ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 463/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 9 decembrie 2012, SC S.C. SRL, a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, Municipiul Iași, prin Primar, Consiliul local al Municipiului Iași și Primăria Iași - Direcția de Administrare a Patrimoniului Public și Privat - să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, decurgând din Decretul de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984, cu privire la imobilul în suprafață de 1590 mp, situat în Iași, str. F.P.

nr. 9 iar în subsidiar, să constate caducitatea de plin drept a actului normativ, cu privire la aceeași suprafață de teren, în raport de prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, motivat de faptul că lucrările pentru care s-a dispus măsura exproprierii, nu au fost începute până în prezent pe teren, nefiind declarată o nouă utilitate publică, în condițiile în care imobilul nu a fost niciodată preluat de expropriator, rămânând în mod neîntrerupt în stăpânirea reclamantei și a antecesorilor acesteia. În drept, au fost invocate prevederile art. 6(1) și (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 35 al Legii nr. 33/1994. Învestit în primă instanță, Tribunalul Iași, secția I civilă, prin Sentința nr. 819 din 2 aprilie 2012 a declinat - conform art. 158 alin. (3) C. proc.

civ. - în favoarea Judecătoriei Iași, competența de soluționare a capătului de cerere vizând constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului român, decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984. A disjuns totodată, capătul de cerere având ca obiect constatarea caducității de plin drept a Decretului de Expropriere nr. 327/1984, raportat la dispozițiile art. 35 al Legii nr. 33/1994. Prin Sentința nr. 20707 din 5 decembrie 2012, Judecătoria Iași, secția civilă a declinat la rândul său, în favoarea Tribunalului Iași, competența de soluționare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului, decurgând din Decretul de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 și constatând ivit conflictul negativ de competență a sesizat Curtea de Apel Iași, în vederea stabilirii instanței competente.

Prin Sentința nr. 6 din 13 martie 2013, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a stabilit în favoarea Tribunalului Iași competența de soluționare a cauzei, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, potrivit căruia tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de expropriere. Prin Sentința nr. 223 din 27 ianuarie 2014, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și în consecință a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC S.C. SRL, în contradictoriu cu Statul Român, Municipiul Iași, Consiliul local Iași și Primăria Iași.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990, poate avea loc doar în condițiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001 care, cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței. Ca atare, se arată, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001, a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-se totodată controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special.

Deși, mai reține tribunalul, reclamantul susține că acțiunea formulată este doar una în constatare și nu o acțiune în realizare, astfel încât nu ar exista o suprapunere cu Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că Legea nr. 10/2001 a suprimat recurgerea la dreptul comun nu doar pentru acțiunile în realizare (retrocedarea imobilului) ci și pentru cele în constatarea valabilității titlului statului, acestea urmând a fi cercetate pe cale incidentală în procedura Legii nr. 10/2001. De altfel acțiunea reclamanților în constatare devine inadmisibilă și prin prisma relației dintre acțiunea în realizare și acțiunea în constatare; căci acțiunea în constatarea nelegalității titlului statului nu poate fi primită atât timp cât există "pusă la dispoziție" o acțiune în realizare (acțiunea în retrocedare întemeiată pe Legea nr. 10/2001), indiferent dacă această acțiune în realizare ar urma a fi respinsă pentru nerespectarea unor exigențe procedurale.

A accepta, conchide tribunalul, ca titlul statului să poată fi analizat pe calea dreptului comun, pentru ca apoi, odată constatată nelegalitatea lui, hotărârea să poată fi opusă ca mijloc de apărare în acțiunea în revendicare introdusă de stat împotriva sa, ar însemna a accepta eludarea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001. Simplul fapt că o persoană se află în posesia unui imobil care cade sub câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 nu îl scutește pe acesta de necesitatea de a demonta valabilitatea titlului statului în procedura specială a Legii nr. 10/2001, pentru a fi pus la adăpost de apărarea statului într-o acțiune în revendicare.

În ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la constatarea caducității decretului de expropriere, reține prima instanță, soluția este cu atât mai evidentă, raportat la Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii potrivit căreia dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că: aceste dispoziții nu se aplică "în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001." Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de reclamanta SC S.C. SRL, a fost admis de Curtea de Apel Iași, secția civilă care, prin Decizia nr. 114 din 19 mai 2014, a anulat sentința și respingând excepția inadmisibilității acțiunii, a trimis cauza, spre soluționare, Tribunalului Iași.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență, că prima instanță a apreciat greșit că imobilul în litigiu se înscrie în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanta este cea care deține imobilul și nu se pretinde prin demersul judiciar restituirea acestuia. Or, intenția legiuitorului cu privire la delimitarea câmpului de aplicare al Legii nr. 10/2001 rezultă chiar și din titlul acesteia, respectiv "privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", fiind esențial ca imobilul în discuție să fi fost în mod efectiv preluat de către stat și să se afle, la data intrării în vigoare a legii, în stăpânirea unei entități dintre cele obligate prin lege să soluționeze notificarea, în caz contrar, legea specială nefiind aplicabilă.

