ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5715/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5715/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând, în condițiile art. 256

C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

de chemare în judecată

1.1.

Obiect

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția civilă, la 4

octombrie 2006, reclamantul K.O.I. a chemat în

judecată pe pârâtul

Municipiul Iași,

prin Primar, pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța,

să constate că statul nu a efectuat o preluare cu

titlu valabil a imobilului situat în

Iași;

să fie obligat pârâtul să-i lase reclamantului în deplină posesie și

proprietate imobilul situat în Iași.

1.2.

În fapt

În

motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că reclamantul are

calitatea de moștenitor

al lui V.G. În masa succesorală rămasă de

pe urma acestuia se află și imobilul situat în Iași, preluat

abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.

Dreptul de

proprietate al reclamantului asupra acestui imobil nu s-a

pierdut, ca urmare a inexistenței unui titlu

valabil în sarcina statului, preluarea

nefăcându-se

cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950.

1.3.

În drept

Reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 480 și

art. 483

C. civ.; Legea nr.

213/1998.

2.

Hotărârea primei instanțe

Prin

sentința civilă nr. 312 din 27 februarie 2008 Tribunalul Iași, secția

civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că normele legale aflate

în

conflict

în cazul imobilelor naționalizate, respectiv dispozițiile Codului civil și

cele ale Legii nr. 10/2001, vizează situații

născute sub imperiul legii vechi,

durabile

însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea

actelor

de preluare.

Deși

avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la

instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind

rigid și conservator în câmpul său

de aplicare, a fost înlocuit cu Legea

nr. 10/2001 care cuprinde atât norme

speciale

de drept substanțial cât și reglementarea unei proceduri administrative,

obligatorie,

prealabilă sesizării instanței.

Prin

dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea

recurgerii la dreptul

comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor

naționalizate și, fără să diminueze accesul

la justiție, a adus perfecționări

sistemului

reparator, subordonându-1 controlului judecătoresc prin norme de

procedură

cu caracter special.

Față de dispozițiile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, decizia sau

hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii

speciale

prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de

drept comun. În

același sens s-a pronunțat

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 373 din 4 mai

2006.

Câtă vreme Legea nr.

10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate

abuziv de stat, inclusiv prin naționalizare în baza

Decretului nr. 92/1950, lege de imediată aplicare deoarece interesează

ordinea publică, iar dispozițiile Codului civil au un caracter general față de

Legea nr.

10/2001, instanța a considerat că dispozițiile Codului civil

nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile naționalizate în baza

Decretului nr. 92/1950,

care au fost

introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În acord cu

soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de

aplicare a Legii nr. 10/2001 și buna-credință a

cumpărătorului chiriaș, se constată că această lege, în limitele date

de dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 constituie

dreptul comun în materia

retrocedării în

natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu

valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

3.

Hotărârea instanței de

apel

Prin decizia civilă nr.

138 din 24 septembrie 2008 a Curții de Apel Iași,

secția civilă, a fost respins

ca nefondat apelul declarat de reclamant.

Î

n considerentele deciziei s-a arătat că instanța de

fond a aplicat corect textele de lege incidente în cauză la situația de fapt.

Numai persoanele exceptate de la

procedura Legii nr. 10/2001, precum și

cele care, din motive independente de voința lor,

nu au putut, în termenele legale, să utilizeze procedurile prevăzute de Legea

nr. 10/2001 au deschisă calea acțiunii

în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a

fost cumpărat cu bună-credință

și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de

către chiriași.

Reclamantul nu a susținut că ar

fi fost împiedicat să uzeze de procedura

Legii nr. 10/2001 care evident ca mijloc

procedural este mai avantajos finalizării

demersului judiciar al reclamantului.

Î

n acest sens sunt și

dispozițiile deciziei în interesul legii pronunțată de

Î.C.C.J., în sensul că în cazul

concursului dintre legea specială și legea generală,

se aplică legea specială.

4.

.

Recursul

4.1. Motive

Reclamantul a declarat recurs

prin care a formulat următoarele critici:

Instanța de apel nu a pus în discuția părților

problematica vizând

admisibilitatea acțiunii

în revendicare, astfel încât sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 7

C. proc. civ.

Dacă instanța ar fi pus în

discuție faptul că reclamantul trebuia să uzeze de

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, ar fi făcut

dovada că a formulat

notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001. Reclamantul și-a clarificat calitatea de

succesor al fostului proprietar abia în februarie

certificatului de moștenitor reclamantul a

avut acces la documente privind proprietățile familiei unchiului său.

Nu s-a emis o dispoziție de primar pentru

soluționarea notificării depuse de reclamant. întârzierea în formularea cererii

de restituire în forma notificării

este

justificată de o situație obiectivă, independentă de voința reclamantului.

Față de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., hotărârea este nelegală

deoarece instanța a interpretat

și aplicat greșit dispozițiile legale și principiile

aplicabile conceptului tehnico-juridic al

inadmisibilității.

