ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 658/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 658/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Iași

la data de 26 martie 2008, sub nr. 5741/245/2008, reclamanta S.M.N. Iași a

chemat în judecată pe pârâții: Municipiul Iași, reprezentat prin Primarul mun.

Iași, Consiliul Local al Municipiului Iași, Instituția Primarului Municipiului

Iași, Statul Român prin M.E.F., reprezentat de A.N.A.F., prin D.F.P. Iași,

solicitând instanței să constate că a dobândit dreptul de proprietate, prin

uzucapiune, asupra imobilului situat în, mun. Iași.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că S.M.N. Iași datează din 11 ianuarie 1830, funcționând

de-a lungul timpului sub diverse denumiri. În 1835 s-a încheiat o înțelegere

între societatea reclamantă și vornicul C.S. și soția sa A. pentru cumpărarea

imobilului din Ulița Hagioaiei din Târgu de Sus, înțelegere aprobată prin

Înalta Rezoluție din 22 mai 1835, de către domnitorul Mihail Sturdza Vodă. De

la acel moment, societatea a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă,

netulburată, publică și neviciată, fiind îndeplinite, astfel, condițiile de la

1846 și urm C. civ.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 1860 și urm C. civ. și art.  111 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, Statul Român, prin M.E.F., reprezentat de D.G.F.P. a Județului

Iași, a invocat, în principal, excepția lipsei calității procesuale pasive,

arătând că imobilul ce face obiectul litigiului nu este din categoria celor

„fără stăpân”, nefiind cuprins prin urmare în proprietatea privată sau publică

a statului. Pârâtul a arătat că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 108/2004,

pentru aprobarea O.U.G. nr. 45/2003, consiliile locale au în posesie și în

administrare imobilele de natura celor ce fac obiectul cauzei de față. Prin

urmare, s-a apreciat că respectivul imobil se află în administrarea Consiliului

local Iași. S-a invocat de către pârât și excepția insuficientei timbrări a

cererii, întrucât reclamanta nu a arătat valoarea imobilului, în raport de care

urma să se stabilească și timbrajul.

Pe fond, pârâtul a

arătat că incumbă reclamantei sarcina să dovedească regimul juridic al

imobilului asupra căruia solicită să se constate dreptul acesteia de

proprietate, respectiv dacă imobilul face parte din domeniul public sau privat,

fiind de esența uzucapiunii ca aceasta să se soluționeze în contradictoriu cu

adevăratul proprietar.

Prin întâmpinarea

depusă, pârâții Consiliul Local Iași și Municipiul Iași, reprezentat prin

Primar, au invocat lipsa calității procesual pasive a Consiliului Local Iași și

a Primarului Municipiului Iași. Aceștia au învederat instanței că municipiul

este reprezentat în justiție prin primar. Consiliul local, având doar calitatea

de a administra domeniul public și privat al municipiului, nu poate figura ca

pârât, nefiind titular al dreptului de proprietate.

Pe fondul cauzei,

pârâții au arătat că posesia exercitată de către reclamantă nu a fost sub nume

de proprietar, deoarece prin Înalta Rezoluție din 22 mai 1835, semnată de către

domnitorul Mihail Sturdza Vodă se arată că imobilele cumpărate vor fi ale

statului, așa că reclamanta a posedat pentru alții. În plus, imobilele aparțin

Muzeului de Istorie Naturală care, potrivit dispoziției Anexei I, pct. 28 din

Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public al statului.

În data de 14

ianuarie 2009, Universitatea A.I.C., prin reprezentanți legali, a formulat o

cerere de intervenție în interes propriu, prin care a invocat, în principal,

excepția lipsei calității procesuale active, în condițiile în care reclamanta

arată că este succesoarea în drepturi a S.I.N. din Moldova și că, în această

calitate, solicită instanței constatarea dobândirii dreptului de proprietate

prin uzucapiune, fără a face dovada celor susținute.

Pe fondul cauzei,

intervenienta a solicitat constatarea calității sale de proprietar al

imobilului care face obiectul litigiului și, pe cale de consecință, respingerea

cererii formulate de către reclamantă. Aceasta a învederat instanței că, până

în 1952, Muzeul de Istorie Naturală, care funcționează în prezent în str.

Independenței, a fost o instituție patronată direct de către M.C.I.P. sau de

Ministerul învățământului.

Din anul 1952, prin

Decizia Consiliului de Miniștri nr. 351 din 07 martie 1952, Muzeul, cu tot cu

patrimoniul său, este transferat „Universității A.I.C.” Iași, dată de la care

este înscris în inventarul acesteia, ca bază materială. Prin urmare, de la

această dată Universitatea deține în mod public și neîntrerupt imobilul și,

ținând cont de faptul că acesta constituie baza materială a Universității,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 84/1995, devine de drept proprietatea sa. S-a

arătat că posesia invocată de către reclamantă nu este una utilă, respectiv

continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și neviciată, conform

dispozițiilor art. 1846 C. civ.

Prin cererea

precizatoare depusă la dosar prin Serviciul Registratură, în data de 15

ianuarie 2009, pârâții Consiliul Local și Municipiul Iași, reprezentat prin

Primar, au arătat faptul că imobilul în litigiu aparține Muzeului de Istorie

Naturală, care, potrivit Registrului Posesorilor, figurează înscris în posesia

particulară a Muzeului de Științe Naturale - Universitatea A.I.C. Iași, motiv

pentru care au solicitat introducerea în cauză și a Muzeului de Științe

Naturale - Universitatea A.I.C. Iași.

Pârâții au învederat

instanței necesitatea ca reclamanta să dovedească faptul posesiei prin

depunerea de acte fiscale pentru întreaga perioadă în care a exercitat posesia

și nu pentru o anumită perioadă de timp. S-a arătat că actul translativ de

proprietate invocat de către reclamantă stipula că „imobilele vor fi ale

statului și lăsate în administrația societății”, posesia exercitată de

reclamantă nefiind una sub nume de proprietar, ci o detenție precară.

Prin răspunsul

formulat la cererea de intervenție în interes propriu, reclamanta, S.M.N. Iași

a arătat faptul că Muzeul de Științe Naturale se află doar sub patronajul

Universității A.I.C. și nu în proprietatea acesteia. S-a mai invocat faptul că

decizia prin care Universitatea a primit în administrare Muzeul de Științe

Naturale nu face nicio referire la imobilul în sine și nici la terenul aferent.

