul R. încă din anul 1961, posesia fiind întreruptă doar în perioada 1987 - 1990, ca urmare a dispozițiilor Decretului nr. 26/1986, prin care s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea administrației locale. Înscrisurile existente la dosar dovedesc dreptul de administrare al fostei ICRA înainte de anul 1990, respectiv, Ordinul Ministerului Comerțului Interior nr. 195 din 4 iunie 1970, adresa Ministerului Finanțelor din 12 iunie 1970. Fiind aplicabilă ipoteza în care titlurile de proprietate provin de la același autor, preferabil este titlu de proprietate al părții care a îndeplinit prima formalitățile de publicitate imobiliară, făcându-și, astfel, dreptul opozabil erga omnes.

Or, în cauză, pârâta a îndeplinit formalitățile de înscriere a titlului său cu 1 an și trei luni înaintea S.C. TC C. S.A. Recurenta a mai arătat că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1 din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, pentru că deținea un „bun", în sensul acestei norme. Titlul său a fost consolidat de instanțele interne care au constatat că au fost respectate toate cerințele legale pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă, dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Sub un prim aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția prescripției achizitive în baza unor considerente ce nu au fost puse în discuția părților, încălcându-se astfel, principiile contradictorialității și al dreptului la apărare. Verificând lucrările dosarului, s-a constatat că la termenul din 1 martie 2012, termen la care au avut loc dezbaterile asupra apelului declarat de pârâta - recurentă, aceasta a susținut oral cele două excepții la care se face referire prin cererea de declarare a recursului, iar intimata - reclamantă a răspuns tuturor argumentelor care susțineau excepțiile procesuale invocate, punctul de vedre al părților fiind amplu prezentat în încheierea de dezbateri.

Este adevărat că principiul contradictorialității, așa cum susține recurenta, trebuie să guverneze atât comportamentul părților, cât și al judecătorului, dar principiul contradictorialității în ceea ce-1 privește pe judecător trebuie să fie și una din formele de manifestare a rolului activ al acestuia, ceea ce presupune asigurarea echilibrului procesual al părților. Prin punerea în discuție a celor două excepții și prin invitarea părților să pună concluzii pe toate chestiunile de drept ce interesau cele două aspecte, instanța de apel a respectat principiul contradictorialității, al dreptului la apărare, dar și rolul activ al judecătorului.

De altfel, se constată că ceea ce recurenta critică nu este faptul că cele două excepții nu ar fi fost puse în discuție, ci faptul că ele au fost respinse „în baza unor considerente ce nu au fost puse în discuția părților". Or, acest aspect nu poate fi primit, atât timp cât instanța de apel și-a motivat soluția pronunțată cu privire la cele două excepții prin argumente care au reprezentat răspunsuri punctuale la problemele puse în discuție de apelantă oral și prin cererea de declarare a apelului. În plus, recurenta a susținut că excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă fără nici o analiză, practic ca inadmisibilă, iar argumentele care au stat la baza acestei pronunțări nu au fost puse în discuție.

Instanța de apel, însă, a constatat că apelanta - pârâtă a susținut excepția în discuție prin raportare la contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 55xx din 26 noiembrie 2002, care ar fi lovit de nulitate, dar nu a formulat o cerere prin care să solicite constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare. În lipsa declarării sau constatării pe cale judecătorească a nulității, contractul de vânzare este perfect valabil și produce efectele juridice în vederea căruia a fost încheiat. Este evident, așadar, că excepția a fost respinsă ca nefondată și nu ca inadmisibilă, iar instanța de apel nu a surprins partea prin vreun element de noutate, ci a răspuns argumentelor prezentate de autoarea excepției.

Recurenta a mai susținut faptul că și în ceea ce privește excepția prescripției achizitive instanța de apel a dat o interpretare noțiunii de just titlu pe care nu a pus-o în discuția părților. Nici această susținere nu poate fi primită, pentru că principiul contradictorialității și respectării dreptului la apărare, în ceea ce-1 privește pe judecător, nu presupune cunoașterea de către parte a tuturor argumentelor de fapt și de drept ce vor fi folosite în motivarea hotărârii. Luarea în considerare a argumentelor părților nu exclude propriile argumente, mai ales atunci când este vorba despre chestiuni tranșate de jurisprudență și doctrină, cum ar fi noțiunea de „just titlu". Tot sub aspect procesual, recurenta - pârâtă a mai susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, instanța de apel a respins apărările privind prescripția achizitivă cu motivarea că pârâta a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, dar, atunci când a comparat titlurile de proprietate, a constatat că titlul pârâtei nu provine de la adevăratul proprietar. Critica nu este fondată, pentru că, analizând două instituții specifice, prescripția achizitivă și compararea titlurilor, instanța de apel a trebuit să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile ce caracterizează cele două instituții, respectiv justul titlu pentru prescripția achizitivă și titlul de proprietate pentru revendicarea prin compararea de titluri. În cazul prescripției achizitive, instanța de apel s-a raportat la justul titlu invocat de chiar pârâtă și anume adresa din 6 februarie 1990, emisă de Primăria municipiului București.