Nicăieri în cuprinsul Legii nr.

10/2001 nu se prevede că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun ar fi inadmisibilă. Neurmarea

procedurilor instituite de Legea

nr.

10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate.

împrejurarea că reclamantul nu a apelat în termen,

din considerente obiective, la

Legea nr. 10/2001, nu este de natură a

conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate.

4.2. Analiza făcută de instanța

de recurs

Recursul nu este întemeiat

pentru următoarele considerente:

Problema „admisibilității"

acțiunii exercitate de către reclamant a fost

analizată de prima instanță, și a stat la baza

soluției date de aceasta. In

considerentele

sentinței au fost arătate argumentele pentru care, după intrarea în

vigoare

a Legii nr. 10/2001, foștii proprietari ai imobilelor preluate în perioada

de referință a legii, nu mai au un drept de

opțiune între acțiunea în revendicare de drept comun și obținerea de măsuri

reparatorii în sistemul Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, lipsa

dreptului de opțiune menționat nu trebuia repusă în discuția părților de

instanța de apel, prin intermediul unei excepții procesuale, cu

atât mai mult cu cât

înseși criticile formulate de reclamant prin motivele de apel

vizau modul în care

prima instanță a rezolvat această problemă.

Pe de altă parte, instanța de apel nu s-a referit la

Decizia nr. 53/2007 a Î

naltei Curți de

Casație și Justiție, Secții Unite ci, fără să indice numărul deciziei

date asupra recursului în interesul legii, a

arătat că instanța supremă a decis că în

cazul concursului dintre legea

generală și legea specială, are prioritate legea

specială. Or, aceasta s-a stabilit prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

dată asupra recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea

acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun,

având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie

1989, formulată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere cele arătate,

critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ. nu este întemeiată;

Deși ambele instanțe de fond au considerat că

acțiunea nu este admisibilă, au invocat, practic, argumentele reținute în

considerentele Deciziei

nr. 33 din 9 iunie

2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secții Unite.

Drept urmare, motivarea

instanțelor trebuie înțeleasă în sensul că deși

acțiunea în revendicare

formulată de reclamant este admisibilă, de vreme ce nici

autorul său și nici reclamantul nu au urmat în termen

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamantul nu are un titlu valabil

pe care să-1 opună pârâtului. Casarea cu trimitere, doar pentru ca instanțele

să precizeze în mod

expres că acțiunea este

admisibilă, dar, din motivele deja expuse în hotărâri, reclamantul nu are un

titlu valabil pe care să-1 opună pârâtului, ar fi pur formală

și ar duce

la prelungirea nejustificată a procesului. A

cțiunea

în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil

preluat

de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea

în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată potrivit dreptului comun,

cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie

soluționată numai cu respectarea condițiilor și a

prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială,

care

prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor

îndreptățite, nu se poate face

abstracție de existența sa, și să se aplice regulile specifice acțiunii în

revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială

în

aplicarea art. 480 C. civ.

Potrivit art. 2 alin. (2),

persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil își păstrează calitatea de proprietar avută

la data preluării, pe care o

exercită după

primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor

acestei legi. Aceasta înseamnă că persoanele menționate pot să

exercite acțiunea în revendicare - pentru că și-au

păstrat calitatea de proprietar,

dar

nu oricând ci după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de

restituire,

și conform prevederilor legii speciale.

Întrucât, așa cum se arată în motivele de recurs, nu

s-a emis o decizie

asupra notificării

formulate potrivit Legii nr. 10/2001, reclamantul are deschisă

procedura

prevăzută de legea specială de reparație.

Î

n Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secții

Unite, s-a arătat că nu este de primit punctul de

vedere conform căruia persoanele

care

nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat

în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut

restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece

ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și

legea generală,

specialia generalibus

derogant,

și care, pentru a fi

aplicat, nu trebuie reiterat în

fiecare lege specială.

Câtă vreme pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 s-a

adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate

susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs

cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate

de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil [art. 2],

precum și la relația dintre

persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite

să păstreze imobilele în anumite condiții expres

prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în

sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea

ce privește câmpul de

reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.

Referitor la imobilele preluate

de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998 prevede că

„pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unei legi speciale de reparație".

Or, Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru

imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că,

după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 nu mai pot

constitui

temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o

procedură

administrativă prealabilă, cât și

anumite termene și sancțiuni menite să limiteze

incertitudinea

raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

N

umai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum

și cele care, din

motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură

în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost

cumpărat, cu

bună-credință și cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Având în vedere cele mai sus

arătate, Înalta Curte a apreciat că instanțele

de fond au făcut aplicarea și

interpretarea corectă a dispozițiilor legii materiale

incidente, astfel încât

criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În raport de dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins

ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul K.O.I.

împotriva deciziei civile nr. 138 din 24 septembrie 2008

a Curții de Apel Iași, s

ecția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 mai 2009.

10