Prin sentința civilă nr.

6850 din 14 mai 2009 a Judecătoriei Iași, a fost admisă acțiunea și s-a

constatat că reclamanta a dobândit prin efectul prescripției achizitive dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu compus din teren de 2871 mp și

clădire.

Prin decizia civilă

1816 din 27 septembrie 2010, Tribunalul Iași a admis recursurile declarate de

Statul român prin M.F.P., reclamantă și Universitatea Al I Cuza, a admis

excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Iași și a reținut cauza spre

competentă soluționare în fond.

Soluționând în primă

instanță cauza, Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 2464 din 10 octombrie

2012, a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată, excepția

lipsei calității procesual active și excepția inadmisibilității acțiunii invocate

de intervenienta în interes propriu Universitatea „A.I.Cuza” Iași.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Municipiului

Iași, Primarul Municipiului Iași și Statul Român, respingând acțiunea față de

aceste pârâte pentru lipsa calității procesuale pasive.

A respins acțiunea

precizată a reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iași.

A respins cererea de

intervenție în interes propriu formulată de Universitatea „A.I.C.” Iași.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut că, urmare a dispoziției instanței, reclamanta a

formulat precizări relative la obiectul litigiului, arătând că solicită să se

constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani,

asupra imobilului situat în Iași, Bd. Independenței nr. 16, compus din: teren

îngrădit în suprafață de 2.871 mp format din două suprafețe distincte,

respectiv 1356 mp aferentă construcției cu destinația muzeu și 1515 mp

neconstruită; construcția amplasată pe teren, formată din parter - în suprafață

de 745,5 mp și etaj - 846,47 mp.

Ca urmare a casării

sentinței civile nr. 6850 din 14 mai 2009 a Judecătoriei Iași, motivat de

admiterea excepției de necompetență materială a acestei instanțe, Tribunalul a

repus în discuția părților admisibilitatea în principiu a cererii de

intervenție în interes propriu formulată de Universitatea „A.I.C.” Iași,

punându-i în vedere să formuleze precizări relative la pretenția dedusă

judecății, conform art. 49 și următoarele C. proc. civ.

Prin precizările

formulate, Universitatea „A.I.C.” Iași a arătat că, în temeiul dispozițiilor art.

166 din Legea Învățământului nr. 84/1995 și art. 226 alin. (7) din Legea nr. 1/2011

(„Universitățile de stat au drept de proprietate asupra bunurilor existente în

patrimoniul lor la data intrării în vigoare a legii; M.E.C.T.S. este

împuternicit să emită certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru

universitățile de stat pe baza documentației înaintate de acestea înaintate de

acestea”), are un drept de proprietate cu privire la imobilul situat în Iași,

imobil ce face obiectul prezentului dosar.

Ca efect al

prevederilor art. 166 pct. 2 din Legea nr. 84/1995, potrivit cărora baza

materială a unităților de învățământ cuprinde: „spații pentru învățământ și

cercetare științifică, mijloace de învățământ și de cercetare aferente (…),

precum și orice alt obiect de patrimoniu destinat învățământului și

salariaților din învățământ”, coroborate cu dispozițiile pct. 4 din același

articol, potrivit căruia baza materială a instituțiilor de învățământ superior

de stat și de cercetare științifică universitară este de drept proprietatea

acestora, Universitatea „A.I.C.” Iași a devenit proprietara imobilului în

speță. Acest lucru rezultă și din Anexa nr. 2 la Legea nr. 311/2003 a muzeelor

și a colecțiilor publice, care conține Lista muzeelor de importanță regională.

La poziția 10 din această listă figurează Muzeul de Istorie Naturală al

Universității Iași.

În subsidiar, a

solicitat să se constate că Universitatea are un drept de administrare a

imobilului situat în Iași str. Independenței nr. 16, având în vedere faptul că

Muzeul de Istorie Naturală face parte din domeniul public al statului, în

conformitate cu prevederile Anexei 1, pct. 28 din Legea nr. 213/1998. Muzeul de

Istorie Naturală este monument istoric, acesta figurând în lista monumentelor istorice

a M.C.C., la poziția 1.100, și face parte din domeniul public al statului, în

conformitate cu prevederile Anexei 1, pct. 28 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit

dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, bunurile din domeniul public sunt inalienabile,

insesizabile și imprescriptibile, astfel încât nu pot fi dobândite prin

prescripție achizitivă.

În raport de

precizarea cererii de intervenție în sensul arătat, Tribunalul a încuviințat,

în principiu, cererea de intervenție în interes propriu.

Tribunalul a notat că

pârâții Statul Român, prin M.F.P., Consiliul Local al Municipiului Iași și

Primarul Municipiului Iași și-au exprimat poziția procesuală relativ la

acțiunea reclamantei prin întâmpinările depuse în Dosarul nr. 5741/245/2008 al

Judecătoriei Iași, astfel că, atât excepțiile, cât și chestiunile de fond

invocate de aceștia, au fost avute în vedere la soluționarea prezentului

litigiu.

Potrivit art. 137 C.

proc. civ., Tribunalul a analizat cu prioritate excepțiile invocate în cauză.

Tribunalul a respins

excepția nulității cererii de chemare în judecată, reținând că art. 133 C.

proc. civ. stabilește expres și limitativ care lipsuri ale cererii de chemare

în judecată sunt sancționate cu nulitatea absolută a acesteia - numele

reclamantului sau pârâtului, obiectul cererii sau semnătura. Cum elementele

indicate de intervenientă, codul fiscal și numărul de înregistrare în Registrul

persoanelor juridice, nu se regăsesc în cele enumerate de textul menționat,

excepția nulității cererii de chemare în judecată nu a putut fi primită.

Și excepția

inadmisibilității acțiunii a fost respinsă. Aspectul invocat de intervenientă -

faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului putea fi recunoscut doar în

procedura Legii nr. 10/2001, nu a putut fi primit atât timp cât pretențiile

reclamantei sunt fundamentate pe uzucapiunea de 30 de ani, instanța apreciind

că este ținută să verifice, în prezentul litigiu, condițiile impuse de lege

pentru dobândirea dreptului de proprietate în modul arătat.

