ÎCCJ, decizie (scj.ro #81830)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81830) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în constatarea nevalabilității titlului statului și în

revendicarea bunului imobil înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Respingerea acțiunii în raport cu dispozițiile legii speciale sub

incidența cărora se află imobilul revendicat.

Cuprins pe materii :

Drept civil.

Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

drept de

proprietate

- acțiune în revendicare

- imobil

Legea nr. 10/2001, art. 18, art. 45

Legea nr. 231/1998

În soluționarea

acțiunii în revendicare a unui imobil ce face parte din categoria

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și

care face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr.10/2001,

instanța trebuie să aibă în vedere la soluționarea

pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială. În acest

caz, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl

reprezintă compararea titlurilor înfățișate de

părți din perspectiva regulilor clasice.

Legea specială care se referă atât

la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât și la cele preluate de

stat fără titlu valabil, le permite subdobânditorilor să

păstreze imobilele cumpărate în anumite condiții expres

prevăzute.

Astfel, atât timp cât titlul subdobânditorului

nu a fost desființat, acesta beneficiază de prezumția că a

fost încheiat legal și față de faptul că reclamantului nu i

s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară

dreptul la restituire a imobilului solicitat, cumpărătorul nu poate

fi obligat să lase reclamatului în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul litigios, iar analiza valabilității

titlului satului nu prezintă relevanță în acest caz.

ICCJ, Secția civilă și

de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4250 din 20 mai 2011

Reclamantul

Z.Ș.C. a solicitat să se constate, în contradictoriu cu pârâții

Primăria Municipiului București prin Primarul General, Consiliul

General al Municipiului București, S.C. Foișor S.A., nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului situat în București, și obligarea

pârâtei H.D.L. să îi lase în deplină proprietate și

liniștită posesie respectivul imobil.

Prin

sentința civilă nr. 28/2010, Tribunalul București a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.

Tribunalul a

reținut, raportat la primul capăt de cerere, că reclamantul a

beneficiat de măsuri reparatorii în valoare de 80.000 lei, la data de

10.10.1984, cu ocazia preluării imobilului de către stat, astfel

încât, nefăcându-se

nicio

dovadă în ceea ce

privește valoarea imobilului la acea dată, nu se poate aprecia asupra

caracterului derizoriu al despăgubirilor și nici nu se poate constata

caracterul abuziv al preluării.

Instanța a constatat că,

la data cumpărării imobilului, reclamantul nu a notificat-o pe

pârâtă cu privire la intenția

sa de a revendica imobilul, astfel încât aceasta a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare menționat, cu respectarea dispozițiilor legale

în vigoare

Titlul de proprietate al pârâtei s-a

consolidat, în urma împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a

cere nulitatea acestuia, față de dispozițiile art. 45 alin. 5

din Legea nr. 10/2001.

Apreciind că

voința legiuitorului, determinată de prevederile art. 20 alin. 2 din

Legea nr. 112/1995, confirmată și prin decizia în interesul legii nr.

33 din 9 iunie

2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, este aceea de a

menține situația juridică creată în mod valabil în

aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv, prin echivalent, prejudiciul

cauzat, prin preluarea de către stat a imobilelor, tribunalul a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

Apelul

declarat de reclamant a fost respins de Curtea de Apel București, prin

decizia nr.

356 A

din 8 iunie 2010.

Curtea a reținut

că, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001

republicată,

imobilele, terenuri

și construcții, preluate în mod abuziv, în perioada de

referință a actului normativ, respectiv, 6 martie 1945-22 decembrie

1989, deținute la data intrării în vigoare a legii, de o regie

autonomă, o societate sau companie națională, o societate

comercială, la care statul sau o autoritate a administrației publice

centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o

organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică

de drept public, se restituie în natură, prin decizie sau dispoziție

motivată a organelor de conducere ale unităților

deținătoare.

În scopul

restituirii în natură, persoanele care se considerau

îndreptățite la această formă de reparație trebuiau

să formuleze notificare, în condițiile și în termenul

prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, termen care s-a împlinit, în

urma prelungirii succesive până la data de 14.02.2002.

Inaplicabilitatea

dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și

anume „

specialia

generalibus

derogant

".

La data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamant se

afla în proprietatea intimatei H.D.L., astfel încât partea interesată

putea obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza

acestei legi, cu condiția să fi adresat o notificare, în

condițiile și în termenul prevăzute de lege. Reclamantul nu a

procedat însă în acest sens, solicitând, în mod direct, în

instanță, în anul 2007, prin intermediul acțiunii în revendicare

de drept comun, lăsarea imobilului în deplină proprietate și

posesie de către terțul.

Reclamantul a

invocat și dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 adițional

la Convenție

, dar

fără a preciza în ce constă încălcarea acestuia, din

perspectiva soluției pronunțate de instanța de fond, și

argumentele pentru care, în absența recunoașterii judiciare a

dreptului de proprietate, pentru imobilul în litigiu, acesta se bucură de

un

bun actual,

în sensul

Convenției.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, formulând următoarele critici:

Instanța a

încălcat prevederile art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998, neanalizând

valabilitatea /nevalabilitatea titlului statului in raport de toate criteriile

enunțate in acest text de lege.