Dacă ar fi primită interpretarea tribunalului, s-ar ajunge la o situație imposibil de pus în practică pentru apelantă, atâta vreme cât însăși premisa aplicării procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 o constituie dreptul la restituire, după caz, în natură sau prin echivalent, a imobilelor ce au fost preluate în mod abuziv de către stat. Ceea ce se pune în discuție în cauza pendinte este dreptul de proprietate al statului, apelanta nerevendicând bunul, nefiind sub incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sau a dispozițiilor deciziilor obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție câtă vreme recursul în interesul legii consacră o inadmisibilitate doar în privința cererii de revendicare sau de retrocedare.

Instanța de apel a reținut că reclamanta deține un "bun" în sensul Convenției, câtă vreme a fost și este proprietara terenului, pe care l-a dobândit prin contract de vânzare-cumpărare autentic, l-a întabulat în cartea funciară și pe care îl stăpânește în fapt.

Din cuprinsul practicalei Sentinței civile nr. 223 din 27 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul Iași, rezultă că dezbaterile au vizat doar capătul de cerere principal privind nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, în legătură cu care Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția inadmisibilității, însă Tribunalul s-a pronunțat și cu privire la inadmisibilitatea capătului de cerere subsidiar, prin care reclamanta a solicitat constatarea caducității de plin drept a Decretului de expropriere nr. 327/1984 cu privire la suprafața de teren aflată în litigiu, care a fost disjuns, formând obiectul unui alt dosar (nr. 3386/99/2012), în care judecata a fost suspendată, astfel încât a fost privită ca întemeiată critica vizând pronunțarea și cu privire la un aspect care nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a părților.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiul Iași, a excepției lipsei capacității procesuale de folosință și excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Iași și a Primăriei Municipiului Iași, conchide instanța de apel, motivat de incidența dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 - invocate prin întâmpinarea formulată în apel - urmează să se pronunțe Tribunalul Iași atunci când va stabili cadrul procesual în rejudecare. Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs în termen legal, Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

de la 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică decizia dată în apel, după cum urmează: - în mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii deși, prin intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a "suprimat" competența instanțelor judecătorești de a se pronunța în legătură cu valabilitatea titlurilor statului asupra imobilelor preluate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. - acțiunea în constatarea nulității titlului de proprietate al Statului, este o acțiune accesorie celei în revendicare care, în situația de față, face obiectul unui alt dosar, aflat în curs de soluționare, în recurs, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

- concursul de legi a fost soluționat corect de tribunal, în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept "specialia generalibus derogant", raportul dintre legea generală și cea specială fiind analizat și prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. - cererea de constatare a nevalabilității preluării de către stat a bunului, nu este una cu finalitate autonomă, ci tinde tot la dezideratul final al restabilirii dreptului de proprietate. - accesul la justiție i-a fost recunoscut reclamantei, în procedura și în termenii reglementați de Legea nr. 10/2001. - chiar dacă reclamanta nu a solicitat în mod direct restituirea în natură a imobilului, argumentând în sensul unei preluări nelegale de către Stat a nemișcătorului, în temeiul unui act administrativ pe care îl apreciază "caduc", cererea acesteia "se suprapune" pe o veritabilă acțiune în revendicare de drept comun, aspect ce aduce în discuție excepția inadmisibilității.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Nemișcătorul în discuție a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984, act normativ emis în justificarea realizării obiectivului de investiții "Ansamblu de locuințe "Canta IV - Municipiul Iași", scop în care s-a dispus exproprierea unor terenuri în suprafață totală de 74.005,15 m.p., inclusiv a terenului în litigiu, de la foștii proprietari tabulari T.S. și M. Imobilul nu a fost preluat efectiv de Stat, iar obiectivul de investiții nu a mai fost realizat, la 14 martie 1986, nemișcătorul făcând obiectul unei promisiuni de vânzare-cumpărare între T.M. - proprietara tabulară - și numitul D.Ș.