Relativ la excepția

lipsei calității procesual active, aceasta a fost argumentată de intervenientă

pe lipsa unei dovezi privind faptul că reclamanta este continuatoarea

Societății Istorico - Naturale din 1830. Tribunalul a respins și această

excepție considerând că analiza situației invocate vizează temeinicia

pretențiilor reclamantei, în cauză impunându-se a se verifica, îndeplinirea

condițiilor impuse de lege pentru a uzucapa, situația relevată fiind cercetată

în determinarea perioadei posesiei (sub aspectul joncțiunii posesiei).

În ce privește

excepția lipsei calității procesual pasive, aceasta a fost invocată de toți

pârâții arătați în cererea de chemare în judecată. S-a apreciat că, pentru

soluționarea cauzei, se impune determinarea situației juridice a imobilului în

litigiu, respectiv dacă acesta aparține domeniului public sau privat al

statului sau unității administrativ teritoriale sau unei alte entități

juridice. S-a apreciat de către tribunal că nu se justifică, în niciuna dintre

situații, judecarea cauzei în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iași -

autoritate a administrației publice locale investită să soluționeze și să

gestioneze, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le

reprezintă, treburile publice, în condițiile Legii (art. 3 din Legea nr. 215/2001)

și nici cu Consiliul Local al Municipiului Iași care este doar administrator al

domeniului public sau privat al unității administrativ teritoriale (art. 36 alin.

(2) lit. c) din Legea nr. 215/2001).

Constatarea

dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune nu poate opera decât în

contradictoriu cu proprietarul nediligent or, nici Primarul Municipiului Iași

și nici Consiliul Local al Municipiului Iași nu pot avea această calitate. Prin

urmare, excepția lipsei calității procesual pasive fiind admisă în raport cu

cei doi pârâți, acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu aceștia a

fost respinsă de către instanța de fond.

În ce privește

apartenența imobilului, s-a precizat că niciunul din ceilalți doi pârâți rămași

în cauză nu a revendicat-o. În vederea determinării acesteia, s-a impus analiza

probelor administrate în cauză cu privire la fondul litigios.

În acest sens

tribunalul a reținut că S.M.N. din Iași a fost fondată la 29 iunie 1832 și

aprobată prin Înaltul Decret nr. 279 din 18 martie 1833. În imobilul în litigiu

funcționează Muzeul de Istorie Naturală, înființat în 1834, din inițiativa unui

grup de membri ai Societății Istorico - Naturale din Moldova care, în 1840, au achiziționat

special pentru Muzeu, prin zapisul de vânzare - cumpărare avizat de Divan din 1

februarie 1844 și din 31 octombrie 1844, iscălit de membrii Divanului: G.B.,

M.M., A.M., T.A., Director L. și Șef S., casa (și terenul aferent) ce au

aparținut A.R. de pe Ulița Hagioaiei, azi Bulevardul Independenței (fost str.

Gh. Dimitrov), pentru care s-au plătit din visteria Statului suma de 3.000

galbeni.

Înscrisurile depuse

la dosar de reclamantă au demonstrat fără putință de tăgadă că imobilul

sus-menționat s-a aflat în proprietatea S.M.N. din Iași fondată în 1832, până

în anul 1941 și în parte din el a funcționat în mod continuu, până în prezent,

Muzeul de Științe Naturale. La dosarul cauzei nu au fost produse dovezi care să

evidențieze situația imobilului ulterior anului 1941.

În martie 1952,

Comitetul pentru Învățământul Superior de pe lângă Consiliul de Miniștri a emis

decizia nr. 351, prin care a trecut sub „directa conducere didactică,

științifică și administrativă a Universității A.I.C. Iași”, Muzeul de Științe

Naturale din Iași. Din adresa din 25 februarie 1958 emisă de Ministerul

Învățământului și Culturii - D.G.Î.S. a reieșit existența, la nivelul anului

1958, a unui conflict între Muzeul Istorico - Natural și Filiala Iași a

Societății de Științe Medicale din R.P.R., emitentul adresei comunicând

Universității A.I.C. faptul că destinația muzeului nu poate fi schimbată și

nici nu poate trece în altă proprietate în considerarea Hotărârii Consiliului

de Miniștri din 1953, iar Societatea de Științe Medicale din Republica Populară

Română, ca organizație obștească, nu poate tutela Muzeul.

S-a apreciat, din

analiza acestor înscrisuri, că, cel puțin din 1952, există evidențe clare că

imobilul nu se mai afla în proprietatea S.M.N. din Iași, fiind la dispoziția

Ministerului Învățământului și Culturii care, prin Ordinul nr. 327 din martie

1960 a dat în folosința Societăților Medicale din Republica Populară Română -

Filiala Iași, parterul clădirii, restul acesteia rămânând în folosința Universității.

Tribunalul a

constatat că reclamanta S.M.N. Iași a luat naștere prin sentința civilă nr. 178

din 7 mai 1990 pronunțată de Judecătoria Iași în Dosarul nr. 233/PJ/1990, în

baza art. 2 alin. (3), (4) și art. 3 din Decretul - Legea nr. 8 din 31 decembrie

1989, a art. 28 și 31 din Decretul nr. 31/1954 și a dispozițiilor Legii nr. 31/1954,

fiind înființată în scopul asigurării creșterii nivelului profesional și

științific al cadrelor medico - sanitare și celor care activează în domeniul

biologiei, al asigurării progresului științelor medicale prin cercetare

științifică, creșterea nivelului profesional al cadrelor medico - sanitare,

creșterea calității asistenței sanitare asigurate populației, stimularea

relațiilor profesional științifice cu institute, organizații și asociații,

similară, din țară și străinătate, informării curente a membrilor săi prin

publicații proprii, abonamente la reviste, bibliotecă, asigurarea continuității

tradiției „Revistei Medicale Ieșene”.

Nu s-a putut

concluziona, din cele expuse, decât că reclamanta este o persoană juridică nou

înființată, distinctă de Societatea fondată în 1833, identitatea de titulatură

neputându-i conferi și calitatea de continuatoare a personalității juridice a

Societății fondate în 1832.

Prin urmare, aserțiunile

reclamantei în sensul că S.M.N. Iași înființată în 1990 ar fi continuatoare,

din punct de vedere juridic, a S.M.N. din Iași fondată în 1832, au fost

considerate lipsite de fundament și nu au fost reținute.

