ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 658/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Iași la data de 26 martie 2008, sub nr. 5741/245/2008, reclamanta S.M.N. Iași a chemat în judecată pe pârâții: Municipiul Iași, reprezentat prin Primarul mun. Iași, Consiliul Local al Municipiului Iași, Instituția Primarului Municipiului Iași, Statul Român prin M.E.F., reprezentat de A.N.A.F., prin D.F.P. Iași, solicitând instanței să constate că a dobândit dreptul de proprietate, prin uzucapiune, asupra imobilului situat în, mun. Iași. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că S.M.N. Iași datează din 11 ianuarie 1830, funcționând de-a lungul timpului sub diverse denumiri. În 1835 s-a încheiat o înțelegere între societatea reclamantă și vornicul C.S.

și soția sa A. pentru cumpărarea imobilului din Ulița Hagioaiei din Târgu de Sus, înțelegere aprobată prin Înalta Rezoluție din 22 mai 1835, de către domnitorul Mihail Sturdza Vodă. De la acel moment, societatea a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și neviciată, fiind îndeplinite, astfel, condițiile de la 1846 și urm C. civ. În drept au fost invocate dispozițiile art. 1860 și urm C. civ. și art. 111 C. proc. civ. Prin întâmpinarea depusă la dosar, Statul Român, prin M.E.F., reprezentat de D.G.F.P. a Județului Iași, a invocat, în principal, excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că imobilul ce face obiectul litigiului nu este din categoria celor „fără stăpân”, nefiind cuprins prin urmare în proprietatea privată sau publică a statului.

Pârâtul a arătat că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 108/2004, pentru aprobarea O.U.G. nr. 45/2003, consiliile locale au în posesie și în administrare imobilele de natura celor ce fac obiectul cauzei de față. Prin urmare, s-a apreciat că respectivul imobil se află în administrarea Consiliului local Iași. S-a invocat de către pârât și excepția insuficientei timbrări a cererii, întrucât reclamanta nu a arătat valoarea imobilului, în raport de care urma să se stabilească și timbrajul. Pe fond, pârâtul a arătat că incumbă reclamantei sarcina să dovedească regimul juridic al imobilului asupra căruia solicită să se constate dreptul acesteia de proprietate, respectiv dacă imobilul face parte din domeniul public sau privat, fiind de esența uzucapiunii ca aceasta să se soluționeze în contradictoriu cu adevăratul proprietar.

Prin întâmpinarea depusă, pârâții Consiliul Local Iași și Municipiul Iași, reprezentat prin Primar, au invocat lipsa calității procesual pasive a Consiliului Local Iași și a Primarului Municipiului Iași. Aceștia au învederat instanței că municipiul este reprezentat în justiție prin primar. Consiliul local, având doar calitatea de a administra domeniul public și privat al municipiului, nu poate figura ca pârât, nefiind titular al dreptului de proprietate. Pe fondul cauzei, pârâții au arătat că posesia exercitată de către reclamantă nu a fost sub nume de proprietar, deoarece prin Înalta Rezoluție din 22 mai 1835, semnată de către domnitorul Mihail Sturdza Vodă se arată că imobilele cumpărate vor fi ale statului, așa că reclamanta a posedat pentru alții.

În plus, imobilele aparțin Muzeului de Istorie Naturală care, potrivit dispoziției Anexei I, pct. 28 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public al statului. În data de 14 ianuarie 2009, Universitatea A.I.C., prin reprezentanți legali, a formulat o cerere de intervenție în interes propriu, prin care a invocat, în principal, excepția lipsei calității procesuale active, în condițiile în care reclamanta arată că este succesoarea în drepturi a S.I.N. din Moldova și că, în această calitate, solicită instanței constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, fără a face dovada celor susținute. Pe fondul cauzei, intervenienta a solicitat constatarea calității sale de proprietar al imobilului care face obiectul litigiului și, pe cale de consecință, respingerea cererii formulate de către reclamantă.

Aceasta a învederat instanței că, până în 1952, Muzeul de Istorie Naturală, care funcționează în prezent în str. Independenței, a fost o instituție patronată direct de către M.C.I.P. sau de Ministerul învățământului. Din anul 1952, prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 351 din 07 martie 1952, Muzeul, cu tot cu patrimoniul său, este transferat „Universității A.I.C.” Iași, dată de la care este înscris în inventarul acesteia, ca bază materială. Prin urmare, de la această dată Universitatea deține în mod public și neîntrerupt imobilul și, ținând cont de faptul că acesta constituie baza materială a Universității, potrivit dispozițiilor Legii nr. 84/1995, devine de drept proprietatea sa. S-a arătat că posesia invocată de către reclamantă nu este una utilă, respectiv continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și neviciată, conform dispozițiilor art. 1846 C. civ.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar prin Serviciul Registratură, în data de 15 ianuarie 2009, pârâții Consiliul Local și Municipiul Iași, reprezentat prin Primar, au arătat faptul că imobilul în litigiu aparține Muzeului de Istorie Naturală, care, potrivit Registrului Posesorilor, figurează înscris în posesia particulară a Muzeului de Științe Naturale - Universitatea A.I.C. Iași, motiv pentru care au solicitat introducerea în cauză și a Muzeului de Științe Naturale - Universitatea A.I.C. Iași. Pârâții au învederat instanței necesitatea ca reclamanta să dovedească faptul posesiei prin depunerea de acte fiscale pentru întreaga perioadă în care a exercitat posesia și nu pentru o anumită perioadă de timp.

S-a arătat că actul translativ de proprietate invocat de către reclamantă stipula că „imobilele vor fi ale statului și lăsate în administrația societății”, posesia exercitată de reclamantă nefiind una sub nume de proprietar, ci o detenție precară. Prin răspunsul formulat la cererea de intervenție în interes propriu, reclamanta, S.M.N. Iași a arătat faptul că Muzeul de Științe Naturale se află doar sub patronajul Universității A.I.C. și nu în proprietatea acesteia. S-a mai invocat faptul că decizia prin care Universitatea a primit în administrare Muzeul de Științe Naturale nu face nicio referire la imobilul în sine și nici la terenul aferent. Prin sentința civilă nr. 6850 din 14 mai 2009 a Judecătoriei Iași, a fost admisă acțiunea și s-a constatat că reclamanta a dobândit prin efectul prescripției achizitive dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu compus din teren de 2871 mp și clădire.