Prin Sentința civilă nr. 11689 din 18 octombrie 2007 a Judecătoriei Iași, rămasă irevocabilă la 28 decembrie 2008, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul D.Ș. - în contradictoriu cu pârâta T.M. - vizând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, privind terenul în suprafață de 1800 m.p. situat în Iași, str. F.P. nr. 9 și s-a constatat că imobilul, în suprafață de 1590,174 m.p., a fost "transmis" în proprietatea cumpărătorului D.Ș., în schimbul prețului în cuantum de 8000 RON, încasat la 14 martie 1986, de vânzătoarea T.M. Urmare, pronunțării acestei hotărâri, reclamantul D.Ș. și-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului (a se vedea CF nr. 69484 - Iași - fila 21, Dosar nr. 1343/99/2012 al Tribunalului Iași, secția I civilă).

La 29 mai 2008, imobilul a fost înstrăinat de soții D.Ș. și L., către SC S.C. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1349/2008, cumpărătoarea devenind proprietar tabular, prin înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară (încheierea nr. 50362/2008). Ulterior, în anul 2009, Municipiul Iași, reprezentat prin Primar, a formulat împotriva SC S.C. SRL o acțiune în revendicare, a suprafeței de 1200 m.p. - din totalul de 1590, deținute de aceasta - invocând în favoarea demersului său judiciar, Decretul de expropriere nr. 327/1984 și faptul că, de la data emiterii actului normativ, terenul ar fi fost trecut în administrarea directă a Municipiului Iași și respectiv, în domeniul său privat.

Cauza a parcurs cele două grade de jurisdicție, în etapa soluționării căii extraordinare de atac a recursului, fiind suspendată până la soluționarea irevocabilă a prezentului litigiu, în acord cu prevederile art. 244 (1) pct. 1, C. proc. civ. de la 1865. Din examinarea întregului istoric al cauzei, rezultă deci că nemișcătorul în discuție, care nu a ieșit niciodată din posesia foștilor și respectiv actualilor proprietari tabulari, nu face obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001, întrucât deși, formal, a fost supus unei exproprieri, înainte de anul 1990, această măsură nu a fost - în fapt - niciodată finalizată, imobilul nefiind preluat efectiv de Stat și rămânând continuu, în stăpânirea proprietarilor săi.

Or, scopul declarat al Legii nr. 10/2001, l-a constituit tocmai restituirea - în natură ori prin echivalent - imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada de referință a legii. Tot astfel, scopul demersului judiciar ce a dus la pornirea litigiului de față, nu este obligarea pârâtului de a restitui imobilul (care, așa cum s-a arătat, a rămas mereu în posesia proprietarilor tabulari) reclamanta aducând în discuție anumite cauze de ineficacitate juridică, în legătură cu titlul de proprietate pe care Statul încearcă să i-l opună, în cadrul acțiunii în revendicare a terenului în suprafață de 1200 m.p., ce face obiectul dosarului nr. 2823/99/2009, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Ca atare, în stabilirea cadrului procesual, tribunalul s-a raportat greșit la prevederile Legii nr. 10/2001, respingând acțiunea ca inadmisibilă, cu ignorarea temeiului indicat în cererea introductivă, respectiv art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 35 din Legea nr. 33/1994. Astfel, alin. (1) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispune că aparțin domeniului public sau privat al statului (ori unităților administrativ teritoriale) doar bunurile dobândite cu titlu valabil de Stat în perioada de referință a legii, corelativ, alin. (3) al textului statuând asupra competenței instanțelor de a stabili valabilitatea unui astfel de titlu.

Tot astfel, art. 35 al Legii nr. 33/1994, republicată, stabilește că dacă în termen de 1 an, bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, text ce se impune a fi interpretat în funcție de situația particulară a speței, în care preluarea de facto nu a operat nici înainte și nici după 27 mai 1994, data intrării în vigoare a actului normativ.

În consecință, așa cum judicios s-a reținut, elementul definitoriu în delimitarea câmpului de aplicare al Legii nr. 10/2001 se raportează la preluarea efectivă a imobilului litigios de către stat, respectiv ca nemișcătorul să se afle, la data intrării în vigoare a legii speciale, în posesia uneia dintre entitățile abilitate de art. 21 alin. (1) și (2), din lege, să soluționeze cererea de restituire în natură ori, după caz, prin echivalent. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva Deciziei nr. 114 din 19 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Obligă recurentul la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC S.C. SRL Iași, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2015. Procesat de GGC - GV