Expertiza efectuată

de expert R.P., după învestirea Tribunalului ca instanță de prim grad, a stabilit

că imobilul în litigiu este compus din teren în suprafață de 2.872 mp și

construcțiile C1 - cu destinația muzeu, în suprafață de 858 mp și C2 - anexa,

este identificat topo - cadastral în cvartal 4, parcelele Cc - 195 (pe care se

află și construcțiile) și respectiv Cc - 196. Totodată, suplimentul la

expertiză a evidențiat faptul că, din întreg imobilul, reclamanta ocupă la

parterul construcției 4 încăperi cu următoarele destinații: 2 săli de conferințe,

1 sală bibliotecă, 1 sală de birou, restul imobilului fiind în posesia Universității

A.I.C. Iași.

A apreciat tribunalul

că, fiind înființată în 1990 și având doar folosința unei părți din imobil,

reclamanta nu îndeplinește nici sub aspectul termenului de prescripție

achizitivă (30 de ani) și nici al caracteristicilor posesiei, condițiile impuse

de lege pentru a uzucapa imobilul în litigiu. S-a mai constatat că imobilul nu

poate face obiectul dreptului de proprietate prin uzucapiune, dat fiind regimul

juridic al acestuia, aspect ce se impune a fi clarificat pentru soluționarea

excepției lipsei calității procesual pasive invocată de pârâții Statul Român și

Municipiul Iași, dar și a fondului litigios care vizează atât pretențiile

reclamantei, cât și ale intervenientei.

Potrivit adresei din 23

aprilie 2012, emisă de O.C.P. Imobiliară Iași, imobilul situat în mun. Iași, pe

care se află amplasat Muzeul de Biologie și Științele Naturii, nu are alocat

număr cadastral și, în consecință, nu este înscris în Cartea Funciară.

Intervenienta

Universitatea A.I.C. Iași este singura care a pretins existența bunului în

patrimoniul său, însă nu a produs nicio dovadă în acest sens. De altfel, din

chiar cererea de intervenție, astfel cum a fost precizată, a rezultat îndoiala

manifestată de însăși intervenientă relativ la acest aspect, întrucât a

solicitat să se constate că este proprietara bunului sau titulara unui drept de

administrare asupra acestuia.

În ce privește

dreptul de proprietate, acesta este invocat în baza art. 166 pct. 2 din Legea nr.

84/1995, însă susținerea nu a fost confirmată de înscrierea dreptului în C.F.

și nici de exhibarea unui titlu de proprietate, motiv pentru care nu a putut fi

reținută calitatea intervenientei de proprietar asupra imobilului. Totodată,

intervenienta a susținut că imobilul ar aparține domeniului public al Statului

Român, făcând trimitere în acest sens la anexa 2 la Legea nr. 311/2003 a muzeelor

și colecțiilor publice. Legat de acest aspect, s-a reținut că într-adevăr, în

varianta publicată în M. Of. nr. 528 din 23 iulie 2003, Legea nr. 311/2003

clasifica Muzeul de Istorie Naturală al Universității Iași ca fiind un muzeu de

importanță regională. Această listă a fost abrogată, întrucât, prin Ordinul nr.

2185 din 02 aprilie 2007 emis pentru aprobarea Normelor de clasificare a

muzeelor și a colecțiilor publice, s-au stabilit criterii și condiții de

clasificare a muzeelor ca fiind de importanță națională, regională, județeană

sau locală.

Consultând site-ul M.C.P.N.,

instanța a reținut că Muzeul de Istorie Naturală Iași nu figurează pe lista

muzeelor de interes național. Potrivit art. 3 alin. (2) cu referire la anexa I

din Legea nr. 213/1998, muzeele declarate de interes public național aparțin

domeniului public al statului. Având în vedere că în cauză, Muzeul de Istorie

Naturală Iași nu îndeplinește această condiție, nu a putut fi considerat, prin

efectul legii, bun aparținând domeniului public al Statului. Cum imobilul în

care funcționează acest muzeu nu se regăsește nici în inventarul domeniului

public sau privat al Statului Român, instanța a reținut că acesta nu are

calitate procesual pasivă în prezenta cauză, astfel că a admis excepția și a

respins ca atare, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest

pârât.

Potrivit art. 3 alin.

(4) cu referire la anexa III pct. 5 din Legea nr. 213/2008, sunt considerate

bunuri aparținând domeniului public al unităților administrativ teritoriale,

„terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul local și

primăria, precum și instituțiile de interes public local, cum sunt: teatrele,

bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și alte asemenea”.

A rezultat din

dispozițiile legale enunțate, că imobilul în litigiu face parte din domeniul

public al Municipiului Iași. Această apartenență este stabilită prin efectul

legii, astfel că este irelevant că pârâtul Municipiul Iași nu a efectuat

formalitățile necesare pentru inventarierea acestui imobil în domeniul public al

unității administrativ - teritoriale. În aceste condiții, a fost respinsă

excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Municipiul Iași.

Potrivit art. 11 din

Legea nr. 213/1998 și art. 136 din Constituție, bunurile din domeniul public

sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, astfel că, și din această

perspectivă, imobilul în litigiu nu poate face obiectul uzucapiunii.

Raportat la aceste

considerente, instanța a respins acțiunea reclamantei S.M.N. Iași formulată în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul Iași.

În ce privește

cererea de intervenție, s-a arătat, cu privire la dreptul de proprietate asupra

imobilului, că intervenienta nu a produs nicio dovadă că ar fi titulara

acestuia, iar probatoriul administrat a fundamentat instanței convingerea că

imobilul în litigiu aparține domeniului public al unității administrativ -

teritoriale. Referitor la solicitarea subsidiară de a se constata că asupra

imobilului intervenienta are un drept de administrare, instanța a considerat că

nu se impune constatarea acestuia pe cale judiciară atât timp cât nu a fost

contestat de titularul dreptului de proprietate și există posibilitatea

efectuării demersurilor legale pentru obținerea unui titlu în acest sens.

În considerarea celor

expuse, instanța a respins și cererea de intervenție în interes propriu

formulată de Universitatea „A.I.C.” Iași.

S.M.N. Iași a

declarat apel, considerând că sentința tribunalului este nelegală și

netemeinică.

În motivarea

apelului, se susține că imobilul, în care funcționează Muzeul de Biologie și

Științele Naturii Iași, nu figurează în inventarele domeniilor public și privat

ale Municipiului Iași.

Raportat la dispozițiile

Legii nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic și ale art. 8 și 12 din Legea muzeelor și a colecțiilor publice nr. 311

din 8 iulie 2003, apelanta a susținut că, în considerentele sentinței apelate, nu

se precizează motivele care au condus instanța la concluzia ca imobilul in

litigiu ar aparține domeniului public al statului și nu domeniului privat,

însă, este evident că imobilul în litigiu nu face parte din domeniul public al

unității administrativ-teritoriale, Municipiul Iași, nefiind inalienabil și

imprescriptibil achizitiv.

