ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 463/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 463/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la 9 decembrie 2012, SC S.C. SRL, a solicitat instanței - în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția

Generală a Finanțelor Publice Iași, Municipiul Iași, prin Primar, Consiliul

local al Municipiului Iași și Primăria Iași - Direcția de Administrare a

Patrimoniului Public și Privat - să constate nulitatea absolută a titlului de

proprietate al statului, decurgând din Decretul de expropriere nr. 327 din 18

septembrie 1984, cu privire la imobilul în suprafață de 1590 mp, situat în

Iași, str. F.P. nr. 9 iar în subsidiar, să constate caducitatea de plin drept a

actului normativ, cu privire la aceeași suprafață de teren, în raport de

prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, motivat de faptul că lucrările

pentru care s-a dispus măsura exproprierii, nu au fost începute până în prezent

pe teren, nefiind declarată o nouă utilitate publică, în condițiile în care

imobilul nu a fost niciodată preluat de expropriator, rămânând în mod

neîntrerupt în stăpânirea reclamantei și a antecesorilor acesteia.

În

drept, au fost invocate prevederile art. 6(1) și (3) din Legea nr. 213/1998 și

art. 35 al Legii nr. 33/1994.

Învestit

în primă instanță, Tribunalul Iași, secția I civilă, prin Sentința nr. 819 din

2 aprilie 2012 a declinat - conform art. 158 alin. (3) C. proc. civ. - în

favoarea Judecătoriei Iași, competența de soluționare a capătului de cerere

vizând constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului

român, decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984.

A

disjuns totodată, capătul de cerere având ca obiect constatarea caducității de

plin drept a Decretului de Expropriere nr. 327/1984, raportat la dispozițiile

art. 35 al Legii nr. 33/1994.

Prin

Sentința nr. 20707 din 5 decembrie 2012, Judecătoria Iași, secția civilă a

declinat la rândul său, în favoarea Tribunalului Iași, competența de

soluționare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității

absolute a titlului de proprietate al statului, decurgând din Decretul de

expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 și constatând ivit conflictul

negativ de competență a sesizat Curtea de Apel Iași, în vederea stabilirii

instanței competente.

Prin

Sentința nr. 6 din 13 martie 2013, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a

stabilit în favoarea Tribunalului Iași competența de soluționare a cauzei, în acord

cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil

cauzei, potrivit căruia tribunalul judecă în primă instanță procesele și

cererile în materie de expropriere.

Prin

Sentința nr. 223 din 27 ianuarie 2014, Tribunalul Iași, secția I civilă, a

admis excepția inadmisibilității acțiunii și în consecință a respins ca

inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC S.C. SRL, în contradictoriu cu

Statul Român, Municipiul Iași, Consiliul local Iași și Primăria Iași.

Pentru

a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că retrocedarea

imobilelor expropriate anterior anului 1990, poate avea loc doar în condițiile

prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001 care, cuprinde atât norme speciale

de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative,

obligatorii, prealabile sesizării instanței.

Ca

atare, se arată, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001, a suprimat practic,

posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de

preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a

adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-se totodată controlului

judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special.

Deși,

mai reține tribunalul, reclamantul susține că acțiunea formulată este doar una

în constatare și nu o acțiune în realizare, astfel încât nu ar exista o

suprapunere cu Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că Legea nr. 10/2001 a

suprimat recurgerea la dreptul comun nu doar pentru acțiunile în realizare (retrocedarea

imobilului) ci și pentru cele în constatarea valabilității titlului statului,

acestea urmând a fi cercetate pe cale incidentală în procedura Legii nr.

10/2001.

De

altfel acțiunea reclamanților în constatare devine inadmisibilă și prin prisma

relației dintre acțiunea în realizare și acțiunea în constatare; căci acțiunea

în constatarea nelegalității titlului statului nu poate fi primită atât timp

cât există "pusă la dispoziție" o acțiune în realizare (acțiunea în

retrocedare întemeiată pe Legea nr. 10/2001), indiferent dacă această acțiune

în realizare ar urma a fi respinsă pentru nerespectarea unor exigențe

procedurale.