Prin decizia civilă 1816 din 27 septembrie 2010, Tribunalul Iași a admis recursurile declarate de Statul român prin M.F.P., reclamantă și Universitatea Al I Cuza, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Iași și a reținut cauza spre competentă soluționare în fond. Soluționând în primă instanță cauza, Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 2464 din 10 octombrie 2012, a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesual active și excepția inadmisibilității acțiunii invocate de intervenienta în interes propriu Universitatea „A.I.Cuza” Iași. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Municipiului Iași, Primarul Municipiului Iași și Statul Român, respingând acțiunea față de aceste pârâte pentru lipsa calității procesuale pasive.

A respins acțiunea precizată a reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iași. A respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de Universitatea „A.I.C.” Iași. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, urmare a dispoziției instanței, reclamanta a formulat precizări relative la obiectul litigiului, arătând că solicită să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, asupra imobilului situat în Iași, Bd. Independenței nr. 16, compus din: teren îngrădit în suprafață de 2.871 mp format din două suprafețe distincte, respectiv 1356 mp aferentă construcției cu destinația muzeu și 1515 mp neconstruită; construcția amplasată pe teren, formată din parter - în suprafață de 745,5 mp și etaj - 846,47 mp.

Ca urmare a casării sentinței civile nr. 6850 din 14 mai 2009 a Judecătoriei Iași, motivat de admiterea excepției de necompetență materială a acestei instanțe, Tribunalul a repus în discuția părților admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de Universitatea „A.I.C.” Iași, punându-i în vedere să formuleze precizări relative la pretenția dedusă judecății, conform art. 49 și următoarele C. proc. civ. Prin precizările formulate, Universitatea „A.I.C.” Iași a arătat că, în temeiul dispozițiilor art. 166 din Legea Învățământului nr. 84/1995 și art. 226 alin. (7) din Legea nr. 1/2011 („Universitățile de stat au drept de proprietate asupra bunurilor existente în patrimoniul lor la data intrării în vigoare a legii; M.E.C.T.S.

este împuternicit să emită certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru universitățile de stat pe baza documentației înaintate de acestea înaintate de acestea”), are un drept de proprietate cu privire la imobilul situat în Iași, imobil ce face obiectul prezentului dosar. Ca efect al prevederilor art. 166 pct. 2 din Legea nr. 84/1995, potrivit cărora baza materială a unităților de învățământ cuprinde: „spații pentru învățământ și cercetare științifică, mijloace de învățământ și de cercetare aferente (…), precum și orice alt obiect de patrimoniu destinat învățământului și salariaților din învățământ”, coroborate cu dispozițiile pct. 4 din același articol, potrivit căruia baza materială a instituțiilor de învățământ superior de stat și de cercetare științifică universitară este de drept proprietatea acestora, Universitatea „A.I.C.” Iași a devenit proprietara imobilului în speță.

Acest lucru rezultă și din Anexa nr. 2 la Legea nr. 311/2003 a muzeelor și a colecțiilor publice, care conține Lista muzeelor de importanță regională. La poziția 10 din această listă figurează Muzeul de Istorie Naturală al Universității Iași. În subsidiar, a solicitat să se constate că Universitatea are un drept de administrare a imobilului situat în Iași str. Independenței nr. 16, având în vedere faptul că Muzeul de Istorie Naturală face parte din domeniul public al statului, în conformitate cu prevederile Anexei 1, pct. 28 din Legea nr. 213/1998. Muzeul de Istorie Naturală este monument istoric, acesta figurând în lista monumentelor istorice a M.C.C., la poziția 1.100, și face parte din domeniul public al statului, în conformitate cu prevederile Anexei 1, pct. 28 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, astfel încât nu pot fi dobândite prin prescripție achizitivă. În raport de precizarea cererii de intervenție în sensul arătat, Tribunalul a încuviințat, în principiu, cererea de intervenție în interes propriu. Tribunalul a notat că pârâții Statul Român, prin M.F.P., Consiliul Local al Municipiului Iași și Primarul Municipiului Iași și-au exprimat poziția procesuală relativ la acțiunea reclamantei prin întâmpinările depuse în Dosarul nr. 5741/245/2008 al Judecătoriei Iași, astfel că, atât excepțiile, cât și chestiunile de fond invocate de aceștia, au fost avute în vedere la soluționarea prezentului litigiu.

Potrivit art. 137 C. proc. civ., Tribunalul a analizat cu prioritate excepțiile invocate în cauză. Tribunalul a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată, reținând că art. 133 C. proc. civ. stabilește expres și limitativ care lipsuri ale cererii de chemare în judecată sunt sancționate cu nulitatea absolută a acesteia - numele reclamantului sau pârâtului, obiectul cererii sau semnătura. Cum elementele indicate de intervenientă, codul fiscal și numărul de înregistrare în Registrul persoanelor juridice, nu se regăsesc în cele enumerate de textul menționat, excepția nulității cererii de chemare în judecată nu a putut fi primită. Și excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă.

Aspectul invocat de intervenientă - faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului putea fi recunoscut doar în procedura Legii nr. 10/2001, nu a putut fi primit atât timp cât pretențiile reclamantei sunt fundamentate pe uzucapiunea de 30 de ani, instanța apreciind că este ținută să verifice, în prezentul litigiu, condițiile impuse de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate în modul arătat. Relativ la excepția lipsei calității procesual active, aceasta a fost argumentată de intervenientă pe lipsa unei dovezi privind faptul că reclamanta este continuatoarea Societății Istorico - Naturale din 1830. Tribunalul a respins și această excepție considerând că analiza situației invocate vizează temeinicia pretențiilor reclamantei, în cauză impunându-se a se verifica, îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru a uzucapa, situația relevată fiind cercetată în determinarea perioadei posesiei (sub aspectul joncțiunii posesiei).