Referitor la

aprecierea instanței de fond precum că S.M.N. Iași nu are calitatea de

continuatoare a Societății fondate în 1933, ci a fost înființată în anul 1990,

apelanta afirmă că S.M.N. Iași datează încă de la 11 ianuarie 1830, data la

care a fost constituită, sub denumirea de "Cercul Ieșan de Cetire

Medicinala", cu 21 membri cotizanți, având sediul în casele dr. C.

La data de 18 martie

1833, prin încuviințarea Guvernului (ofisul din 18 martie 1833), „Cercul Ieșan

de Cetire Medicinală” își schimbă denumirea în "Societatea de Medicină și

de Istoria Naturală".

Învederează apelanta

că, în arhive, despre Muzeul de Științe Istorico-Naturale de pe str. I.C.B. se

spune: "Acest muzeu este proprietatea unei Societăți de Medici si

Naturaliști înființată în anul 1833 prin stăruința col. Dr. I.C., cu ajutorul

dr. M.Z., aprobată de guvern (Decret nr. 279 din 18 martie 1833) care îi acordă

o subvenție anuală de 6.000 lei, redusă, apoi, la 1.500 lei.”

Apelanta afirmă că

perioada în care a posedat imobilul din b-dul Independentei îi conferă calitate

procesuală activă în cadrul unei acțiuni de constatare a dobândirii

proprietății bunului, prin posesia neîntreruptă a acestuia pe perioada prescrisă

de lege, urmând ca instanța să verifice calitatea posesiei exercitate astfel,

precum și împlinirea termenului uzucapiunii.

Apelanta solicită să

se aibă în vedere și următoarele:

S.M.N. Iași are

calitatea de continuatoare a Societății fondată în 1832.

Coroborând aprecierea

instanței de apel conform căreia imobilul s-a aflat în proprietatea S.M.N. Iași

fondată în 1832, până în anul 1941 și, în parte din el, a funcționat în mod

continuu, până în prezent, cu susținerile apelantei privind faptul că S.M.N.

Iași are calitatea de continuatoare a Societății fondată în 1832, prin prisma

vastului probatoriu administrat în cauză, rezultă că este îndeplinită cu

prisosință condiția termenului de 30 de ani pentru a putea uzucapa imobilul în

litigiu.

Reluând istoricul

situației de fapt, susține că, pentru a obține cei 3.000 galbeni necesari

cumpărării imobilului, Societatea a contractat un împrumut, prin emiterea a 100

acțiuni a 30 galbeni, amortizat din subvenția de 6.000 lei acordata de Divan si

din donații și chirii (unele încăperi erau închiriate de primărie pentru

Departamentul administrative și pentru visterie și altele pentru 3 familii).

Începând cu anul

1835, S.M.N. și-a dezvoltat, urmare a donațiilor, un muzeu (Cabinetul de

Istorie naturală sau " Casa cu elefant") și o bibliotecă. Pentru a

face față cheltuielilor, conducerea Societății a organizat, în grădinile

atribuite odată cu Casa, un târg public, cu taxă.

Arată apelanta că,

din documentele depuse la dosar, rezultă că majoritatea exponatelor au fost

achiziționate sau primite prin donații de către S.M.N. Iași.

De asemenea, apelanta

afirmă că din adresa din 25 septembrie 2009 emisă de D.A.P.P.P. Iași rezultă că

imobilul în cauză nu aparține domeniilor public și privat ale Municipiului

Iași.

Așa cum arată însăși

intervenienta în precizările formulate, din actele depuse, aceasta a exercitat doar

acte de administrare și a condus Muzeul de Științe Naturale Iași, nu și

imobilul în cauză, fapt ce nu atestă că Universitatea „A.I.C.” este și

proprietar.

Muzeul nu presupune

și imobilul, apelanta arătând că nu a solicitat dobândirea dreptului de

proprietate prin uzucapiune asupra Muzeului de Științe Naturale Iași, ci a

imobilului.

Apelanta afirmă că

Universitatea „A.I.C." a fost înființată după constituirea societății și a

primit în administrare Muzeul, printr-o decizie a Consiliului de Miniștri, în

care, însă, nu se face referire la imobil, deoarece, la acea vreme, Acad. Prof.

dr. V.R., Președintele Societății, a fost cel care a propus ca Universitatea

„A.I.C.", având facultate de profil, să administreze Muzeul de Științe

Naturale, în folos public și pentru efectuarea unor activități cu interes

științific și didactic. Ordinul M.I.C. nr. 327 din 26 martie 1960 recomanda

stabilirea de protocoale în baza cărora muzeul trece in folosința Universității

"A.I.C."

Apelanta susține că

Societatea a exercitat, încă din 1835, o posesie continuă, neîntreruptă,

netulburată, publică și neviciată, fapt dovedit cu toate înscrisurile depuse la

dosarul cauzei (chitanțe, devize, contracte), toate fiind emise de și către S.M.N.

Astfel, consideră

apelanta că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1846 și următoarele C.

civ.

Universitatea „A.I.C."

Iași a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca

nefondat, cu motivarea că imobilul, Muzeu de Istorie Naturală, face parte din

domeniul public al statului, în conformitate cu prevederile Anexei 1, pct. 28

din Legea nr. 213/1998. Susține că a exercitat un drept real de administrare

directă a unei componente din domeniul public de interes național.

Chiar în absența unei

prevederi exprese în Anexa I a Legii nr. 213/1998, un bun este de domeniu

public, dacă, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din aceeași Lege,

potrivit legii, sau naturii sale, este de uz sau de interes public.

La pronunțarea

sentinței, Tribunalul Iași a avut în vedere, corect, înscrisurile aflate la

dosarul cauzei, înscrisuri care dovedesc faptul că S.M.N. este o persoană

juridică nou înființată, nefiind continuatoarea S.M.N. fondate în 1832.

Prin Decizia civilă nr.

73 din 05 iulie 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă, a fost respins ca

nefondat apelul reclamantei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Sunt neîntemeiate criticile

apelantei referitoare la reținerea greșită a apartenenței imobilului din

litigiul dedus judecății la domeniul public al Municipiului Iași.

