ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 328/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 328/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 328/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin

Sentința nr. 859/2016 din 11 mai 2016 Tribunalul Iași a admis

excepția lipsei capacității procesuale de folosință a

Primăriei Municipiului Iași și în consecință, a

respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu

Primăria Municipiului Iași, a respins excepțiile lipsei

calității procesual pasive a pârâților Consiliului Local

Iași și a Statului Român, a admis în parte cererea formulată de

reclamanta SC A. SRL reprezentată de administrator B., în contradictoriu

cu pârâții Municipiul Iași, Consiliul Local Iași și Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice a Județului

Iași, a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de

proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al

Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la

suprafața de 300 mp, imobil situat în Iași, identificat în planul de

situație din anexa nr. 3 la raportul de expertiză C., depus la dosar

vol. II, a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL privind

constatarea nulității absolute parțiale a titlului de

proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al

Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la

diferența de suprafață de 1.290 mp situată în Iași,

și a obligat pârâții, în solidar, să plătească

reclamantei SC A. SRL suma de 5.405 lei reprezentând cheltuieli de

judecată, respectiv onorariu expert (405 lei) și onorariu redus de

avocat (5.000 lei).

Pentru

a hotărât astfel Tribunalul a reținut următoarele:

Tribunalul

Iași prin Sentința nr. 819 din 2 aprilie 2012, a declinat - conform

art. 158 alin. (3) C. proc. civ. - în favoarea Judecătoriei Iași,

competența de soluționare a capătului de cerere vizând

constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului

român, decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984.

S-a

disjuns prin Sentința nr. 819 din 2 aprilie 2012, capătul de cerere

având ca obiect constatarea caducității de plin drept a Decretului de

Expropriere nr. 327/1984, raportat la dispozițiile art. 35 al Legii nr.

33/1994, cerere ce a fost înregistrată separat sub nr. x/99/2012. Prin

încheierea din 23 aprilie 2012 s-a dispus, în baza art. 244 (1) pct. 1, C.

proc. civ. de la 1865, suspendarea judecării cauzei până la

soluționarea irevocabilă a capătului de cerere având ca obiect

constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului

decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984, ce face obiectul

prezentului dosar.

Prin

Sentința nr. 20707 din 5 decembrie 2012, Judecătoria Iași,

secția civilă, a declinat, în favoarea Tribunalului Iași,

competența de soluționare a capătului de cerere având ca obiect

constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului,

decurgând din Decretul de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 și

constatând ivit conflictul negativ de competență a sesizat Curtea de

Apel Iași, în vederea stabilirii instanței competente.

Prin

Sentința nr. 6 din 13 martie 2013, Curtea de Apel Iași, secția

civilă, a stabilit în favoarea Tribunalului Iași competența de

soluționare a cauzei, în acord cu prevederile art. 2 pct. l lit. f) C.

proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, potrivit căruia tribunalul

judecă în primă instanță procesele și cererile în

materie de expropriere.

Prin

Sentința nr. 223 din 27 ianuarie 2014, Tribunalul Iași, secția I

civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii

și în consecință a respins ca inadmisibilă cererea

formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu Statul Român,

Municipiul Iași, Consiliul local Iași și Primăria

Iași.

Din

cuprinsul practicalei Sentinței civile nr. 223 din 27 ianuarie 2014,

pronunțată de Tribunalul Iași, a rezultat că dezbaterile au

vizat doar capătul de cerere principal privind nulitatea absolută a

titlului de proprietate al statului, în legătură cu care Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția

inadmisibilității, însă Tribunalul s-a pronunțat și cu

privire la inadmisibilitatea capătului de cerere subsidiar, prin care

reclamanta a solicitat constatarea caducității de plin drept a

Decretului de expropriere nr. 327/1984 cu privire la suprafața de teren

aflată în litigiu, care a fost disjuns, formând obiectul unui alt dosar

(nr. x/99/2012), în care judecata a fost suspendată, astfel încât a fost

privită ca întemeiată critica vizând pronunțarea și cu privire

la un aspect care nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a

părților.

Referitor

la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiul

Iași, a excepției lipsei capacității procesuale de

folosință și excepția lipsei calității procesuale

pasive a Consiliului Local Iași și a Primăriei Municipiului

Iași, conchide instanța de apel, motivat de incidența

dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 - invocate prin

întâmpinarea formulată în apel - urmează să se pronunțe

Tribunalul Iași atunci când va stabili cadrul procesual în

rejudecare."

Prin

Decizia nr. 463 din 17 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, s-a respins ca nefondat recursul declarat de Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva Deciziei nr. 114

din 19 mai 2014 a Curții de Apel Iași.

Pentru

a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut următoarele:

"Din

examinarea întregului istoric al cauzei, rezultă deci că nemișcătorul

în discuție, care nu a ieșit niciodată din posesia foștilor

și respectiv actualilor proprietari tabulari, nu face obiect de

reglementare al Legii nr. 10/2001, întrucât deși, formal, a fost supus

unei exproprieri, înainte de anul 1990, această măsură nu a

fost, în fapt, niciodată finalizată, imobilul nefiind preluat efectiv

de Stat și rămânând continuu, în stăpânirea proprietarilor

săi. Or, scopul declarat al Legii nr. 10/2001, l-a constituit tocmai

restituirea - în natură ori prin echivalent - imobilelor preluate în mod

abuziv, în perioada de referință a legii.