În ce privește excepția lipsei calității procesual pasive, aceasta a fost invocată de toți pârâții arătați în cererea de chemare în judecată. S-a apreciat că, pentru soluționarea cauzei, se impune determinarea situației juridice a imobilului în litigiu, respectiv dacă acesta aparține domeniului public sau privat al statului sau unității administrativ teritoriale sau unei alte entități juridice. S-a apreciat de către tribunal că nu se justifică, în niciuna dintre situații, judecarea cauzei în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iași - autoritate a administrației publice locale investită să soluționeze și să gestioneze, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile Legii (art. 3 din Legea nr. 215/2001) și nici cu Consiliul Local al Municipiului Iași care este doar administrator al domeniului public sau privat al unității administrativ teritoriale (art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001).

Constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune nu poate opera decât în contradictoriu cu proprietarul nediligent or, nici Primarul Municipiului Iași și nici Consiliul Local al Municipiului Iași nu pot avea această calitate. Prin urmare, excepția lipsei calității procesual pasive fiind admisă în raport cu cei doi pârâți, acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu aceștia a fost respinsă de către instanța de fond. În ce privește apartenența imobilului, s-a precizat că niciunul din ceilalți doi pârâți rămași în cauză nu a revendicat-o. În vederea determinării acesteia, s-a impus analiza probelor administrate în cauză cu privire la fondul litigios. În acest sens tribunalul a reținut că S.M.N.

din Iași a fost fondată la 29 iunie 1832 și aprobată prin Înaltul Decret nr. 279 din 18 martie 1833. În imobilul în litigiu funcționează Muzeul de Istorie Naturală, înființat în 1834, din inițiativa unui grup de membri ai Societății Istorico - Naturale din Moldova care, în 1840, au achiziționat special pentru Muzeu, prin zapisul de vânzare - cumpărare avizat de Divan din 1 februarie 1844 și din 31 octombrie 1844, iscălit de membrii Divanului: G.B., M.M., A.M., T.A., Director L. și Șef S., casa (și terenul aferent) ce au aparținut A.R. de pe Ulița Hagioaiei, azi Bulevardul Independenței (fost str. Gh. Dimitrov), pentru care s-au plătit din visteria Statului suma de 3.000 galbeni. Înscrisurile depuse la dosar de reclamantă au demonstrat fără putință de tăgadă că imobilul sus-menționat s-a aflat în proprietatea S.M.N.

din Iași fondată în 1832, până în anul 1941 și în parte din el a funcționat în mod continuu, până în prezent, Muzeul de Științe Naturale. La dosarul cauzei nu au fost produse dovezi care să evidențieze situația imobilului ulterior anului 1941. În martie 1952, Comitetul pentru Învățământul Superior de pe lângă Consiliul de Miniștri a emis decizia nr. 351, prin care a trecut sub „directa conducere didactică, științifică și administrativă a Universității A.I.C. Iași”, Muzeul de Științe Naturale din Iași. Din adresa din 25 februarie 1958 emisă de Ministerul Învățământului și Culturii - D.G.Î.S. a reieșit existența, la nivelul anului 1958, a unui conflict între Muzeul Istorico - Natural și Filiala Iași a Societății de Științe Medicale din R.P.R., emitentul adresei comunicând Universității A.I.C.

faptul că destinația muzeului nu poate fi schimbată și nici nu poate trece în altă proprietate în considerarea Hotărârii Consiliului de Miniștri din 1953, iar Societatea de Științe Medicale din Republica Populară Română, ca organizație obștească, nu poate tutela Muzeul. S-a apreciat, din analiza acestor înscrisuri, că, cel puțin din 1952, există evidențe clare că imobilul nu se mai afla în proprietatea S.M.N. din Iași, fiind la dispoziția Ministerului Învățământului și Culturii care, prin Ordinul nr. 327 din martie 1960 a dat în folosința Societăților Medicale din Republica Populară Română - Filiala Iași, parterul clădirii, restul acesteia rămânând în folosința Universității. Tribunalul a constatat că reclamanta S.M.N.

Iași a luat naștere prin sentința civilă nr. 178 din 7 mai 1990 pronunțată de Judecătoria Iași în Dosarul nr. 233/PJ/1990, în baza art. 2 alin. (3), (4) și art. 3 din Decretul - Legea nr. 8 din 31 decembrie 1989, a art. 28 și 31 din Decretul nr. 31/1954 și a dispozițiilor Legii nr. 31/1954, fiind înființată în scopul asigurării creșterii nivelului profesional și științific al cadrelor medico - sanitare și celor care activează în domeniul biologiei, al asigurării progresului științelor medicale prin cercetare științifică, creșterea nivelului profesional al cadrelor medico - sanitare, creșterea calității asistenței sanitare asigurate populației, stimularea relațiilor profesional științifice cu institute, organizații și asociații, similară, din țară și străinătate, informării curente a membrilor săi prin publicații proprii, abonamente la reviste, bibliotecă, asigurarea continuității tradiției „Revistei Medicale Ieșene”.

Nu s-a putut concluziona, din cele expuse, decât că reclamanta este o persoană juridică nou înființată, distinctă de Societatea fondată în 1833, identitatea de titulatură neputându-i conferi și calitatea de continuatoare a personalității juridice a Societății fondate în 1832. Prin urmare, aserțiunile reclamantei în sensul că S.M.N. Iași înființată în 1990 ar fi continuatoare, din punct de vedere juridic, a S.M.N. din Iași fondată în 1832, au fost considerate lipsite de fundament și nu au fost reținute.