H.G. nr.498/2003

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la

pct.1.4

lit.B

, referitor

la Decretul

nr.223/1974 face

distincția între cazul trecerii imobilului, fără plată, în

proprietatea statului, cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat

fraudulos din țară sau care, fiind plecați în

străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit -

și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă

din țară și a înstrăinat locuința către stat.

Pentru cel de-al doilea caz, Normele prevăd că „stabilirea conduitei

persoanei era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că

preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil

prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată

rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea

intenției de a părăsi definitiv țara. în acest caz,

soluția administrativă a cererii persoanei care se pretinde

îndreptățită va fi respingerea motivată a cererii".

Din analizarea dispozițiilor art.2 și 5 din Decretul

nr.223/1974 rezultă că, în situația în care o persoană

fizică părăsea definitiv țara, locuința proprietate

personală trebuia înstrăinată numai statului, prețul fiind

stabilit conform art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973.

Instanța de apel a considerat în mod

eronat că reclamantul nu este titularul unui „bun" în sensul art. 1

al Protocolului nr.1 al Convenției.

Verificând legalitatea

deciziei

recurate

în raport de criticile formulate,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Având în vedere că imobilul revendicat

face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada

06.03.1945-22.12.1989, categorie ce face obiectul unei reglementări

speciale cuprinse în Legea nr.10/2001, instanțele de fond au avut în

vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în

legea specială.

Legea specială se

referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât și la

cele preluate de stat fără titlu valabil, precum și la

relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii

și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele

în anumite condiții expres prevăzute.

Criteriul de

analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea

titlurilor înfățișate de părți din perspectiva

regulilor clasice, ci a celor cuprinse în decizia în interesul legii nr.

33/2008.

Astfel, după

intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, reclamantul avea posibilitatea să

atace în justiție contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să

solicite constatarea nulității acestuia, în interiorul termenului

special de prescripție de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii

nr.10/2001, termen care a fost prelungit succesiv.

Or, reclamantul nu a

acționat în acest sens și nici nu a oferit o explicație a

motivului pentru care a rămas în pasivitate față de

posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație, aceea

de a

solicita anularea contractului

și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în

natură imobilul.

La data expirării

termenului de prescripție prevăzut de art.45 alin. ultim din Legea

nr.10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâtă s-a

consolidat, așa cum s-a reținut de către curtea de apel, iar

aceasta a dobândit, totodată, speranța legitimă conferită

de legea în vigoare că, nefiindu-i anulat contractul de

vânzare-cumpărare, este îndreptățită să păstreze

imobilul care, conform art.18, nu mai putea fi restituit în natură

fostului proprietar.

Față de cele

arătate, Înalta Curte constată că decizia curții de apel a

fost pronunțată cu respectarea legii, fiind în concordanță

și cu decizia nr.33/2008 pronunțată în interesul legii de

către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție. Pârâta este deținătoarea unui „bun” în sensul Convenției

și protejată de principiul securității raporturilor juridice,

ținând cont și de cele arătate în cele ce urmează.

Nu poate fi

primită nici critica potrivit căreia instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

Analiza

valabilității titlului statului nu prezintă relevanță

în cauză atât timp cât titlul subdobânditorului nu a fost desființat.

Este nefondată

și critica potrivit căreia recurentul ar deține „un bun” în

sensul Convenției.

În Hotărârea

pilot pronunțată în cauza

Atanasiu

și alții contra României

din 12 octombrie 2010, publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 778 din 22.11.2010, Curtea a reținut

că:

„134.

(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr.

1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se

referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o

"speranță legitimă" de a obține beneficiul

efectiv al unui drept de proprietate.

existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în

afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în

mod expres restituirea bunului. În

acest context, refuzul

administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o

ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de

prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție.

că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul

art. 1 din Protocolul nr.

1, a

interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării este condiționată de

întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi."

Față de

aceste considerente, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a

recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară

dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză,

constatarea nevalabilității titlului statului nu atrage după

sine, în mod automat, un drept de restituire, atâta vreme cât titlul

subdobânditorului nu a fost desființat.

Pe de altă parte,

nu se poate reține că prin soluția pronunțată s-ar

încălca dreptul de acces la justiție al reclamantului, întrucât acest

drept nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar

promovat de acesta, ci presupune posibilitatea părților de a deduce

judecății unei instanțe imparțiale și independente

pretențiile lor și de a se bucura, în procesul astfel declanșat,

de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în

speță, s-a și întâmplat.

Reclamantul a avut la dispoziție

calea de-a și valorifica dreptul de proprietate pretins, de care nu a

uzat.

Câtă vreme

contractul prin care pârâta a dobândit imobilul litigios nu a fost constatat

nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal, fiind

protejat de principiul securității raporturilor juridice, iar aceasta

nu poate fi obligată să lase reclamatului în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul litigios, în aplicarea deciziei în

interesul legii nr. 33/2008.

Acestea sunt considerentele pentru care decizia curții de

apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art.312

C.proc.civ

., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.