Astfel, potrivit

dispozițiilor înscrise în art. 3 alin. (4), coroborat cu anexa III pct. 5 din

Legea nr. 213/2008, sunt considerate bunuri aparținând domeniului public al

unităților administrativ teritoriale, „terenurile și clădirile în care își

desfășoară activitatea consiliul local și primăria, precum și instituțiile de

interes public local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele,

policlinicile și alte asemenea”.

S-a apreciat că tribunalul

a procedat la interpretarea corectă a acestui text, reținând că apartenența

imobilului din Iași, - compus din teren, în suprafață de 2.871 mp, format din

două suprafețe distincte, respectiv : 1.356 mp teren aferent construcției cu

destinația muzeu și 1.515 mp teren neconstruit și din construcția amplasată pe

teren, formată din parter - în suprafață de 745,5 mp - și etaj - 846,47mp - la

domeniul public al Municipiului Iași este stabilită prin efectul legii,

neprezentând relevanță împrejurarea că Municipiul Iași nu a efectuat

formalitățile necesare pentru inventarierea acestuia în domeniul public al

unității administrativ - teritoriale.

Susținerea apelantei

referitoare la nemotivarea sentinței sub acest aspect este nefondată, deoarece

tribunalul a expus în mod clar, concis și convingător argumentele de fapt și de

drept care i-au format convingerea apartenenței imobilului la domeniul public

al Municipiului Iași.

Curtea de apel a

constatat că tribunalul a reținut în mod corect că S.M.N. din Iași a fost

fondată la 29 iunie 1832 și aprobată prin Înaltul Decret nr. 279 din 18 martie

1833.

Imobilul din litigiul

dedus prezentei judecăți s-a aflat în proprietatea S.M.N. din Iași (fondată în

1832), până în anul 1941 și în parte din el a funcționat în mod continuu, până

în prezent, Muzeul de Științe Naturale.

S-a apreciat că reclamanta

- apelantă nu a depus nici în apel dovezi din care să rezulte situația

imobilului după anul 1941, însă Decizia nr. 351 din 7 martie 1952 emisă de

Comitetul pentru Învățământul Superior de pe lângă Consiliul de Miniștri atestă

că s-a trecut sub „directa conducere didactică, științifică și administrativă a

Universității A.I.C. Iași”, Muzeul de Științe Naturale din Iași.

Corect a fost

apreciată și împrejurarea că în anul 1952 imobilul nu se mai afla în

proprietatea S.M.N. din Iași, fiind la dispoziția Ministerului Învățământului

și Culturii care, prin Ordinul nr. 327 din martie 1960, a dat în folosința

Societăților Medicale din R.P.R. - Filiala Iași, parterul clădirii, restul

acesteia rămânând în folosința Universității.

Contrar celor

reținute de tribunal, Curtea de apel a constatat că S.M.N. Iași, care a luat naștere

prin sentința civilă nr. 178 din 7 mai 1990 pronunțată de Judecătoria Iași în Dosarul

nr. 233/PJ/1990, este continuatoarea S.M.N. din Iași fondată în 1832, acest

aspect rezultând din preambulul și din articolul intitulat „ Resurse financiare”

din statutul apelantei.

Însă, acest aspect nu

a fost suficient în a influența soluția tribunalului, deoarece acesta a reținut

în mod corect că reclamanta apelantă nu întrunește condițiile cerute de lege

pentru a putea uzucapa imobilul din litigiu.

În acest sens, Curtea

a reținut că uzucapiunea este acea instituție juridică ce permite nașterea

dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin

posedarea lui de către o persoană în condițiile și termenul prevăzute de lege.

Uzucapiunea îndeplinește o funcție de clarificare a unor situații juridice

deoarece are ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului unui

imobil și o sancțiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al

imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane,

permițându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau

titular al altui drept real.

Art. 1890 C. civ. de

la 1864 prevede ca regulă specială, dobândirea dreptului de proprietate prin

simpla exercitare a posesiei utile timp de 30 ani, fără ca persoana care posedă

să fie ținută a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua credință.

Pentru ca uzucapiunea

de 30 de ani, reglementată de acest text, să-și producă efectele este necesară

îndeplinirea a două condiții: posesia să fie utilă, adică o posesie propriu -

zisă și neviciată și să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani,

indiferent dacă posesorul este de bună - credință sau de rea - credință.

Astfel, prescripția

achizitivă este efectul unei posesii utile ce presupune ca posesia să fie

continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar.

De principiu, posesia

nu este utilă, cât timp cel ce o invocă nu a posedat imobilul sub nume de

proprietar, ci a exercitat doar un drept de folosință asupra bunului.

În prezenta cauză,

tribunalul a reținut corect că, potrivit concluziilor expertizei și

suplimentului la expertiză efectuate de expert R.P., imobilul în litigiu,

situat în Iași, este compus din teren în suprafață de 2.872 mp și construcțiile

C1 - cu destinația muzeu, în suprafață de 858 mp și C2 - anexa, este

identificat topo - cadastral în cvartal 4, parcelele Cc - 195 (pe care se află

și construcțiile) și respectiv Cc - 196, însă reclamanta apelantă ocupă, la

parterul, construcției patru încăperi cu următoarele destinații: două săli de

conferințe, o sală bibliotecă, o sală de birou, restul imobilului fiind în

posesia Universității A.I.C. Iași.

Pe de altă parte,

Curtea de apel a reținut că aceste încăperi de la parter se află în folosința

apelantei, începând cu data de 1 aprilie 1960, în baza Ordinului nr. 478 emis

de Ministerului Învățământului și Culturii la data de 26 martie 1960.

În concluzie, s-a

apreciat că apelanta nu a posedat întreg imobilul din litigiu, ci numai patru

încăperi de la parter, iar, pe de altă parte, posesia S.M.N. Iași nu s-a

realizat sub nume de proprietar, aceasta exercitând doar un drept de folosință asupra

celor patru camere de la parterul imobilului.

Curtea nu a putut primi

susținerea apelantei referitoare la joncțiunea posesiei exercitate de ea, cu

cea exercitată de S.M.N. din Iași, ce a fost fondată la 29 iunie 1832, deoarece

posesia exercitată de apelantă, începând cu anul 1960, nu este una utilă, aptă

să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă,

câtă vreme, așa cum s-a mai menționat, ea nu a posedat sub nume de proprietar,

ci în calitate de titulară a dreptului de folosință a unei părți din

construcție, conform Ordinului nr. 327 din martie 1960 emis de Ministerului

Învățământului și Culturii.