Expertiza efectuată de expert R.P., după învestirea Tribunalului ca instanță de prim grad, a stabilit că imobilul în litigiu este compus din teren în suprafață de 2.872 mp și construcțiile C1 - cu destinația muzeu, în suprafață de 858 mp și C2 - anexa, este identificat topo - cadastral în cvartal 4, parcelele Cc - 195 (pe care se află și construcțiile) și respectiv Cc - 196. Totodată, suplimentul la expertiză a evidențiat faptul că, din întreg imobilul, reclamanta ocupă la parterul construcției 4 încăperi cu următoarele destinații: 2 săli de conferințe, 1 sală bibliotecă, 1 sală de birou, restul imobilului fiind în posesia Universității A.I.C. Iași. A apreciat tribunalul că, fiind înființată în 1990 și având doar folosința unei părți din imobil, reclamanta nu îndeplinește nici sub aspectul termenului de prescripție achizitivă (30 de ani) și nici al caracteristicilor posesiei, condițiile impuse de lege pentru a uzucapa imobilul în litigiu.

S-a mai constatat că imobilul nu poate face obiectul dreptului de proprietate prin uzucapiune, dat fiind regimul juridic al acestuia, aspect ce se impune a fi clarificat pentru soluționarea excepției lipsei calității procesual pasive invocată de pârâții Statul Român și Municipiul Iași, dar și a fondului litigios care vizează atât pretențiile reclamantei, cât și ale intervenientei. Potrivit adresei din 23 aprilie 2012, emisă de O.C.P. Imobiliară Iași, imobilul situat în mun. Iași, pe care se află amplasat Muzeul de Biologie și Științele Naturii, nu are alocat număr cadastral și, în consecință, nu este înscris în Cartea Funciară. Intervenienta Universitatea A.I.C. Iași este singura care a pretins existența bunului în patrimoniul său, însă nu a produs nicio dovadă în acest sens.

De altfel, din chiar cererea de intervenție, astfel cum a fost precizată, a rezultat îndoiala manifestată de însăși intervenientă relativ la acest aspect, întrucât a solicitat să se constate că este proprietara bunului sau titulara unui drept de administrare asupra acestuia. În ce privește dreptul de proprietate, acesta este invocat în baza art. 166 pct. 2 din Legea nr. 84/1995, însă susținerea nu a fost confirmată de înscrierea dreptului în C.F. și nici de exhibarea unui titlu de proprietate, motiv pentru care nu a putut fi reținută calitatea intervenientei de proprietar asupra imobilului. Totodată, intervenienta a susținut că imobilul ar aparține domeniului public al Statului Român, făcând trimitere în acest sens la anexa 2 la Legea nr. 311/2003 a muzeelor și colecțiilor publice.

Legat de acest aspect, s-a reținut că într-adevăr, în varianta publicată în M. Of. nr. 528 din 23 iulie 2003, Legea nr. 311/2003 clasifica Muzeul de Istorie Naturală al Universității Iași ca fiind un muzeu de importanță regională. Această listă a fost abrogată, întrucât, prin Ordinul nr. 2185 din 02 aprilie 2007 emis pentru aprobarea Normelor de clasificare a muzeelor și a colecțiilor publice, s-au stabilit criterii și condiții de clasificare a muzeelor ca fiind de importanță națională, regională, județeană sau locală. Consultând site-ul M.C.P.N., instanța a reținut că Muzeul de Istorie Naturală Iași nu figurează pe lista muzeelor de interes național. Potrivit art. 3 alin. (2) cu referire la anexa I din Legea nr. 213/1998, muzeele declarate de interes public național aparțin domeniului public al statului.

Având în vedere că în cauză, Muzeul de Istorie Naturală Iași nu îndeplinește această condiție, nu a putut fi considerat, prin efectul legii, bun aparținând domeniului public al Statului. Cum imobilul în care funcționează acest muzeu nu se regăsește nici în inventarul domeniului public sau privat al Statului Român, instanța a reținut că acesta nu are calitate procesual pasivă în prezenta cauză, astfel că a admis excepția și a respins ca atare, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât. Potrivit art. 3 alin. (4) cu referire la anexa III pct. 5 din Legea nr. 213/2008, sunt considerate bunuri aparținând domeniului public al unităților administrativ teritoriale, „terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul local și primăria, precum și instituțiile de interes public local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și alte asemenea”.

A rezultat din dispozițiile legale enunțate, că imobilul în litigiu face parte din domeniul public al Municipiului Iași. Această apartenență este stabilită prin efectul legii, astfel că este irelevant că pârâtul Municipiul Iași nu a efectuat formalitățile necesare pentru inventarierea acestui imobil în domeniul public al unității administrativ - teritoriale. În aceste condiții, a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Municipiul Iași. Potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998 și art. 136 din Constituție, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, astfel că, și din această perspectivă, imobilul în litigiu nu poate face obiectul uzucapiunii.

Raportat la aceste considerente, instanța a respins acțiunea reclamantei S.M.N. Iași formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iași. În ce privește cererea de intervenție, s-a arătat, cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului, că intervenienta nu a produs nicio dovadă că ar fi titulara acestuia, iar probatoriul administrat a fundamentat instanței convingerea că imobilul în litigiu aparține domeniului public al unității administrativ - teritoriale. Referitor la solicitarea subsidiară de a se constata că asupra imobilului intervenienta are un drept de administrare, instanța a considerat că nu se impune constatarea acestuia pe cale judiciară atât timp cât nu a fost contestat de titularul dreptului de proprietate și există posibilitatea efectuării demersurilor legale pentru obținerea unui titlu în acest sens.

În considerarea celor expuse, instanța a respins și cererea de intervenție în interes propriu formulată de Universitatea „A.I.C.” Iași. S.M.N. Iași a declarat apel, considerând că sentința tribunalului este nelegală și netemeinică. În motivarea apelului, se susține că imobilul, în care funcționează Muzeul de Biologie și Științele Naturii Iași, nu figurează în inventarele domeniilor public și privat ale Municipiului Iași.