Tot

astfel, scopul demersului judiciar ce a dus la pornirea litigiului de

față, nu este obligarea pârâtului de a restitui imobilul (care,

așa cum s-a arătat, a rămas mereu în posesia proprietarilor

tabulari) reclamanta aducând în discuție anumite cauze de ineficacitate

juridică, în legătură cu titlul de proprietate pe care Statul

încearcă să i-l opună, în cadrul acțiunii în revendicare a

terenului în suprafață de 1200 mp, ce face obiectul Dosarului nr.

x/99/2009, al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă.

Ca

atare, în stabilirea cadrului procesual, tribunalul s-a raportat greșit la

prevederile Legii nr. 10/2001, respingând acțiunea ca inadmisibilă,

cu ignorarea temeiului indicat în cererea introductivă, respectiv art. 6

alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 35 din Legea nr.

33/1994. Astfel, alin. (1) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispune că

aparțin domeniului public sau privat al statului (ori unităților

administrativ-teritoriale) doar bunurile dobândite cu titlu valabil de Stat în

perioada de referință a legii, corelativ, alin. (3) al textului

statuând asupra competenței instanțelor de a stabili valabilitatea

unui astfel de titlu.

Tot

astfel, art. 35 al Legii nr. 33/1994, republicată, stabilește că

dacă în termen de 1 an, bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate

potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după

caz, lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să

ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare

de utilitate publică, text ce se impune a fi interpretat în funcție

de situația particulară a speței, în care preluarea de facto nu

a operat nici înainte și nici după 27 mai 1994, data intrării în

vigoare a actului normativ.

În

consecință, așa cum judicios s-a reținut, elementul

definitoriu în delimitarea câmpului de aplicare al Legii nr. 10/2001 se

raportează la preluarea efectivă a imobilului litigios de către

stat, respectiv că nemișcătorul să se afle, la data

intrării în vigoare a legii speciale, în posesia uneia dintre

entitățile abilitate de art. 21 alin. (1) și (2), din lege,

să soluționeze cererea de restituire în natură ori, după

caz, prin echivalent."

Cauza

a fost reînregistrată sub nr. x/99/2012* pe rolul Tribunalului Iași

la 15 aprilie 2015 ca urmare a casării Sentinței civile nr. 223 din

27 ianuarie 2014 a Tribunalului Iași.

La

solicitarea reclamantei s-a administrat în cauză proba cu înscrisuri,

interogatorii ale părților și expertiză tehnică în

specialitatea topografie cadastru, raport întocmit de expert C. și

supliment.

Tribunalul

a reținut, relativ la limitele învestirii acestei instanțe,

împrejurarea că obiect al cercetării judecătorești este

doar capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității

absolute a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de

expropriere nr. 327/1984, deoarece cererea privind constatarea

caducității a fost disjunsă.

Astfel,

s-a disjuns prin Sentința nr. 819 din 2 aprilie 2012, capătul de

cerere având ca obiect constatarea caducității de plin drept a

Decretului de Expropriere nr. 327/1984, raportat la dispozițiile art. 35

al Legii nr. 33/1994, cerere ce a fost înregistrată separat sub nr.

x/99/2012.

Prin

încheierea din 23 aprilie 2012 s-a dispus, în baza art. 244 (1) pct. 1 C. proc.

civ. de la 1865, suspendarea judecării cauzei până la

soluționarea irevocabilă a capătului de cerere având ca obiect

constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului

decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984, capăt de cerere ce

face obiectul prezentului dosar.

Prin

urmare, instanța este obligată a avea în vedere faptul că

excepția inadmisibilității a fost irevocabil respinsă

precum și cele statuate în considerentele deciziilor pronunțate de

Curtea de Apel Iași și Înalta Curte de Casație și

Justiție în apelul și respectiv recursul exercitate în primul ciclu

procesual al cauzei, astfel cum au fost anterior expuse.

Relativ

la celelalte excepții invocate de pârâți, ce au fost unite cu fondul

la termenul din 28 mai 2015, văzând art. 137 C. proc. civ., Tribunalul a

constatat următoarele:

Excepția

lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei

municipiului Iași a fost apreciată ca fiind întemeiată și a

fost admisă față de dispozițiile Legii nr. 215/2001.

În

ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale a

Primăriei municipiului Iași instanța a reținut că,

potrivit art. 41 C. proc. civ. orice persoană care are folosința

drepturilor civile poate să fie parte în judecată.

Capacitatea

procesuală de folosință este acea parte a capacității

juridice civile care constă în aptitudinea unei persoane de a avea

drepturi și obligații pe plan procesual. Așadar capacitatea este

un atribut ce aparține în exclusivitate subiectelor de drept, persoane

fizice sau juridice. Potrivit art. 42 C. proc. civ. lipsa capacității

poate fi invocată în orice stare a pricinii

Conform

art. 91 din Legea nr. 215/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

268/2006 "Primarul, viceprimarul, secretarul unității

administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului

constituie o structură funcțională cu activitate

permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau

municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local

și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale

colectivității locale." În sensul dispozițiilor legale,

primăria reprezintă doar o structură funcțională, un

aparat tehnic-administrativ aflat în subordonarea primarului, ca organ

administrativ executiv, aparat creat pentru transpunerea în practică a

atribuțiilor executive în cadrul unității

administrativ-teritoriale. Legea nr. 215/2001 astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 268/2006 nu enumeră primăriile între

autoritățile administrative și nicio dispoziție legală

nu conferă primăriei personalitate juridică, nerecunoscând-o ca

persoană juridică distinctă. În sensul Legii nr. 215/2001

autoritate administrativă distinctă este doar primarul și nu

primăria, față de care s-a formulat prezenta acțiune.