A

accepta, conchide tribunalul, ca titlul statului să poată fi analizat pe calea

dreptului comun, pentru ca apoi, odată constatată nelegalitatea lui, hotărârea

să poată fi opusă ca mijloc de apărare în acțiunea în revendicare introdusă de

stat împotriva sa, ar însemna a accepta eludarea procedurii speciale prevăzute

de Legea nr. 10/2001. Simplul fapt că o persoană se află în posesia unui imobil

care cade sub câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 nu îl scutește pe acesta

de necesitatea de a demonta valabilitatea titlului statului în procedura

specială a Legii nr. 10/2001, pentru a fi pus la adăpost de apărarea statului

într-o acțiune în revendicare.

În

ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la constatarea

caducității decretului de expropriere, reține prima instanță, soluția este cu

atât mai evidentă, raportat la Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, dată în interesul legii potrivit căreia dispozițiile art. 35 din

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se

interpretează în sensul că: aceste dispoziții nu se aplică "în cazul

acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001."

Apelul

declarat împotriva acestei hotărâri de reclamanta SC S.C. SRL, a fost admis de

Curtea de Apel Iași, secția civilă care, prin Decizia nr. 114 din 19 mai 2014,

a anulat sentința și respingând excepția inadmisibilității acțiunii, a trimis

cauza, spre soluționare, Tribunalului Iași.

Pentru

a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență, că prima

instanță a apreciat greșit că imobilul în litigiu se înscrie în domeniul de

reglementare al Legii nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanta este cea

care deține imobilul și nu se pretinde prin demersul judiciar restituirea

acestuia.

Or,

intenția legiuitorului cu privire la delimitarea câmpului de aplicare al Legii

nr. 10/2001 rezultă chiar și din titlul acesteia, respectiv "privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989", fiind esențial ca imobilul în discuție să fi

fost în mod efectiv preluat de către stat și să se afle, la data intrării în

vigoare a legii, în stăpânirea unei entități dintre cele obligate prin lege să

soluționeze notificarea, în caz contrar, legea specială nefiind aplicabilă.

Dacă

ar fi primită interpretarea tribunalului, s-ar ajunge la o situație imposibil

de pus în practică pentru apelantă, atâta vreme cât însăși premisa aplicării

procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 o constituie dreptul la

restituire, după caz, în natură sau prin echivalent, a imobilelor ce au fost

preluate în mod abuziv de către stat.

Ceea

ce se pune în discuție în cauza pendinte este dreptul de proprietate al

statului, apelanta nerevendicând bunul, nefiind sub incidența dispozițiilor

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sau a dispozițiilor deciziilor

obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție câtă vreme recursul în

interesul legii consacră o inadmisibilitate doar în privința cererii de

revendicare sau de retrocedare.

Instanța

de apel a reținut că reclamanta deține un "bun" în sensul Convenției,

câtă vreme a fost și este proprietara terenului, pe care l-a dobândit prin

contract de vânzare-cumpărare autentic, l-a întabulat în cartea funciară și pe

care îl stăpânește în fapt.

Din

cuprinsul practicalei Sentinței civile nr. 223 din 27 ianuarie 2014, pronunțată

de Tribunalul Iași, rezultă că dezbaterile au vizat doar capătul de cerere

principal privind nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, în

legătură cu care Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat

excepția inadmisibilității, însă Tribunalul s-a pronunțat și cu privire la

inadmisibilitatea capătului de cerere subsidiar, prin care reclamanta a

solicitat constatarea caducității de plin drept a Decretului de expropriere nr.

327/1984 cu privire la suprafața de teren aflată în litigiu, care a fost

disjuns, formând obiectul unui alt dosar (nr. 3386/99/2012), în care judecata a

fost suspendată, astfel încât a fost privită ca întemeiată critica vizând

pronunțarea și cu privire la un aspect care nu a fost pus în dezbaterea

contradictorie a părților.