Raportat la dispozițiile Legii nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic și ale art. 8 și 12 din Legea muzeelor și a colecțiilor publice nr. 311 din 8 iulie 2003, apelanta a susținut că, în considerentele sentinței apelate, nu se precizează motivele care au condus instanța la concluzia ca imobilul in litigiu ar aparține domeniului public al statului și nu domeniului privat, însă, este evident că imobilul în litigiu nu face parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, Municipiul Iași, nefiind inalienabil și imprescriptibil achizitiv. Referitor la aprecierea instanței de fond precum că S.M.N. Iași nu are calitatea de continuatoare a Societății fondate în 1933, ci a fost înființată în anul 1990, apelanta afirmă că S.M.N.

Iași datează încă de la 11 ianuarie 1830, data la care a fost constituită, sub denumirea de "Cercul Ieșan de Cetire Medicinala", cu 21 membri cotizanți, având sediul în casele dr. C. La data de 18 martie 1833, prin încuviințarea Guvernului (ofisul din 18 martie 1833), „Cercul Ieșan de Cetire Medicinală” își schimbă denumirea în "Societatea de Medicină și de Istoria Naturală". Învederează apelanta că, în arhive, despre Muzeul de Științe Istorico-Naturale de pe str. I.C.B. se spune: "Acest muzeu este proprietatea unei Societăți de Medici si Naturaliști înființată în anul 1833 prin stăruința col. Dr. I.C., cu ajutorul dr.

M.Z., aprobată de guvern (Decret nr. 279 din 18 martie 1833) care îi acordă o subvenție anuală de 6.000 lei, redusă, apoi, la 1.500 lei.” Apelanta afirmă că perioada în care a posedat imobilul din b-dul Independentei îi conferă calitate procesuală activă în cadrul unei acțiuni de constatare a dobândirii proprietății bunului, prin posesia neîntreruptă a acestuia pe perioada prescrisă de lege, urmând ca instanța să verifice calitatea posesiei exercitate astfel, precum și împlinirea termenului uzucapiunii. Apelanta solicită să se aibă în vedere și următoarele: S.M.N. Iași are calitatea de continuatoare a Societății fondată în 1832. Coroborând aprecierea instanței de apel conform căreia imobilul s-a aflat în proprietatea S.M.N.

Iași fondată în 1832, până în anul 1941 și, în parte din el, a funcționat în mod continuu, până în prezent, cu susținerile apelantei privind faptul că S.M.N. Iași are calitatea de continuatoare a Societății fondată în 1832, prin prisma vastului probatoriu administrat în cauză, rezultă că este îndeplinită cu prisosință condiția termenului de 30 de ani pentru a putea uzucapa imobilul în litigiu. Reluând istoricul situației de fapt, susține că, pentru a obține cei 3.000 galbeni necesari cumpărării imobilului, Societatea a contractat un împrumut, prin emiterea a 100 acțiuni a 30 galbeni, amortizat din subvenția de 6.000 lei acordata de Divan si din donații și chirii (unele încăperi erau închiriate de primărie pentru Departamentul administrative și pentru visterie și altele pentru 3 familii).

Începând cu anul 1835, S.M.N. și-a dezvoltat, urmare a donațiilor, un muzeu (Cabinetul de Istorie naturală sau " Casa cu elefant") și o bibliotecă. Pentru a face față cheltuielilor, conducerea Societății a organizat, în grădinile atribuite odată cu Casa, un târg public, cu taxă. Arată apelanta că, din documentele depuse la dosar, rezultă că majoritatea exponatelor au fost achiziționate sau primite prin donații de către S.M.N. Iași. De asemenea, apelanta afirmă că din adresa din 25 septembrie 2009 emisă de D.A.P.P.P. Iași rezultă că imobilul în cauză nu aparține domeniilor public și privat ale Municipiului Iași. Așa cum arată însăși intervenienta în precizările formulate, din actele depuse, aceasta a exercitat doar acte de administrare și a condus Muzeul de Științe Naturale Iași, nu și imobilul în cauză, fapt ce nu atestă că Universitatea „A.I.C.” este și proprietar.

Muzeul nu presupune și imobilul, apelanta arătând că nu a solicitat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra Muzeului de Științe Naturale Iași, ci a imobilului. Apelanta afirmă că Universitatea „A.I.C." a fost înființată după constituirea societății și a primit în administrare Muzeul, printr-o decizie a Consiliului de Miniștri, în care, însă, nu se face referire la imobil, deoarece, la acea vreme, Acad. Prof. dr. V.R., Președintele Societății, a fost cel care a propus ca Universitatea „A.I.C.", având facultate de profil, să administreze Muzeul de Științe Naturale, în folos public și pentru efectuarea unor activități cu interes științific și didactic. Ordinul M.I.C.

nr. 327 din 26 martie 1960 recomanda stabilirea de protocoale în baza cărora muzeul trece in folosința Universității "A.I.C." Apelanta susține că Societatea a exercitat, încă din 1835, o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și neviciată, fapt dovedit cu toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei (chitanțe, devize, contracte), toate fiind emise de și către S.M.N. Astfel, consideră apelanta că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1846 și următoarele C. civ. Universitatea „A.I.C." Iași a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu motivarea că imobilul, Muzeu de Istorie Naturală, face parte din domeniul public al statului, în conformitate cu prevederile Anexei 1, pct. 28 din Legea nr. 213/1998.

Susține că a exercitat un drept real de administrare directă a unei componente din domeniul public de interes național. Chiar în absența unei prevederi exprese în Anexa I a Legii nr. 213/1998, un bun este de domeniu public, dacă, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din aceeași Lege, potrivit legii, sau naturii sale, este de uz sau de interes public. La pronunțarea sentinței, Tribunalul Iași a avut în vedere, corect, înscrisurile aflate la dosarul cauzei, înscrisuri care dovedesc faptul că S.M.N. este o persoană juridică nou înființată, nefiind continuatoarea S.M.N. fondate în 1832. Prin Decizia civilă nr. 73 din 05 iulie 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Sunt neîntemeiate criticile apelantei referitoare la reținerea greșită a apartenenței imobilului din litigiul dedus judecății la domeniul public al Municipiului Iași. Astfel, potrivit dispozițiilor înscrise în art. 3 alin. (4), coroborat cu anexa III pct. 5 din Legea nr. 213/2008, sunt considerate bunuri aparținând domeniului public al unităților administrativ teritoriale, „terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul local și primăria, precum și instituțiile de interes public local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și alte asemenea”.