De asemenea, a avut în vedere susținerea pârâtei că a dobândit proprietatea asupra imobilului solicitat prin efectul Legii nr. 15/1990 și a constatat că legea nu poate fi o modalitate de obținere a dreptului de proprietate prin uzucapiune. În schimb, la compararea titlurilor, instanța de apel a constatat că ambele părți au indicat legea drept modalitate de dobândire a proprietății și a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege la momentul transformării dreptului de administrare directă în drept de proprietate. Referirile la certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au fost făcute pentru că instanța le-a considerat titlu de proprietate, ci pentru a evidenția care dintre ele atestă un drept de proprietate conform cu realitatea existentă la data nașterii acestuia.

Această constatare a instanței demonstrează că certificatele de atestare a dreptului de proprietate au fost considerate instrumentum probationem, iar nu că ar avea efect constitutiv sau translativ de drepturi. De aceea nu au fost primite susținerile recurentei - pârâte că motivarea hotărârii este contradictorie sau că instanța de apel ar fi interpretat greșit natura juridică a acestor certificate. Cât despre faptul că instanța de apel ar fi interpretat greșit adresa din februarie 1990, emisă de Primăria municipiului București, se constată că dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ. au în vedere situația în care, prin hotărârea pronunțată, instanța a nesocotit acordul de voință al părților exprimat într-un act juridic sau a denaturat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin adresa din 6 februarie 1990, invocată de recurenta pârâtă, Primăria municipiului București a comunicat I.C.R.A. București că în ședința din 1 februarie 1990, Consiliul administrației locale al Primăriei municipiului București a aprobat retransferarea spațiilor din str. C.R. nr. 196. S-a constatat, așadar, că acest înscris nu reprezintă un act juridic, în sensul teoriei generale a dreptului civil, pentru că nu este o consfințire a vreunui acord de voință al părților care și-au asumat drepturi și obligații prin actul juridic încheiat. Înscrisul invocat reprezintă un simplu mijloc de probă, pentru că nu este altceva decât o comunicare, situație în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ.

Cât privește fondul raportului juridic dedus judecății, s-a constatat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele în litigiu, invocând drept titlu de proprietate contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 55xx din 26 noiembrie 2002, vânzător fiind S.C. TC C. S.A. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta S.C. B. S.A. a arătat că este proprietara imobilelor revendicate, dobândite în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990. Atât în doctrină cât și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Cum este evident că ambele părți au indicat temeiuri juridice diferite ale modului de dobândire a proprietății - contract de vânzare - cumpărare pentru reclamantă și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 pentru pârâtă - și autori direcți diferiți, în mod corect instanța de apel a comparat titlurile pe care se întemeiază drepturile autorilor, dând câștig de cauză celui al cărui autor avea un drept preferabil. Astfel, reclamanta, așa cum s-a arătat, a dobândit dreptul de proprietate de la S.C. TC C S.A., posesoarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M 10 nr. 0335 din 2 martie 1995, emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului. S.C.

TC C. S.A. este succesoarea în drepturi a Regiei Autonome C.P.C., înființată prin H.G. nr. 1218 din 21 noiembrie 1990 ca urmare a reorganizării Trustului Antrepriză Generală C. și I.P.C. Pârâta, în schimb, este titularul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M08 nr. 0051 din 31 martie 1994. Autorul pârâtei este ICRA, care și-a încetat activitatea prin H.G. nr. 1040 din 26 septembrie 1990, predând activul său societății noi înființate. Atât pârâta, cât și autorul reclamantei au susținut că au dobândit dreptul de proprietate în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, invocând în acest sens cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate.

La data de 8 august 1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 89 Legea nr. 15/1990, care în cuprinsul art. 16 dispunea că unitățile economice de stat, cu excepția celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub formă de societăți pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată, în condițiile prevăzute de lege, iar în cuprinsul art. 20 alin. (2) se prevedea că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Prin urmare, față de dispozițiile acestei legi și având în vedere că ulterior intrării ei în vigoare autorii celor două părți au fost reorganizați sub formă de societăți pe acțiuni, urmează a se analiza în patrimoniul căreia din cele două societăți se aflau bunurile în litigiu la momentul reorganizării.

S-a constatat astfel, că dacă la început autorul pârâtei avea în administrare bunurile ce fac obiectul litigiului, la data de 23 ianuarie 1986, prin Decretul nr. 26 emis de Consiliul de Stat, acestea au fost disponibilizate și trecute la dispoziția Comitetului executiv al Consiliului popular al municipiului București, fiind predate la data de 18 august 1986 către Trustul de Antrepriză Generală C. - Antrepriza Casa Republicii, în vederea pregătirii materialelor destinate construirii Centrului Civic. Pârâta a susținut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, bunurile se aflau în administrarea sa, așa cum rezultă din adresa din februarie 1990 a Primăriei municipiului București. Însă, așa cum s-a arătat, această adresă reprezintă comunicarea pe care Primăria municipiului București a transmis-o către I.C.R.A.