Față de cele ce

preced, Curtea a apreciat că tribunalul a procedat la aplicarea corectă a

prevederilor art. 1890 C. civ., reținând că nu sunt întrunite condițiile

uzucapiunii de 30 de ani în ceea ce o privește pe apelantă.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului și în

principal, constatarea dreptului de proprietate al reclamantei-recurente asupra

imobilului din Iași,

compus

din: teren îngrădit in suprafața de 2.871 mp format din două suprafețe

distincte respectiv 1.356 mp aferenta construcției si 1.515 mp neconstruită,

construcția amplasată pe teren formată din parter - în suprafață de 745,5 mp și

etaj - 846,47 mp iar în subsidiar, dacă cererea nu este întemeiată cu privire

la etajul I al clădirii din Iași, în care funcționează Muzeul de Științe

Naturale, admiterea cererii referitoare la teren și parterul clădirii în

suprafață de 745,5 mp.

Susține că în cauză

este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pentru următoarele motive:

Greșit

s-a reținut că, în conformitate cu

art. 3 alin. (4) coroborat cu anexa III pct. 5

din Legea nr. 213/2008, nefiind în domeniul public al statului, imobilul ar

aparține domeniului public al Municipiului Iași.

Din

Adresa din 25 septembrie 2008 Primăria Municipiului Iași - D.A.P.P.P., rezultă

că imobilul nu figurează în inventarele domeniilor public și privat ale

Municipiului Iași iar pârâtul Statul Român, prin întâmpinarea formulată în fața

Judecătoriei Iași, a susținut că „imobilul în litigiu nu face parte din

domeniul public sau privat al statului”.

Din

analiza art. 3 și 4 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 și art. 8 și 12 din

Legea nr. 311/2003 Legea muzeelor și a colecțiilor publice,

rezultă că un muzeu

poate fi în proprietate privată.

Dacă

muzeul în cauză s-ar fi aflat în proprietate publică, ar fi trebuit să se fi

înființat și organizat în subordinea autorității administrației publice locale

- Municipiul Iași, nu doar „inventariat” de către aceasta.

Întrucât

imobilul în litigiu nu face parte din domeniul public al unității administrativ

- teritoriale - Municipiul Iași, nu este inalienabil și imprescriptibil

achizitiv.

Referitor

la a doua critică adusă hotărârilor recurate - aprecierile greșite precum că

reclamanta-recurentă S.M.N. Iași nu ar întruni condițiile cerute de lege pentru

a putea uzucapa imobilul în litigiu nici sub aspectul termenului de prescripție

achizitivă (30 ani) și nici al caracteristicilor posesiei, r

ecurenta arată că ocupă

întreg parterul construcției C 1, care are și intrare separată din bulevard, nu

doar o parte din parter.

Susține

că ambele instanțe au reținut în considerente

împrejurarea

că întregul imobil (terenul și construcțiile deduse prezentei judecăți), a fost

cumpărat de recurentă (ce se numea atunci S.M.I.N.) în anul 1835, iar perioada

în care reclamanta a posedat imobilul în nume de proprietar îi conferă acesteia

calitate procesuală activă în cadrul unei acțiuni de constatare a dobândirii

proprietății bunului prin posesia neîntreruptă a acestuia pe perioada prescrisă

de lege.

Însă,

instanța de fond și cea de apel au reținut, în mod eronat, că încăperile de la

parter se află în folosința recurentei S.M.N. Iași începând cu data de 01

aprilie 1960. Recurenta a fost proprietara întregului imobil (teren și construcții)

din 1835, iar din data de 01 aprilie 1960 până astăzi, are în posesie întregul

parter al construcției C 1.

S-a dovedit că reclamanta-recurenta a cumpărat imobilul

în 1835 și a exercitat dreptul de folosință în mod continuu, neîntrerupt,

netulburat și sub nume de proprietar, prin prisma vastului probatoriu

administrat în cauză, astfel că este îndeplinită cu prisosință condiția

termenului de 30 de ani pentru a putea uzucapa imobilul în litigiu.

Referitor

la a treia critică, susține că, în mod eronat, au considerat ambele instanțe că

parterul imobilului se află în folosința recurentei începând cu data de 01

aprilie 1960, in baza Ordinului nr. 478 emis de Ministerul Învățământului și

Culturii la data de 26 martie 1960, în condițiile în care, din anul

1835 și-a exercitat

dreptul de folosință în mod continuu, neîntrerupt netulburat și sub nume de

proprietar.

Ca

atare, în raport de considerentele expuse, consideră că prezenta cerere de

chemare în judecată a recurentei-reclamante privind constatarea prescripției achizitive

cu privire la imobilul (teren și construcții) din Iași, bd. Independenței, nr. 16

sau măcar a parterului construcției, apare ca fiind întemeiată, regăsindu-se

întrunite condițiile prevăzute de art. 1890 C. civ. de la 1864.

Pe

fondul cauzei, reia împrejurările de fapt ale dobândirii imobilului.

De

asemenea, solicită a se avea în vedere că imobilul în cauză nu aparține

domeniilor public și privat ale Municipiului Iași și că Universitatea A.I.C. a

exercitat acte de administrare numai asupra Muzeului de Științe Naturale Iași. Întrucât

„muzeul” nu presupune și imobilul, nu a solicitat dobândirea dreptului de

proprietate prin uzucapiune asupra Muzeului de Științe Naturale Iași ci asupra imobilului

(construcție și teren).

Astfel,

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1846 și urm. C. civ. privind

prescripția achizitivă.

Intimata

Universitatea „A.I.C.” a formulat întâmpinare, în care a apreciat că recursul

nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pe fond a

solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând

decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

Criticile

reclamantei ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a legilor în privința

regimului juridic al imobilului, se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., indicate ca motiv de recurs, astfel că nu va fi reținută apărarea

intimatei referitoare la nulitatea căii de atac.

Instanța

de apel a constatat că recurenta reclamantă este continuatoarea S.M.N. Iași, fondată

la 29 iunie 1832 și că a deținut imobilul în litigiu până în anul 1941.

Aceste

împrejurări nu fac obiectul unor contestări în recurs, intrând în puterea

lucrului judecat.

Au

mai reținut instanțele de fond că imobilul aparține domeniului public al Mun. Iași,

fiind în administrarea Universității „A.I.C.”, începând cu anul 1952.