S-a apreciat că tribunalul a procedat la interpretarea corectă a acestui text, reținând că apartenența imobilului din Iași, - compus din teren, în suprafață de 2.871 mp, format din două suprafețe distincte, respectiv : 1.356 mp teren aferent construcției cu destinația muzeu și 1.515 mp teren neconstruit și din construcția amplasată pe teren, formată din parter - în suprafață de 745,5 mp - și etaj - 846,47mp - la domeniul public al Municipiului Iași este stabilită prin efectul legii, neprezentând relevanță împrejurarea că Municipiul Iași nu a efectuat formalitățile necesare pentru inventarierea acestuia în domeniul public al unității administrativ - teritoriale. Susținerea apelantei referitoare la nemotivarea sentinței sub acest aspect este nefondată, deoarece tribunalul a expus în mod clar, concis și convingător argumentele de fapt și de drept care i-au format convingerea apartenenței imobilului la domeniul public al Municipiului Iași.

Curtea de apel a constatat că tribunalul a reținut în mod corect că S.M.N. din Iași a fost fondată la 29 iunie 1832 și aprobată prin Înaltul Decret nr. 279 din 18 martie 1833. Imobilul din litigiul dedus prezentei judecăți s-a aflat în proprietatea S.M.N. din Iași (fondată în 1832), până în anul 1941 și în parte din el a funcționat în mod continuu, până în prezent, Muzeul de Științe Naturale. S-a apreciat că reclamanta - apelantă nu a depus nici în apel dovezi din care să rezulte situația imobilului după anul 1941, însă Decizia nr. 351 din 7 martie 1952 emisă de Comitetul pentru Învățământul Superior de pe lângă Consiliul de Miniștri atestă că s-a trecut sub „directa conducere didactică, științifică și administrativă a Universității A.I.C.

Iași”, Muzeul de Științe Naturale din Iași. Corect a fost apreciată și împrejurarea că în anul 1952 imobilul nu se mai afla în proprietatea S.M.N. din Iași, fiind la dispoziția Ministerului Învățământului și Culturii care, prin Ordinul nr. 327 din martie 1960, a dat în folosința Societăților Medicale din R.P.R. - Filiala Iași, parterul clădirii, restul acesteia rămânând în folosința Universității. Contrar celor reținute de tribunal, Curtea de apel a constatat că S.M.N. Iași, care a luat naștere prin sentința civilă nr. 178 din 7 mai 1990 pronunțată de Judecătoria Iași în Dosarul nr. 233/PJ/1990, este continuatoarea S.M.N. din Iași fondată în 1832, acest aspect rezultând din preambulul și din articolul intitulat „ Resurse financiare” din statutul apelantei.

Însă, acest aspect nu a fost suficient în a influența soluția tribunalului, deoarece acesta a reținut în mod corect că reclamanta apelantă nu întrunește condițiile cerute de lege pentru a putea uzucapa imobilul din litigiu. În acest sens, Curtea a reținut că uzucapiunea este acea instituție juridică ce permite nașterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condițiile și termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea îndeplinește o funcție de clarificare a unor situații juridice deoarece are ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil și o sancțiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane, permițându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real.

Art. 1890 C. civ. de la 1864 prevede ca regulă specială, dobândirea dreptului de proprietate prin simpla exercitare a posesiei utile timp de 30 ani, fără ca persoana care posedă să fie ținută a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua credință. Pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de acest text, să-și producă efectele este necesară îndeplinirea a două condiții: posesia să fie utilă, adică o posesie propriu - zisă și neviciată și să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună - credință sau de rea - credință. Astfel, prescripția achizitivă este efectul unei posesii utile ce presupune ca posesia să fie continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar.

De principiu, posesia nu este utilă, cât timp cel ce o invocă nu a posedat imobilul sub nume de proprietar, ci a exercitat doar un drept de folosință asupra bunului. În prezenta cauză, tribunalul a reținut corect că, potrivit concluziilor expertizei și suplimentului la expertiză efectuate de expert R.P., imobilul în litigiu, situat în Iași, este compus din teren în suprafață de 2.872 mp și construcțiile C1 - cu destinația muzeu, în suprafață de 858 mp și C2 - anexa, este identificat topo - cadastral în cvartal 4, parcelele Cc - 195 (pe care se află și construcțiile) și respectiv Cc - 196, însă reclamanta apelantă ocupă, la parterul, construcției patru încăperi cu următoarele destinații: două săli de conferințe, o sală bibliotecă, o sală de birou, restul imobilului fiind în posesia Universității A.I.C.

Iași. Pe de altă parte, Curtea de apel a reținut că aceste încăperi de la parter se află în folosința apelantei, începând cu data de 1 aprilie 1960, în baza Ordinului nr. 478 emis de Ministerului Învățământului și Culturii la data de 26 martie 1960. În concluzie, s-a apreciat că apelanta nu a posedat întreg imobilul din litigiu, ci numai patru încăperi de la parter, iar, pe de altă parte, posesia S.M.N. Iași nu s-a realizat sub nume de proprietar, aceasta exercitând doar un drept de folosință asupra celor patru camere de la parterul imobilului. Curtea nu a putut primi susținerea apelantei referitoare la joncțiunea posesiei exercitate de ea, cu cea exercitată de S.M.N.