Întrucât

niciun text de lege nu conferă primăriei personalitate juridică,

aceasta neîntrunind condițiile legale pentru a dobândi acest statut

(neavând patrimoniu propriu), fiind definită de lege exclusiv ca o

simplă structură funcțională, lipsindu-i capacitatea de

folosință și implicit de exercițiu, instanța a

apreciat că excepția ridicată este întemeiată, motiv pentru

care o va admite.

Excepția

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Iași

și a Statului Român sunt vădit neîntemeiate față de probele

administrate și de limitele învestirii acestei instanțe

învestită doar cu constatarea nulității absolute a titlului de

proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere a Consiliului de

Stat al Republicii Socialiste România nr. 327/1984 vizând imobilul în suprafață

de 1590 mp situat în Iași.

Tribunalul

nu a putut primi susținerile Statului Român relative la regimul juridic

actual al bunului imobil atât timp cât acestea nu sunt probate în prezentul

dosar. Tribunalul a observat că nu s-a dovedit în speță că

terenul ar fi fost trecut în administrarea directă a Municipiului

Iași și respectiv, în domeniul său privat.

Pe

fond, tribunalul a constatat acțiunea ca fiind în parte întemeiată,

respectiv în limitele și pentru considerentele ce succed. Tribunalul a

constatat că bunul imobil litigios a făcut obiectul Decretului de

expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 (copie depusă la dosar) act

normativ ce a fost emis în vederea realizării obiectivului de

investiții "Ansamblu de locuințe Canta IV - Municipiul

Iași", scop în care s-a dispus exproprierea unor terenuri în

suprafață totală de 74.005,15 mp, ce includea și

suprafață litigioasă.

Tribunalul

a notat că imobilul nu a fost preluat efectiv de Stat, iar obiectivul de

investiții "Ansamblu de locuințe Canta IV - Municipiul

Iași" nu a mai fost realizat. La data de 14 martie 1986, s-a încheiat

o promisiune de vânzare-cumpărare între D. și numitul E.

Prin

Sentința civilă nr. 11689 din 18 octombrie 2007 a Judecătoriei

Iași, rămasă irevocabilă la 28 decembrie 2008,

pronunțată în Dosarul nr. x/245/2007, s-a admis, în parte

acțiunea formulată de reclamantul E. în contradictoriu cu pârâta D.,

vizând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de

contract de vânzare-cumpărare, privind terenul în suprafață de

1800 mp situat în Iași și s-a constatat că imobilul, în

suprafață de 1590,174 mp, a fost "transmis" în proprietatea

cumpărătorului E., în schimbul prețului în cuantum de 8000 lei,

încasat la 14 martie 1986, de vânzătoarea D.

Tribunalul

a constatat acțiunea ca fiind în parte întemeiată, fiind incidente în

cauză prevederile art. 6 alin. (1), (3) din Legea nr. 213/1998. Astfel,

alin. (1) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispune că aparțin

domeniului public sau privat al statului (ori unităților administrativ-teritoriale)

doar bunurile dobândite cu titlu valabil de Stat în perioada de

referință a legii, iar alin. (3) al textului statuează asupra

competenței instanțelor de a stabili valabilitatea unui astfel de

titlu.

Tribunalul

a constatat că Decretul nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii

Socialiste România nu a fost publicat în Monitorul Oficial, astfel cum prevedea

în mod imperativ art. 69 din Constituția României din 1965. Art. 69

dispunea: "Consiliul de Stat emite decrete și adoptă

hotărâri. Decretele și hotărârile se semnează de

Președintele Republicii Socialiste România. Decretele normative se

publică în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România".

Decretele

emise de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, în calitate de

organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat Marii

Adunări Naționale (art. 62), aveau caracterul unor norme cu putere de

lege [art. 64 alin. (1)] și în consecință trebuiau publicate,

după semnarea lor de către președinte, în Buletinul Oficial al

Republicii Socialiste România [art. 69 alin. (2)]. În conformitate cu

prevederile Constituției din 1965, principalele acte normative erau

legile, adoptate de Marea Adunare Națională și decretele emise

de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România. Prin urmare, un act

normativ adoptat, dar nepublicat în Buletinul Oficial trebuie considerat ca

neintrat în vigoare, inexistent.

Instanța

a notat că, în mod constant, în doctrină și jurisprudența

în materie s-a statuat că un act normativ nu poate fi niciodată

clandestin.

Tribunalul

a observat că Decretul de expropriere nr. 327/1984 nu a fost publicat cu

ocazia adoptării lui, ci doar în anul 2009, conform Hotărârii

Guvernului nr. 517/2009 (Anexa I poziția 245, publicată în M. Of. nr.

424 bis/22.06.2009). Această publicare, făcută după

schimbarea ordinii de drept din România în anul 1989, nu a fost realizată

în scopul de a da eficiență juridică actului normativ, în sensul

intrării lui în vigoare, ci în scopul de declasificare a unor decrete ale

Consiliului de Stat adoptate în perioada 1956 - 1989 și a unor decrete

prezidențiale emise în perioada 1974 - 1989.

În

considerarea argumentelor expuse, Tribunalul a admis în parte cererea,

respectiv numai cu privire la terenul în suprafață de 300 mp ce a

fost preluat prin Decretul nr. 327/1984, din proprietatea familiei F., și

a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de

proprietate al Statului doar cu privire la terenul ce se afla în proprietatea

persoanelor de la care a fost dobândit dreptul de proprietate de către

reclamantă, prin vânzări succesive ale imobilului.