De

asemenea s-a constatat, în fond și apel, că reclamanta nu îndeplinește

condițiile unei posesii utile asupra imobilului, aptă a duce la constituirea

unui drept de proprietate în patrimoniul său, întrucât în anul 1941 a pierdut posesia imobilului și începând cu anul 1960, a redobândit patru încăperi de la parter,

asupra cărora nu a exercitat o posesie sub nume de proprietar ci doar un drept

de folosință.

Recurenta

a criticat aceste afirmații, susținând că, în lipsa altor dovezi, imobilul

aparține domeniului privat al statului și că a exercitat, începând cu anul 1835

o posesie utilă asupra întregului imobil iar din anul 1960 asupra parterului.

Cu

privire la prima critică, Înalta Curte apreciază că instanțele de fond au

procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998 atunci când

au reținut că, neconstituind obiectul unui act normativ care să îl declare bun

de interes național, clădirea muzeului este inclusă, prin efectul legii, în

domeniul public al Municipiului Iași.

Este

reală, dar nerelevantă în cauză, afirmația recurentei în sensul că, potrivit art.

13 din Legea nr. 311/2003, Legea muzeelor și a colecțiilor publice, în funcție

de forma de proprietate, de constituire și de modul de administrare a

patrimoniului muzeal, muzeele și colecțiile publice se pot afla în proprietate

publică sau privată.

De

asemenea, este de reținut că declararea unui muzeu, în funcție de criteriile

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 311/2003, (aria de acoperire teritorială,

mărimea, importanța patrimoniului) ca fiind de importanță națională, regională,

județeană sau locală nu afectează forma de proprietate asupra muzeului, câtă

vreme această clasificare legală vizează atât muzeele de drept public, cât și pe

cele de drept privat.

Însă,

spre deosebire de muzeele de drept privat, muzeele de drept public se

înființează în subordinea autorităților administrației publice sau a altor

instituții publice și nu în subordinea unei persoane juridice private.

Aplicând

aceste dispoziții în cauza dedusă judecății, se reține că, atâta vreme cât muzeul

în litigiu se află în subordonarea și administrarea directă a Universității A.I.C.,

persoană juridică de drept public, iar dreptul de administrare i-a fost încredințat

de către stat, acesta nu poate fi considerat un muzeu de drept privat.

Dreptul

de administrare pe care statul, în perioada regimului comunist, când nu se

făcea distincție între patrimoniul acestuia și cel a unităților administrativ

teritoriale, l-a transmis instituției de învățământ superior, reprezintă un

dezmembrământ al dreptului de proprietate publică, de care numai acesta putea

dispune și nu poate fi ignorat în prezent, în condițiile în care a fost

exercitat efectiv începând cu anul 1952.

Referitor

la muzeele de drept public, după interesul public declarat, Legea nr. 213/1998 le

include pe cele de interes național în domeniul public al statului, pe cele de

interes județean în domeniul public județean, iar în domeniul public local include

terenul și clădirile în care își desfășoară activitatea muzeul, ca instituție

publică de interes local.

Prin

urmare cele două clasificări, după importanța muzeului și interesul public

declarat nu se suprapun, întrucât au în vedere criterii diferite și nici nu impun

o corespondență între regimul juridic al dreptului de proprietate conferit

potrivit Legii nr. 213/1998 și declararea importanței sale teritoriale.

Deși

la momentul adoptării Legii nr. 311/2003, muzeul a fost declarat prin lege de importanță

regională, această clasificare legală a fost abrogată implicit la momentul

republicării legii în anul 2006, când s-a renunțat la sistemul nominalizării prin

anexa legii și au fost elaborate criterii de clasificare și acreditare a

muzeelor, instituindu-se o procedură administrativă.

În

cauză, chiar dacă nu rezultă, din cursul procesului, că instituția tutelară s-a

preocupat de reacreditarea și clasificarea muzeului, acest aspect nu prezintă

relevanță în stabilirea regimului juridic al imobilului, întrucât nici reclamanta,

cea căreia îi revenea sarcina probei, nu a putut dovedi existența unei alte

situații juridice cu privire la dreptul de proprietate asupra muzeului, pentru

ca posesia de care se prevalează să ducă la dobândirea unui drept de proprietate

prin prescripție achizitivă.

În

consecință, fiind supus unui regim de proprietate publică și nefiind declarat

de interes național sau județean, s-a apreciat în mod judicios, că muzeul

aparține, potrivit dispozițiilor anexei I din Legea nr. 213/1998, domeniului

public al mun. Iași.

Greșit

susține recurenta că Universitatea a efectuat acte de administrare doar asupra

muzeului nu și a clădirii, în condițiile în care nu s-a contestat că imobilul este

inclus în inventar ca aparținând bazei sale materiale și se află în

administrarea Universității începând cu anul 1952, prin efectul Deciziei nr. 351

a Comitetului pentru Învățământul Superior de pe lângă Consiliul de Miniștri, dată

de la care aceasta a avut obligația de conservare și administrare a bunului

imobil și a patrimoniului muzeal, fiindu-i alocate resurse bugetare în acest

scop.

Pe

de altă parte, însă, în condițiile în care intimata intervenientă nu a promovat,

la rândul său, o cale de atac, situația juridică a muzeului nu a putut fi

analizată și din perspectiva Legii nr. 84/1995, invocată în susținerea cererii

de intervenție, care instituia dispoziții speciale cu privire la drepturile

instituțiilor de învățământ asupra bunurilor pe care le utilizează.

Nici

cea de-a doua susținere a recurentei, privind caracterul util al posesiei exercitate,

nu este fondată.

Astfel,

în cauză, instanța de apel a făcut o judicioasă aplicare a dispozițiilor vechiului

C. civ. ce guvernează materia uzucapiunii, incidente în prezentul litigiu,

atunci când a apreciat că reclamanta nu a exercitat o posesie utilă, sub nume

de proprietar, începând cu anul 1960, când a primit spre folosință 4 încăperi

de la parterul imobilului, cu titlu de detentor precar, iar în aceste condiții

nu poate uzucapa.

Din

acest punct de vedere, Înalta Curte reține că, invocând prescripția achizitivă,

posesorul trebuie să dovedească o posesie actuală, pentru ca prezumția

instituită de art. 1850 din vechiul C. civ. să îi fie aplicabilă.

Astfel,

potrivit acestui text de lege, „continuitatea și neîntreruperea posesiunii sunt

dispensat