din Iași, ce a fost fondată la 29 iunie 1832, deoarece posesia exercitată de apelantă, începând cu anul 1960, nu este una utilă, aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă, câtă vreme, așa cum s-a mai menționat, ea nu a posedat sub nume de proprietar, ci în calitate de titulară a dreptului de folosință a unei părți din construcție, conform Ordinului nr. 327 din martie 1960 emis de Ministerului Învățământului și Culturii. Față de cele ce preced, Curtea a apreciat că tribunalul a procedat la aplicarea corectă a prevederilor art. 1890 C. civ., reținând că nu sunt întrunite condițiile uzucapiunii de 30 de ani în ceea ce o privește pe apelantă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului și în principal, constatarea dreptului de proprietate al reclamantei-recurente asupra imobilului din Iași, compus din: teren îngrădit in suprafața de 2.871 mp format din două suprafețe distincte respectiv 1.356 mp aferenta construcției si 1.515 mp neconstruită, construcția amplasată pe teren formată din parter - în suprafață de 745,5 mp și etaj - 846,47 mp iar în subsidiar, dacă cererea nu este întemeiată cu privire la etajul I al clădirii din Iași, în care funcționează Muzeul de Științe Naturale, admiterea cererii referitoare la teren și parterul clădirii în suprafață de 745,5 mp. Susține că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele motive: Greșit s-a reținut că, în conformitate cu art. 3 alin. (4) coroborat cu anexa III pct. 5 din Legea nr. 213/2008, nefiind în domeniul public al statului, imobilul ar aparține domeniului public al Municipiului Iași. Din Adresa din 25 septembrie 2008 Primăria Municipiului Iași - D.A.P.P.P., rezultă că imobilul nu figurează în inventarele domeniilor public și privat ale Municipiului Iași iar pârâtul Statul Român, prin întâmpinarea formulată în fața Judecătoriei Iași, a susținut că „imobilul în litigiu nu face parte din domeniul public sau privat al statului”. Din analiza art. 3 și 4 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 și art. 8 și 12 din Legea nr. 311/2003 Legea muzeelor și a colecțiilor publice, rezultă că un muzeu poate fi în proprietate privată.

Dacă muzeul în cauză s-ar fi aflat în proprietate publică, ar fi trebuit să se fi înființat și organizat în subordinea autorității administrației publice locale - Municipiul Iași, nu doar „inventariat” de către aceasta. Întrucât imobilul în litigiu nu face parte din domeniul public al unității administrativ - teritoriale - Municipiul Iași, nu este inalienabil și imprescriptibil achizitiv. Referitor la a doua critică adusă hotărârilor recurate - aprecierile greșite precum că reclamanta-recurentă S.M.N. Iași nu ar întruni condițiile cerute de lege pentru a putea uzucapa imobilul în litigiu nici sub aspectul termenului de prescripție achizitivă (30 ani) și nici al caracteristicilor posesiei, r ecurenta arată că ocupă întreg parterul construcției C 1, care are și intrare separată din bulevard, nu doar o parte din parter.

Susține că ambele instanțe au reținut în considerente împrejurarea că întregul imobil (terenul și construcțiile deduse prezentei judecăți), a fost cumpărat de recurentă (ce se numea atunci S.M.I.N.) în anul 1835, iar perioada în care reclamanta a posedat imobilul în nume de proprietar îi conferă acesteia calitate procesuală activă în cadrul unei acțiuni de constatare a dobândirii proprietății bunului prin posesia neîntreruptă a acestuia pe perioada prescrisă de lege. Însă, instanța de fond și cea de apel au reținut, în mod eronat, că încăperile de la parter se află în folosința recurentei S.M.N.

Iași începând cu data de 01 aprilie 1960. Recurenta a fost proprietara întregului imobil (teren și construcții) din 1835, iar din data de 01 aprilie 1960 până astăzi, are în posesie întregul parter al construcției C 1. S-a dovedit că reclamanta-recurenta a cumpărat imobilul în 1835 și a exercitat dreptul de folosință în mod continuu, neîntrerupt, netulburat și sub nume de proprietar, prin prisma vastului probatoriu administrat în cauză, astfel că este îndeplinită cu prisosință condiția termenului de 30 de ani pentru a putea uzucapa imobilul în litigiu. Referitor la a treia critică, susține că, în mod eronat, au considerat ambele instanțe că parterul imobilului se află în folosința recurentei începând cu data de 01 aprilie 1960, in baza Ordinului nr. 478 emis de Ministerul Învățământului și Culturii la data de 26 martie 1960, în condițiile în care, din anul 1835 și-a exercitat dreptul de folosință în mod continuu, neîntrerupt netulburat și sub nume de proprietar.

Ca atare, în raport de considerentele expuse, consideră că prezenta cerere de chemare în judecată a recurentei-reclamante privind constatarea prescripției achizitive cu privire la imobilul (teren și construcții) din Iași, bd. Independenței, nr. 16 sau măcar a parterului construcției, apare ca fiind întemeiată, regăsindu-se întrunite condițiile prevăzute de art. 1890 C. civ. de la 1864. Pe fondul cauzei, reia împrejurările de fapt ale dobândirii imobilului. De asemenea, solicită a se avea în vedere că imobilul în cauză nu aparține domeniilor public și privat ale Municipiului Iași și că Universitatea A.I.C. a exercitat acte de administrare numai asupra Muzeului de Științe Naturale Iași. Întrucât „muzeul” nu presupune și imobilul, nu a solicitat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra Muzeului de Științe Naturale Iași ci asupra imobilului (construcție și teren).

Astfel, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1846 și urm. C. civ. privind prescripția achizitivă. Intimata Universitatea „A.I.C.” a formulat întâmpinare, în care a apreciat că recursul nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Criticile reclamantei ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a legilor în privința regimului juridic al imobilului, se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicate ca motiv de recurs, astfel că nu va fi reținută apărarea intimatei referitoare la nulitatea căii de atac.

Instanța de apel a constatat că recurenta reclamantă este continuatoarea S.M.N. Iași, fondată la 29 iunie 1832 și că a deținut imobilul în litigiu până în anul 1941. Aceste împrejurări nu fac obiectul unor contestări în recurs, intrând în puterea lucrului judecat. Au mai reținut instanțele de fond că imobilul aparține domeniului public al Mun. Iași, fiind în administrarea Universității „A.I.C.”, începând cu anul 1952. De asemenea s-a constatat, în fond și apel, că reclamanta nu îndeplinește condițiile unei posesii utile asupra imobilului, aptă a duce la constituirea unui drept de proprietate în patrimoniul său, întrucât în anul 1941 a pierdut posesia imobilului și începând cu anul 1960, a redobândit patru încăperi de la parter, asupra cărora nu a exercitat o posesie sub nume de proprietar ci doar un drept de folosință.