Tribunalul

a avut în vedere regimul juridic al nulității absolute care impune a

se verifica dacă la momentul actului de expropriere erau întrunite cauzele

de nulitate. Ori, atât timp cât dreptul de proprietate a fost dobândit de

reclamantă ca urmare a înstrăinării inițiale realizată

de D., doar în raport cu drepturile de proprietate pe care le avea această

persoană, și care au făcut obiect al exproprierii, se poate

solicita de către reclamantă a se verifica legalitatea Decretului nr.

327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.

Tribunalul

a mai avut în vedere în vedere faptul că din concluziile raportului de

expertiză întocmit de expert C. și ale suplimentului la raport

coroborate cu anexele la Decretul nr. 327/1984 a rezultat cu evidență

faptul că doar suprafața de 300 mp a făcut obiectul exproprierii

din proprietatea familiei F., restul suprafeței până la 1590 mp fiind

expropriată din proprietatea altor persoane, ce nu sunt părți în

această cauză și nici nu se afla în raporturi juridice încheiate

anterior cu reclamanta SC A. SRL.

Instanța

a constatat că doar proprietarii expropriați la acea epocă

și moștenitorii lor puteau invoca nulitatea, vătămarea

produsă prin Decretul de expropriere nr. 327/1984, cu privire la

diferența până la 1.590 mp.

Constatarea

nulității parțiale a Decretului nr. 327/1984 pentru nepublicarea

în Monitorul Oficial și pentru neacordarea despăgubirilor cuvenite

proprietarului expropriat face de prisos analiza motivului relativ la

inexistența unei decizii administrative individuale, emisă în baza

aceluiași decret, cu privire la imobilul litigios.

În

considerarea celor expuse anterior, Tribunalul a admis în parte acțiunea

și a dispus în sensul celor cuprinse în prezenta sentință. A

fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de

folosință a Primăriei Municipiului Iași și în

consecință a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL

în contradictoriu cu Primăria Municipiului Iași.

Au

fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Consiliului Local Iași și a

Statului Român.

În

baza art. 6 alin. (1), (3) din Legea nr. 213/1998 a fost admisă în parte

cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu

pârâții Municipiul Iași, Consiliul Local Iași și Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice a Județului

Iași. Tribunalul a constatat nulitatea absolută parțială a

titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr.

327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la

suprafața de 300 mp, imobil situat în Iași, identificat în planul de

situație din anexa nr. 3 la raportul de expertiză C., depus la dosar

vol. II.

A

fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC A. SRL privind

constatarea nulității absolute parțiale a titlului de

proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al

Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la

diferența de suprafață de 1.290 mp situată în Iași.

În

baza art. 274 alin. (1) și (3), art. 276 C. proc. civ. de la 1865

pretențiile reclamantei au fost admise doar în parte, fiind obligați

pârâții, în solidar, să plătească reclamantei SC A. SRL

suma de 5.405 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu

expert (405 lei) și onorariu redus de avocat (de la 28.435 lei redus la

5.000 lei).

Tribunalul

a notat că instanța poate, chiar și din oficiu, să

reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând

onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit

disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu

activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de

circumstanțele cauzei.

În

același sens este și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea

pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt

cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea

urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli

necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Criteriile

pe care tribunalul le-a avut în vedere în speță, în aprecierea

valorii onorariului avocatului, sunt valoarea pricinii, complexitatea,

dificultatea litigiului, activitatea efectiv desfășurată de

avocat la termenele acordate și pretențiile efectiv admise.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel SC A. SRL care a arătat în fapt,

că este, în prezent, proprietara și deținătoarea terenului

aflat în litigiu, în suprafață de 1.590 mp situat în Iași, având

nr. cadastral x și înscris în C.F. nr. x1 (provenită din conversia

C.F. nr. x2) a municipiului Iași. Aceasta a dobândit imobilul prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 mai 2008 de la

proprietarii tabulari - soții E. și G. Aceștia, la rândul lor,

dobândiseră anterior proprietatea în baza Sentinței civile nr. 11689

din 18 octombrie 2007 a Judecătoriei Iași, rămasă

definitivă și irevocabilă la 07 ianuarie 2008, de la D. cu care

aveau încheiat un act sub semnătură privată (promisiune de

vânzare), la data de 14 martie 1986.

În

prezent, această cauză (având ca obiect revendicare imobiliară)

se află în faza de recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție (Dosar nr. x/99/2009), fiind suspendată judecata

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a

prezentului dosar.

Pentru

a se opune pretențiilor din această revendicare,

apelanta-reclamantă a formulat în contradictoriu cu

intimații-pârâți o acțiune prin care a solicitat, în principal,

constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului

decurgând din Decretului de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 emis de

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la terenul în

litigiu, iar în subsidiar, constatarea caducității de plin drept a

Decretului de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 cu privire la

aceeași suprafață de teren.

Prin

Sentința nr. 859 din 11 mai 2016, pronunțată pe fondul cauzei,

în rejudecare, Tribunalul Iași a admis în parte cererea formulată de

reclamanta-apelantă SC A. SRL, doar cu privire la o suprafață de

300 mp din totalul suprafeței de 1590 mp aflată în litigiu, iar

pentru diferența de suprafață de 1.290 mp instanța de fond

a respins acțiunea.

Consideră

că, tocmai din existența acestei suprapuneri în fapt decurge atât

interesul juridic al reclamantei în formularea prezentei acțiuni, precum

și calitatea procesuală activă a acesteia în cadrul prezentei

cauze.