Referitor

la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiul Iași, a excepției

lipsei capacității procesuale de folosință și excepția lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului Local Iași și a Primăriei Municipiului Iași,

conchide instanța de apel, motivat de incidența dispozițiilor art. 23 alin. (1)

din Legea nr. 215/2001 - invocate prin întâmpinarea formulată în apel - urmează

să se pronunțe Tribunalul Iași atunci când va stabili cadrul procesual în

rejudecare.

Împotriva

acestei ultime hotărâri, a declarat recurs în termen legal, Statul român prin

Ministerul Finanțelor Publice care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar,

critică decizia dată în apel, după cum urmează:

-

în mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii deși, prin

intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a "suprimat" competența

instanțelor judecătorești de a se pronunța în legătură cu valabilitatea

titlurilor statului asupra imobilelor preluate în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

-

acțiunea în constatarea nulității titlului de proprietate al Statului, este o

acțiune accesorie celei în revendicare care, în situația de față, face obiectul

unui alt dosar, aflat în curs de soluționare, în recurs, pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

-

concursul de legi a fost soluționat corect de tribunal, în favoarea legii

speciale, în baza principiului fundamental de drept "specialia generalibus

derogant", raportul dintre legea generală și cea specială fiind analizat

și prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

-

cererea de constatare a nevalabilității preluării de către stat a bunului, nu

este una cu finalitate autonomă, ci tinde tot la dezideratul final al

restabilirii dreptului de proprietate.

-

accesul la justiție i-a fost recunoscut reclamantei, în procedura și în

termenii reglementați de Legea nr. 10/2001.

-

chiar dacă reclamanta nu a solicitat în mod direct restituirea în natură a

imobilului, argumentând în sensul unei preluări nelegale de către Stat a

nemișcătorului, în temeiul unui act administrativ pe care îl apreciază

"caduc", cererea acesteia "se suprapune" pe o veritabilă

acțiune în revendicare de drept comun, aspect ce aduce în discuție excepția

inadmisibilității.

Recursul

se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce

succed.

Nemișcătorul

în discuție a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 327 din 18

septembrie 1984, act normativ emis în justificarea realizării obiectivului de

investiții "Ansamblu de locuințe "Canta IV - Municipiul Iași",

scop în care s-a dispus exproprierea unor terenuri în suprafață totală de

74.005,15 m.p., inclusiv a terenului în litigiu, de la foștii proprietari

tabulari T.S. și M.

Imobilul

nu a fost preluat efectiv de Stat, iar obiectivul de investiții nu a mai fost

realizat, la 14 martie 1986, nemișcătorul făcând obiectul unei promisiuni de

vânzare-cumpărare între T.M. - proprietara tabulară - și numitul D.Ș.

Prin

Sentința civilă nr. 11689 din 18 octombrie 2007 a Judecătoriei Iași, rămasă

irevocabilă la 28 decembrie 2008, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamantul D.Ș. - în contradictoriu cu pârâta T.M. - vizând pronunțarea unei

hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, privind terenul în

suprafață de 1800 m.p. situat în Iași, str. F.P. nr. 9 și s-a constatat că

imobilul, în suprafață de 1590,174 m.p., a fost "transmis" în

proprietatea cumpărătorului D.Ș., în schimbul prețului în cuantum de 8000 RON,

încasat la 14 martie 1986, de vânzătoarea T.M.

Urmare,

pronunțării acestei hotărâri, reclamantul D.Ș. și-a întabulat dreptul de

proprietate asupra imobilului (a se vedea CF nr. 69484 - Iași - fila 21, Dosar

nr. 1343/99/2012 al Tribunalului Iași, secția I civilă).