București și prin care atestă că în ședința din 1 februarie 1990, Consiliul administrației locale al Primăriei municipiului București a aprobat retransferarea spațiilor din str. C.R. nr. 196. Instanța de recurs, prin decizia de casare, cu privire la această adresă, a dat indicații instanței de rejudecare să depună procesul verbal al ședinței primăriei și hotărârii, dacă aceasta a fost adoptată, pentru a se verifica concordanța acestora cu adresa comunicată pârâtei și cu dispozițiile Decretului nr. 409/1955. Conformându-se indicațiilor date prin decizia de casare, instanța de apel a făcut verificările necesare și a constatat că singurele documente aflate în arhiva Primăriei municipiului București referitoare la ședința din 1 februarie 1990 sunt nota de lucrări a ședinței, adresa din 6 februarie 1990 către ICRA și adresa din 30 ianuarie 1990, prin care ICRA a cerut retransferarea bunurilor.

Prin urmare, în cauză nu s-a probat faptul că, într-adevăr, instituția competentă a aprobat retransferarea bunurilor în administrarea ICRA și nici faptul că un eventual transfer ar fi avut loc cu respectarea prevederilor Decretului nr. 409/1955, respectiv cu acceptul instituției tutelare a unității la care se transmit bunurile, respectiv cu acceptul Ministerului Comerțului Interior. În consecință, în condițiile în care nu s-a dovedit că bunurile în litigiu au reintrat în mod legal în administrarea autorului pârâtei, la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 și la data constituirii celor două societăți comerciale, autori ai reclamantei și pârâtei, în mod legal bunurile figurau ca aflându-se în administrarea autoarei reclamantei.

Cum autorii ambelor părți au indicat legea ca mod de dobândire a proprietății, se constată că în mod corect instanța de apel a dat preferință dreptului de proprietate al reclamantei, singurul obținut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Recurenta pârâtă a pretins că rapoartele de expertiză efectuate în cauză au probat și ele dreptul de proprietate exercitat asupra imobilelor solicitate, dar acest punct de vedere nu poate fi primit, pentru că simpla constatare a posesiei nu atestă existența dreptului de proprietate în patrimoniul posesorului. De asemenea, nu este relevant pentru cauză nici cine a avut posesia bunului de-a lungul timpului, anterior anului 1987, pentru că, față de modul de dobândire al proprietății, verificările trebuiau făcut prin raportare la îndeplinirea condițiilor impuse de lege, respectiv de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Cât privește identitatea dintre imobilele situate în str. U. nr. 196 - 198 și cele situate în str. C.R. nr. 196 -198, prin rapoartele de expertiză s-a concluzionat că terenul în discuție, situat în str. C.R. nr. 196 este unul și același cu cel identificat în unele acte ca aflându-se în str. U. nr. 196-198. Pârâta nu a adus nici o probă și nici un argument prin care să probeze că aceste concluzii, bazate pe înscrisuri emise de autoritățile competente, sunt greșite, limitându-se doar să afirme la modul general că str. U. nu s-a confundat niciodată cu str. C.R. Recurenta a mai susținut că titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul de vânzare cumpărare nr. 55xx din 26 noiembrie 2002 este lovit de nulitate absolută, dar această critică nu poate fi primită, pentru că așa cum a subliniat și instanța de apel, o astfel de cerere nu a fost făcută în termenul impus de lege, în fața primei instanțe.

De altfel, soluția instanței de apel s-a întemeiat pe dispozițiile art. 294 alin. (1) C.proc.civ., care interzic formularea de cereri noi în apel, dar recurenta nu critică această soluție și nici nu arată ce anume greșeală a comis instanța de apel în aplicarea textului de lege în discuție. Recurenta pârâtă a mai susținut că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, dar nici această susținere nu este fondată. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, a arătat recurenta, atestă faptul că a exercitat nemijlocit posesia într-un interval de timp care justifică constatarea prescripției achizitive de 10 - 20 de ani. Pentru ca efectele uzucapiunii de scurtă durată să se producă este necesară, însă, nu dovedirea posesiei, ci și a justului titlu, care, potrivit doctrinei și jurisprudenței, este orice act translativ de proprietate care provine de la un neproprietar.

Pârâta a invocat drept just titlu legea, respectiv dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, dar această apărare a fost în mod corect respinsă de instanța de apel, în condițiile în care legea și uzucapiunea reprezintă modalități distincte de dobândire a dreptului de proprietate, care se exclud una pe alta. Nici criticile referitoare la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale nu pot fi reținute, pentru că nu doar pârâta se poate prevala de un „bun", în sensul acestei reglementări europene, ci și reclamanta. În disputa dintre două persoane care pretind deopotrivă că sunt proprietari conform dreptului intern și beneficiari ai unui „bun", în sensul Convenției, sarcina instanțelor naționale este aceea de a stabili cine anume a dobândit dreptul de proprietate cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la dobândirea dreptului de proprietate.

De aceea nici protecția oferită de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție nu poate fi acordată care nu a dobândit în mod legal dreptul pretins în detrimentul unei alte persoane care a dovedit că dreptul său de proprietate a fost dobândit cu respectarea condițiilor impuse de lege. Pentru considerentele mai sus expuse, recursul declarat de pârâtă este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a fost respins ca atare.