De

asemenea, subliniază că nu prezintă relevanță în

speță dacă această suprafață din prezent, se

suprapune, în raport cu data exproprierii, peste o singură parcelă

aparținând unui singur proprietar, ori dacă se suprapune peste mai

multe parcele, având la acel moment din trecut proprietari diferiți. Aspectul

esențial este acela de a ști dacă întreaga suprafață

din litigiu, pe care în prezent o deține în proprietate

apelanta-reclamantă, a fost cuprinsă printre suprafețele ce au

făcut obiectul decretului de expropriere.

În

consecință, ca urmare a existenței acestei suprapuneri, pentru

întreaga suprafață din litigiu, analizând prin prisma motivelor de

nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată, se apreciază

că nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului decurgând

din decretul de expropriere, se impune a fi aplicată la întreaga

suprafață de teren aflată în litigiu și nu doar pentru o

parte din această suprafață, așa cum în mod greșit a

procedat instanța de fond.

În

ceea ce privește diferența de suprafață de 40 mp dintre cea

a terenului în litigiu (1590 mp) și cea a fostelor proprietăți

cu care acesta se suprapune (300 mp și 1250 mp), ea se explică,

așa cum a precizat și expertul, ca urmare a diferențelor de

măsurători dintre suprafețele consemnate în actele administrative

mai vechi, întocmite în anul 1984, în vederea exproprierii celor două

foste proprietăți și măsurătorile de mai mare

acuratețe, efectuate cu mijloace moderne, în cadrul unor expertize

topografice judiciare.

Deși

a reținut corect această situație de fapt, așa cum

rezultă din întreg probatoriul administrat, respectiv că terenul în

litigiu, aflat în prezent în proprietatea și posesia apelantei-reclamante,

se suprapune exact peste două foste proprietăți ce au fost

cuprinse printre cele care au fost supuse măsurii de expropriere, conform

Decretului nr. 327/1984, respectiv cele aparținând familiilor F. și

H., instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare

greșită a legii în raport cu situația de fapt

reținută. Astfel, instanța de fond, deși a găsit

întemeiate toate motivele de nulitate absolută invocate prin cererea de

chemare în judecată, a admis acțiunea reclamantei numai în parte, cu

privire doar la suprafața de 300 mp cu care figura în documentele de

expropriere familia F., considerând că doar această

suprafață de teren "se afla în proprietatea persoanelor de la

care a fost dobândit dreptul de proprietate de către reclamantă, prin

vânzări succesive ale imobilului".

De

asemenea, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei cu privire

la restul suprafeței până la 1590 mp, respectiv pentru 1.290 mp,

reținând, în esență, că "această

suprafață a fost expropriată din proprietatea altor persoane, ce

nu sunt părți în această cauză și nici nu se află

în raporturi juridice încheiate anterior cu reclamanta SC A. SRL.

Distincția

de mai sus, operată de către instanța de fond în cadrul analizei

juridice asupra speței, este profund greșită, fiind

făcută cu încălcarea legii, iar acest fapt a condus la

pronunțarea unei soluții nelegale. Practic, instanța a

pronunțat soluții contrare pentru două suprafețe aflate în

situații juridice identice, respectiv ambele formează proprietate

actuală a apelantei și ambele au fost supuse aceleiași

măsuri de expropriere.

Așa

cum a arătat mai sus, apelanta-reclamantă SC A. SRL este, în prezent,

proprietara și deținătoarea întregului teren aflat în litigiu,

în suprafața totală de 1590 mp, situat în Iași, având nr.

cadastral x, fiind intabulată în această calitate în C.F. nr. x1

(provenită din conversia C.F. nr. x2) a municipiului Iași.

În

raport de obiectul cu care a fost învestită în prezenta cauză,

instanța de fond a soluționat în mod greșit acțiunea,

supunând analizei titlul de proprietate al apelantei-reclamante asupra

terenului în litigiu, nesocotind faptul esențial că atât titlul de

proprietate al acesteia (act autentic de vânzare-cumpărare), cât și

cel al autorilor săi (sentință civilă definitivă

și irevocabilă) sunt necontestate și sunt opozabile

terților ca urmare a înscrierii lor în cartea funciară.

În

concret, apelanta-reclamantă beneficiază deplin de prezumțiile

și de efectele juridice de opozabilitate consacrate prin prevederile art.

30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a

publicității imobiliare (forma în vigoare la data înscrierii

dreptului de proprietate al reclamantei, respectiv în anul 2008).

Titlul

de proprietate al apelantei, ce constă într-un act de

vânzare-cumpărare întocmit în formă autentică notarială, nu

a fost contestat niciodată și în consecință

beneficiază de o prezumție de legalitate.

Mai

mult, titlul de proprietate al autorilor direcți ai apelantei, ce

constă într-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, a intrat în puterea lucrului judecat, beneficiind

astfel de o prezumție absolută de legalitate.

Pe

fondul cauzei, se impune ca analiza motivelor de nulitate absolută a

exproprierii să fie făcută în raport de momentul la care aceasta

ar fi operat (anul 1984) și respectiv cu privire la ambele loturi peste

care, în prezent, se suprapune proprietatea apelantei-reclamante.

Susține

în continuare toate motivele de nulitate absolută, ce au fost invocate

inițial prin cererea de chemare în judecată și mai apoi

analizate pe larg, prin prisma probatoriului, în cuprinsul notelor de concluzii

scrise depuse la instanța de fond de către reclamantă, motiv

pentru care înțelege să nu le mai reia, pur formal, și în

cuprinsul prezentei cereri de apel.