La

29 mai 2008, imobilul a fost înstrăinat de soții D.Ș. și L., către SC S.C. SRL,

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1349/2008,

cumpărătoarea devenind proprietar tabular, prin înscrierea dreptului său de

proprietate în cartea funciară (încheierea nr. 50362/2008).

Ulterior,

în anul 2009, Municipiul Iași, reprezentat prin Primar, a formulat împotriva SC

S.C. SRL o acțiune în revendicare, a suprafeței de 1200 m.p. - din totalul de

1590, deținute de aceasta - invocând în favoarea demersului său judiciar,

Decretul de expropriere nr. 327/1984 și faptul că, de la data emiterii actului

normativ, terenul ar fi fost trecut în administrarea directă a Municipiului

Iași și respectiv, în domeniul său privat.

Cauza

a parcurs cele două grade de jurisdicție, în etapa soluționării căii

extraordinare de atac a recursului, fiind suspendată până la soluționarea

irevocabilă a prezentului litigiu, în acord cu prevederile art. 244 (1) pct. 1,

C. proc. civ. de la 1865.

Din

examinarea întregului istoric al cauzei, rezultă deci că nemișcătorul în

discuție, care nu a ieșit niciodată din posesia foștilor și respectiv

actualilor proprietari tabulari, nu face obiect de reglementare al Legii nr.

10/2001, întrucât deși, formal, a fost supus unei exproprieri, înainte de anul

1990, această măsură nu a fost - în fapt - niciodată finalizată, imobilul

nefiind preluat efectiv de Stat și rămânând continuu, în stăpânirea

proprietarilor săi.

Or,

scopul declarat al Legii nr. 10/2001, l-a constituit tocmai restituirea - în

natură ori prin echivalent - imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada de

referință a legii.

Tot

astfel, scopul demersului judiciar ce a dus la pornirea litigiului de față, nu

este obligarea pârâtului de a restitui imobilul (care, așa cum s-a arătat, a

rămas mereu în posesia proprietarilor tabulari) reclamanta aducând în discuție

anumite cauze de ineficacitate juridică, în legătură cu titlul de proprietate

pe care Statul încearcă să i-l opună, în cadrul acțiunii în revendicare a

terenului în suprafață de 1200 m.p., ce face obiectul dosarului nr.

2823/99/2009, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Ca

atare, în stabilirea cadrului procesual, tribunalul s-a raportat greșit la

prevederile Legii nr. 10/2001, respingând acțiunea ca inadmisibilă, cu

ignorarea temeiului indicat în cererea introductivă, respectiv art. 6 alin. (1)

și (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Astfel,

alin. (1) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispune că aparțin domeniului public

sau privat al statului (ori unităților administrativ teritoriale) doar bunurile

dobândite cu titlu valabil de Stat în perioada de referință a legii, corelativ,

alin. (3) al textului statuând asupra competenței instanțelor de a stabili

valabilitatea unui astfel de titlu.

Tot

astfel, art. 35 al Legii nr. 33/1994, republicată, stabilește că dacă în termen

de 1 an, bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului

pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au

fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a

făcut o nouă declarare de utilitate publică, text ce se impune a fi interpretat

în funcție de situația particulară a speței, în care preluarea de facto nu a

operat nici înainte și nici după 27 mai 1994, data intrării în vigoare a

actului normativ.

În

consecință, așa cum judicios s-a reținut, elementul definitoriu în delimitarea

câmpului de aplicare al Legii nr. 10/2001 se raportează la preluarea efectivă a

imobilului litigios de către stat, respectiv ca nemișcătorul să se afle, la

data intrării în vigoare a legii speciale, în posesia uneia dintre entitățile

abilitate de art. 21 alin. (1) și (2), din lege, să soluționeze cererea de

restituire în natură ori, după caz, prin echivalent.

Așa

fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași

împotriva Deciziei nr. 114 din 19 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția

civilă.

Obligă

recurentul la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către

intimata-reclamantă SC S.C. SRL Iași, reduse conform art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 februarie 2015.

Procesat

de GGC - GV