Recurenta a criticat aceste afirmații, susținând că, în lipsa altor dovezi, imobilul aparține domeniului privat al statului și că a exercitat, începând cu anul 1835 o posesie utilă asupra întregului imobil iar din anul 1960 asupra parterului. Cu privire la prima critică, Înalta Curte apreciază că instanțele de fond au procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998 atunci când au reținut că, neconstituind obiectul unui act normativ care să îl declare bun de interes național, clădirea muzeului este inclusă, prin efectul legii, în domeniul public al Municipiului Iași. Este reală, dar nerelevantă în cauză, afirmația recurentei în sensul că, potrivit art. 13 din Legea nr. 311/2003, Legea muzeelor și a colecțiilor publice, în funcție de forma de proprietate, de constituire și de modul de administrare a patrimoniului muzeal, muzeele și colecțiile publice se pot afla în proprietate publică sau privată.

De asemenea, este de reținut că declararea unui muzeu, în funcție de criteriile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 311/2003, (aria de acoperire teritorială, mărimea, importanța patrimoniului) ca fiind de importanță națională, regională, județeană sau locală nu afectează forma de proprietate asupra muzeului, câtă vreme această clasificare legală vizează atât muzeele de drept public, cât și pe cele de drept privat. Însă, spre deosebire de muzeele de drept privat, muzeele de drept public se înființează în subordinea autorităților administrației publice sau a altor instituții publice și nu în subordinea unei persoane juridice private. Aplicând aceste dispoziții în cauza dedusă judecății, se reține că, atâta vreme cât muzeul în litigiu se află în subordonarea și administrarea directă a Universității A.I.C., persoană juridică de drept public, iar dreptul de administrare i-a fost încredințat de către stat, acesta nu poate fi considerat un muzeu de drept privat.

Dreptul de administrare pe care statul, în perioada regimului comunist, când nu se făcea distincție între patrimoniul acestuia și cel a unităților administrativ teritoriale, l-a transmis instituției de învățământ superior, reprezintă un dezmembrământ al dreptului de proprietate publică, de care numai acesta putea dispune și nu poate fi ignorat în prezent, în condițiile în care a fost exercitat efectiv începând cu anul 1952. Referitor la muzeele de drept public, după interesul public declarat, Legea nr. 213/1998 le include pe cele de interes național în domeniul public al statului, pe cele de interes județean în domeniul public județean, iar în domeniul public local include terenul și clădirile în care își desfășoară activitatea muzeul, ca instituție publică de interes local.

Prin urmare cele două clasificări, după importanța muzeului și interesul public declarat nu se suprapun, întrucât au în vedere criterii diferite și nici nu impun o corespondență între regimul juridic al dreptului de proprietate conferit potrivit Legii nr. 213/1998 și declararea importanței sale teritoriale. Deși la momentul adoptării Legii nr. 311/2003, muzeul a fost declarat prin lege de importanță regională, această clasificare legală a fost abrogată implicit la momentul republicării legii în anul 2006, când s-a renunțat la sistemul nominalizării prin anexa legii și au fost elaborate criterii de clasificare și acreditare a muzeelor, instituindu-se o procedură administrativă.

În cauză, chiar dacă nu rezultă, din cursul procesului, că instituția tutelară s-a preocupat de reacreditarea și clasificarea muzeului, acest aspect nu prezintă relevanță în stabilirea regimului juridic al imobilului, întrucât nici reclamanta, cea căreia îi revenea sarcina probei, nu a putut dovedi existența unei alte situații juridice cu privire la dreptul de proprietate asupra muzeului, pentru ca posesia de care se prevalează să ducă la dobândirea unui drept de proprietate prin prescripție achizitivă. În consecință, fiind supus unui regim de proprietate publică și nefiind declarat de interes național sau județean, s-a apreciat în mod judicios, că muzeul aparține, potrivit dispozițiilor anexei I din Legea nr. 213/1998, domeniului public al mun.

Iași. Greșit susține recurenta că Universitatea a efectuat acte de administrare doar asupra muzeului nu și a clădirii, în condițiile în care nu s-a contestat că imobilul este inclus în inventar ca aparținând bazei sale materiale și se află în administrarea Universității începând cu anul 1952, prin efectul Deciziei nr. 351 a Comitetului pentru Învățământul Superior de pe lângă Consiliul de Miniștri, dată de la care aceasta a avut obligația de conservare și administrare a bunului imobil și a patrimoniului muzeal, fiindu-i alocate resurse bugetare în acest scop. Pe de altă parte, însă, în condițiile în care intimata intervenientă nu a promovat, la rândul său, o cale de atac, situația juridică a muzeului nu a putut fi analizată și din perspectiva Legii nr. 84/1995, invocată în susținerea cererii de intervenție, care instituia dispoziții speciale cu privire la drepturile instituțiilor de învățământ asupra bunurilor pe care le utilizează.

Nici cea de-a doua susținere a recurentei, privind caracterul util al posesiei exercitate, nu este fondată. Astfel, în cauză, instanța de apel a făcut o judicioasă aplicare a dispozițiilor vechiului C. civ. ce guvernează materia uzucapiunii, incidente în prezentul litigiu, atunci când a apreciat că reclamanta nu a exercitat o posesie utilă, sub nume de proprietar, începând cu anul 1960, când a primit spre folosință 4 încăperi de la parterul imobilului, cu titlu de detentor precar, iar în aceste condiții nu poate uzucapa. Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că, invocând prescripția achizitivă, posesorul trebuie să dovedească o posesie actuală, pentru ca prezumția instituită de art. 1850 din vechiul C. civ.

să îi fie aplicabilă. Astfel, potrivit acestui text de lege, „continuitatea și neîntreruperea posesiunii sunt dispensat