ÎCCJ, decizie (scj.ro #81830)

Acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului și în revendicarea bunului imobil înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995. Respingerea acțiunii în raport cu dispozițiile legii speciale sub incidența cărora se află imobilul revendicat. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Index alfabetic : drept de proprietate - acțiune în revendicare - imobil Legea nr. 10/2001, art. 18, art. 45 Legea nr. 231/1998 În soluționarea acțiunii în revendicare a unui imobil ce face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și care face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr.10/2001, instanța trebuie să aibă în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială.

În acest caz, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor înfățișate de părți din perspectiva regulilor clasice. Legea specială care se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât și la cele preluate de stat fără titlu valabil, le permite subdobânditorilor să păstreze imobilele cumpărate în anumite condiții expres prevăzute. Astfel, atât timp cât titlul subdobânditorului nu a fost desființat, acesta beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal și față de faptul că reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a imobilului solicitat, cumpărătorul nu poate fi obligat să lase reclamatului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul litigios, iar analiza valabilității titlului satului nu prezintă relevanță în acest caz.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4250 din 20 mai 2011 Reclamantul Z.Ș.C. a solicitat să se constate, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, S.C. Foișor S.A., nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, și obligarea pârâtei H.D.L. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie respectivul imobil. Prin sentința civilă nr. 28/2010, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.

Tribunalul a reținut, raportat la primul capăt de cerere, că reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii în valoare de 80.000 lei, la data de 10.10.1984, cu ocazia preluării imobilului de către stat, astfel încât, nefăcându-se nicio dovadă în ceea ce privește valoarea imobilului la acea dată, nu se poate aprecia asupra caracterului derizoriu al despăgubirilor și nici nu se poate constata caracterul abuziv al preluării. Instanța a constatat că, la data cumpărării imobilului, reclamantul nu a notificat-o pe pârâtă cu privire la intenția sa de a revendica imobilul, astfel încât aceasta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare menționat, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare Titlul de proprietate al pârâtei s-a consolidat, în urma împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a cere nulitatea acestuia, față de dispozițiile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

Apreciind că voința legiuitorului, determinată de prevederile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, confirmată și prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este aceea de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv, prin echivalent, prejudiciul cauzat, prin preluarea de către stat a imobilelor, tribunalul a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamant a fost respins de Curtea de Apel București, prin decizia nr. 356 A din 8 iunie 2010. Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, imobilele, terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, în perioada de referință a actului normativ, respectiv, 6 martie 1945-22 decembrie 1989, deținute la data intrării în vigoare a legii, de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială, la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, se restituie în natură, prin decizie sau dispoziție motivată a organelor de conducere ale unităților deținătoare.

În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuiau să formuleze notificare, în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive până la data de 14.02.2002. Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „ specialia generalibus derogant ". La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamant se afla în proprietatea intimatei H.D.L., astfel încât partea interesată putea obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, cu condiția să fi adresat o notificare, în condițiile și în termenul prevăzute de lege.

Reclamantul nu a procedat însă în acest sens, solicitând, în mod direct, în instanță, în anul 2007, prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun, lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie de către terțul. Reclamantul a invocat și dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție , dar fără a preciza în ce constă încălcarea acestuia, din perspectiva soluției pronunțate de instanța de fond, și argumentele pentru care, în absența recunoașterii judiciare a dreptului de proprietate, pentru imobilul în litigiu, acesta se bucură de un bun actual, în sensul Convenției. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, formulând următoarele critici: Instanța a încălcat prevederile art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998, neanalizând valabilitatea /nevalabilitatea titlului statului in raport de toate criteriile enunțate in acest text de lege.

H.G. nr.498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la pct.1.4 lit.B , referitor la Decretul nr.223/1974 face distincția între cazul trecerii imobilului, fără plată, în proprietatea statului, cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit - și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat. Pentru cel de-al doilea caz, Normele prevăd că „stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara.

în acest caz, soluția administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită va fi respingerea motivată a cererii". Din analizarea dispozițiilor art.2 și 5 din Decretul nr.223/1974 rezultă că, în situația în care o persoană fizică părăsea definitiv țara, locuința proprietate personală trebuia înstrăinată numai statului, prețul fiind stabilit conform art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973. Instanța de apel a considerat în mod eronat că reclamantul nu este titularul unui „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr.1 al Convenției.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Având în vedere că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945-22.12.1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr.10/2001, instanțele de fond au avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât și la cele preluate de stat fără titlu valabil, precum și la relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute.

Criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor înfățișate de părți din perspectiva regulilor clasice, ci a celor cuprinse în decizia în interesul legii nr. 33/2008. Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, reclamantul avea posibilitatea să atace în justiție contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulității acestuia, în interiorul termenului special de prescripție de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, termen care a fost prelungit succesiv. Or, reclamantul nu a acționat în acest sens și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita anularea contractului și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul.

La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art.45 alin. ultim din Legea nr.10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâtă s-a consolidat, așa cum s-a reținut de către curtea de apel, iar aceasta a dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-i anulat contractul de vânzare-cumpărare, este îndreptățită să păstreze imobilul care, conform art.18, nu mai putea fi restituit în natură fostului proprietar. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că decizia curții de apel a fost pronunțată cu respectarea legii, fiind în concordanță și cu decizia nr.33/2008 pronunțată în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pârâta este deținătoarea unui „bun” în sensul Convenției și protejată de principiul securității raporturilor juridice, ținând cont și de cele arătate în cele ce urmează. Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998. Analiza valabilității titlului statului nu prezintă relevanță în cauză atât timp cât titlul subdobânditorului nu a fost desființat. Este nefondată și critica potrivit căreia recurentul ar deține „un bun” în sensul Convenției. În Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 778 din 22.11.2010, Curtea a reținut că: „134.

(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (…) existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi." Față de aceste considerente, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea nevalabilității titlului statului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire, atâta vreme cât titlul subdobânditorului nu a fost desființat.

Pe de altă parte, nu se poate reține că prin soluția pronunțată s-ar încălca dreptul de acces la justiție al reclamantului, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de acesta, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul astfel declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat. Reclamantul a avut la dispoziție calea de-a și valorifica dreptul de proprietate pretins, de care nu a uzat. Câtă vreme contractul prin care pârâta a dobândit imobilul litigios nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal, fiind protejat de principiul securității raporturilor juridice, iar aceasta nu poate fi obligată să lase reclamatului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul litigios, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Acestea sunt considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art.312 C.proc.civ ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.