În

ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de

apelanta-reclamantă, aferente judecății în fața

instanței de fond, susține că au fost în mod nelegal cenzurate

și acordate doar în parte. În legătură cu acest aspect

precizează faptul că, deși cererea de chemare în judecată a

fost admisă în parte, instanța de fond a omis să acorde cu titlu

de cheltuieli de judecată cel puțin o parte din valoarea taxei de

timbru achitată de reclamantă, proporțională cu

pretențiile efectiv admise, încălcând prin aceasta dispozițiile

art. 274 alin. (2) C. proc. civ. (1865).

Împotriva

Sentinței civile nr. 859/2016 din 11 mai 2016 a Tribunalului Iași a

formulat apel și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice Iași care apreciază că sentința Judecătoriei

Iași, este criticabilă sub aspectul respingerii ca total nefondate a

excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Așa

cum a arătat și în fața instanței de fond, calitatea

procesuală pasivă în procesul civil trebuie să corespundă

calității de persoană obligată în cadrul raportului juridic

de drept material dedus judecății. Calitatea de reclamant în procesul

civil aparține numai persoanei care pretinde că i-a fost

încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât în procesul civil

poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a

încălcat sau nu a recunoscut acel drept.

În

ceea ce privește atribuțiile pe care Ministerul Finanțelor

Publice le poate îndeplini pentru Statul Român reiterează

dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea

și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, coroborate cu

dispozițiile art. 223 C. civ. prin care se prevede că: (1) în

raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca

titular de drepturi și obligații, statul participă prin

Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește

un alt organ în acest sens.

Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Iași, în calitatea sa generică de

reprezentant al statului, în cazurile expres și limitativ, stabilite prin

lege în acest sens, nu are o atare calitate expresă în prezentul litigiu, în

acest caz interesele și drepturile statului fiind apărate prin

reprezentanții Municipiului Iași - persoana juridică a

cărei calitate procesuală pasivă este indiscutabilă.

Așadar,

în cazul de față, raportat la cererea reclamantei, Statul român prin

Ministerul Finanțelor Publice nu poate răspunde în calitate de pârât

în cauza de față pentru constatarea nulității absolute a

titlului de proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere nr.

327 din 18 septembrie 1984 emis de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste

România, cu privire la imobilul situat în Iași, întrucât prin lege sunt

stabilite alte instituții competente să administreze aceste imobile.

Pentru

a determina la momentul actual, cine este beneficiarul imobilului, trebuie

avută în vedere legislația în vigoare la data luării în posesie

a bunului și normele legale în vigoare ce stabilesc titularii dreptului de

proprietate publică și reprezentarea în justiție.

Domeniul

public este format, în principiu din bunurile care servesc la uzul tuturor

și, ca urmare, au un regim juridic special, fiind exceptate de la regulile

de drept comun ale proprietății.

Bunurile

din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile,

după cum se prevede în mod expres în art. 136 alin. (4) Constituția

României.

Dreptul

de administrare a patrimoniului unităților administrativ-teritoriale

revine autorităților administrației publice prin care se

realizează autonomia locală, acestea asigurând și reprezentarea

în relațiile cu terții.

Reclamanta

trebuia să dovedească faptul că imobilele se află,

indiferent sub ce formă, în proprietatea Statului român prin Ministerul

Finanțelor Publice pentru a justifica astfel cererea de chemare în

judecată formulată în contradictoriu această parte.

Apreciază

ca imobilul în discuție, practic se regăsește în patrimonial

Municipiului Iași și se include astfel în categoria bunurilor care

fac parte din domeniul public de interes local, conform dispozițiilor

Legii nr. 213/1998. Analizând conținutul actului juridic a cărui anulare

se solicită, reiese în mod clar faptul ca beneficiar a fost și este

unitatea administrativ teritorială Iași prin Primar, și

nicidecum Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Sentința

sus-menționată este criticabilă și sub aspectul

acordării cheltuielilor de judecată în cuantum de câte 5.405 lei

reprezentând onorariu avocat, cu nesocotirea prevederilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Așa

cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa

jurisprudență (Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă la 26

august 2005, în cauza Costin împotriva României, M. Of. nr. 367/27.04.2006;

Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005 în cauza

Străin și alții împotriva României, M. Of. nr. 99/02.02.2006,

etc.), se poate afirma că și în dreptul intern partea care a

câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli

decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și

caracterul lor rezonabil.

Pe

de altă parte, având în vedere că susține în continuare

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, urmează că instanța de

control să analizeze și să constate că acest pârât nu se

află în culpă procesuală așa cum greșit a reținut

instanța de fond, și drept urmare nu poate fi obligat la plata

cheltuielilor de judecată.

Primarul

Municipiului Iași și Consiliul Local Iași au formulat apel

împotriva Sentinței civile nr. 859/2016 din 11 mai 2016 a Tribunalului

Iași considerând că rolul activ al instanței, ca principiu

fundamental al procesului civil nu trebuie confundat cu obligația acesteia

de a administra ea însăși toate probele cauzei deduse

judecății, în lipsa unor diligențe depuse de reclamant.

O

astfel de interpretare ar intra în contradicție cu un alt principiu al

procesului civil, cel al disponibilității, potrivit căruia

reclamantul este cel care fixează cadrul procesual, învestește

instanța cu soluționarea unei anumite cauze, iar conform prevederilor

Codului de procedură civilă și ale Codului civil, are

obligația procesuală de a-și proba pretențiile.

Astfel,

apreciază ca fiind neîntemeiată motivarea instanței cu privire

la constatarea nulității absolute parțiale a Decretului nr.

327/1984, respectiv pentru faptul că acest act nu a fost publicat în

Monitorul Oficial și că nu au fost acordate despăgubiri

proprietarului expropriat.

Mai

mult, efectul constatării nulității actului ar conduce la

repunerea părților în situația anterioară emiterii actului,

situație ce nu este posibilă în prezent.

Totodată,

conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul

public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale, terenurile dobândite de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, dacă ele au intrat în posesia statului în

temeiul unui titlu valabil cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat.

De

asemenea, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv

cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate

de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.

Așadar,

reclamanta încearcă să ocolească procedura prevăzută

de Legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001.

Cât

privește terenul din sos. K., acesta a fost de asemenea expropriat în

temeiul Decretului nr. 327/1984 de la fam. H.

La

momentul emiterii Decretului nr. 327/1984 terenurile respective au fost trecute

în proprietatea statului și au fost date în administrarea directă a

Municipiului Iași.

Raportat

la dezvoltarea motivelor de apel din cererile de apel deduse

judecății, Curtea a procedat la examinarea criticilor din apelul

formulat de Primarul Mun. Iași, Consiliul Local Iași și a

Statului Român prin Ministerul de Finanțe care se referă la

excepțiile de procedură de fond, care în opinia acestora fac de

prisos examinarea pe fond a pretențiilor deduse judecății.

În

acest sens, Curtea a notat că prin cererea de apel formulată de

Primarul Mun. Iași și Consiliul Local Iași se invocă lipsa

de interes a reclamantului în promovarea cererii de chemare în judecată.

Curtea

a constatat că toate criticile subsumate acestui motiv de apel sunt

nefondate.

În

cauză, interesul reclamantului în promovarea acțiunii este unul

practic, material, deoarece prin cererea de chemare în judecată se

invocă cauze de nulitate a titlului pe care pârâții încearcă

să-l opună acestuia în cadrul acțiunii în revendicare,

aflată în curs de soluționare și care vizează acest teren.

Cu

privire la criticile formulate de Statul Român prin Ministerul de Finanțe

în legătură cu modul de soluționare de către prima

instanță a excepției lipsei calității procesuale

pasive în ceea ce o privește, Curtea a constatat că sunt nefondate.

Astfel,

reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a Decretului de

expropriere nr. 327/1984 prin care s-a decretat că se expropriază

și se trec în proprietatea statului mai multe suprafețe de teren.

Cum

prin acest decret Statul Român a urmărit să dobândească un drept

de proprietate prin expropriere, iar reclamanta prin prezenta acțiune

invocă cauze de nulitate a acestui act normativ este evident că în

raportul juridic dedus judecății Statul Român prin Ministerul de

Finanțe justifică calitatea procesuală pasivă.

În

continuare au fost examinate criticile din apelul formulat de pârâții

Primarul Mun. Iași, Consiliul Local Iași și Statul Român, prin

Ministerul de Finanțe care se referă la fondul litigiului, respectiv

la constatarea nulității absolute parțiale a titlului de

proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al

Consiliului de Stat cu privire la suprafața de 300 mp, imobil situat în

Iași.

Curtea

a constatat că Tribunalul a pronunțat o soluție corectă în

raport de regimul juridic al nulității absolute al actelor juridice,

verificând dacă la emiterea actului contestat au fost respectate

dispozițiile legale în vigoare la data emiterii Decretului.

Din

interpretarea normelor fundamentale cuprinse în această lege

fundamentală, a rezultat că Decretul de expropriere adoptat de fostul

Consiliu de Stat care era organul suprem al puterii de stat, făcea parte

din categoria actelor cu caracter legislativ, mai ales în domeniul exproprierii

având în vedere că dispozițiile art. 645 C. civ. de la 1864 se

referă la lege ca temei de dobândire a proprietății.

Acest

decret care constituia în materia exproprierii, titlul de proprietate, în

raport de dispozițiile art. 645 C. civ., pentru ca să-și

producă efecte trebuia publicat în Buletinul Oficial al Republicii

Socialiste România. Totodată, în raport de art. 12 din Constituția

Republicii Socialiste România de la 1965, terenurile puteau fi expropriate

numai pentru lucrări de interes public și cu plata unei juste

despăgubiri, ceea ce în cauză nu s-a dovedit că ar fi fost

acordate persoanei vizată de decret și anume I.

Așa

fiind, cele două cauze de ineficacitate juridică operante în

speță au determinat nulitatea absolută parțială astfel

cum a fost constatată de prima instanță.

Criticile

formulate din apelul formulat de Primarul Mun. Iași și Consiliul

Local Iași referitoare la incidența în cauză a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 au fost apreciate ca nefondate atâta timp

cât acest aspect a fost tranșat irevocabil prin Decizia nr. 463 din 17

februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care

a menținut Decizia nr. 114 din 19 mai 2014 a Curții de Apel

Iași.

Referitor

la apelul formulat de reclamanta SC A. SRL, Curtea a constatat că acesta

este nefondat.

Cu

titlu preliminar, Curtea a notat că în mod corect Tribunalul a respins capătul

de cerere care viza constatarea nulității absolute parțiale a

Decretului nr. 327/1984 pentru diferența de 1.290 mp teren situat în

Iași.

Tribunalul

a stabilit corect că vătămarea pricinuită reclamantei în

raport de Decretul nr. 327/1984 se poate verifica numai în raport de

suprafața de 300 mp care a aparținut lui I., suprafață care

a fost dobândită de D., aspect necontestat în cauză.

Așa

fiind, Curtea a constatat că proprietarul original al terenului dobândit

ulterior de către reclamant a fost D. din patrimoniul căreia s-a

translat dreptul de proprietate lui E. și ulterior reclamantei.

Or,

în Decretul nr. 327/1984 autorul lui D. apare numai cu suprafața de 300

mp, iar în cauză nu s-a dovedit că diferența de teren care în

decret apare ca aparținând altor persoane, a fost dobândită de D. sau

de autorul ei de la acestea care sunt terți față de toate

operațiunile juridice încheiate în cauză.

Împrejurarea

că terenul aparținând altor persoane care se regăsesc în

Decretul nr. 327/1984 se identifică cu terenul deținut de către

reclamantă potrivit raportului de expertiză nu are

relevanță sub aspectul chestiunii deduse judecății atâta

timp cât reclamanta nu a dovedit nici interesul juridic nici vocația de

obține constatarea nulității absolute parțiale în

legătură cu suprafața de 1.290 mp.

În

lipsa dovedirii unui raport juridic între persoana în legătură cu

care se susține că i-ar fi aparținut suprafața de 1.290 mp

ce se regăsește în decret și reclamantă aceasta nu

justifică nicio vătămare, astfel că în mod corect nu a

obținut constatarea nulității absolute pentru această

suprafață de teren.

Curtea

a reamintit că nulitatea absolută este într-adevăr o

sancțiune care lipsește actul de eficacitate juridică, dar

aceasta nu poate fi invocată decât de persoana care dovedește o

vătămare directă, ceea ce în cauză nu s-a probat în

legătură cu diferența de teren.

Așa

fiind, toate criticile formulate de apelanta-reclamantă în

legătură cu respingerea celui de-al doilea capăt de cerere au

fost apreciate ca nefondate, precum și criticile din apelul Statului Român

și al reclamantei care vizează modalitatea de acordare a

cheltuielilor de judecată de către prima instanță.

În

speță, s-a arătat că onorariul de avocat a fost corect

redus prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea

și complexitatea activității depuse, astfel că nu s-a impus

nici majorarea, nici reducerea acestuia.

Curtea

a respins, așadar, apelurile formulate, păstrând sentința ca

legală și temeinică.

Împotriva

Deciziei nr. 685 din 18 octombrie 2016 a Curții de Apel Iași,

secția civilă, au declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin

administrator B. și pârâții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Iași, Municipiul Iași, prin

primar și Consiliul Local al Municipiului Iași.

Recurenta

reclamantă SC A. SRL a solicitat, în principal, casarea cu trimitere spre

rejudecare a cauzei la instanța de apel, în baza prevederilor art. 312

alin. (5) și art. 313 C. proc. civ., având în vedere faptul că

această instanță a soluționat procesul fără a

intra în cercetarea fondului pricinii.

În

subsidiar, a arătat că sunt incidente motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. (7) și pct. (9) C. proc. civ., având în

vedere atât faptul că hotărârea atacată cuprinde în considerente

motive contradictorii, cât și faptul că a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În

analiza motivului de nelegalitate ce impune casarea cu trimitere spre

rejudecare a cauzei la instanța de apel în baza prevederilor art. 312

alin. (5) și art. 313 C. proc. civ., respectiv faptul că această

instanță a soluționat procesul fără a intra în

cercetarea fondului, se arată că prin cererea de apel formulată,

reclamanta SC A. SRL a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate,

în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată privind

constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului

decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al Consiliul de Stat al

Republicii Socialiste România, cu privire la întreaga suprafață de

1590 mp, imobil situat în Iași, și nu doar cu privire la o

suprafață de 300 mp din acest imobil, așa cum în mod greșit

a procedat instanța de fond.

Având

în vedere motivele și criticile formulate prin cererea de apel de

către reclamantă, Curtea de Apel Iași ar fi trebuit să

verifice, pe fondul cauzei, legalitatea titlului de proprietate decurgând din

expropriere, în ceea ce privește diferența de suprafață

până la 1590 mp, respectiv de 1.290 mp. Astfel, pentru a soluționa

corect fondul cauzei, instanțele de fond ar fi trebuit să verifice

legalitatea exproprierii prin prisma motivelor de nulitate absolută

invocate prin cererea de chemare în judecată, cu privire la întreaga

suprafață deținută de reclamantă și aflată

în litigiu (1590 mp) și nu doar pentru o parte din aceasta (300 mp).

Practic, pentru diferența de suprafață de 1.290 mp,

instanțele de fond nu au soluționat fondul cauzei deoarece au omis

să analizeze motivele de nulitate ale titlului decurgând din expropriere

și cu privire la această suprafață. Mai mult, în raport cu

situația de fapt care a condus la declanșarea prezentului litigiu se

arată că din partea societății reclamante există un

interes juridic determinat, legitim, personal și actual pentru a-și

apăra proprietatea, prin promovarea unei acțiuni prin care pune în

discuție tocmai valabilitatea titlului de proprietate al adversarilor

săi din cadrul acțiunii în revendicare. Din această rațiune

a și fost suspendată judecată în procesul de revendicare

imobiliară dintre părți, deoarece rezolvarea acestuia

atârnă tocmai de modul în care va fi soluționată în cadrul

prezentei cauze problema legalității pretinsului titlu de proprietate

decurgând din expropriere.

Interesul

juridic al recurentei-reclamante SC A. SRL în promovarea acțiunii de

față se fundamentează tocmai pe calitatea acesteia de

proprietară actuală a imobilului în litigiu, calitate ce rezultă

fără echivoc din cuprinsul cărții funciare.

În

susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. (7) C.

proc. civ., respectiv faptul că hotărârea atacată cuprinde în

considerente motive contradictorii, se arată că o asemenea

contradicție gravă între motivele ce stau la baza unei hotărâri

judecătorești echivalează cu o veritabilă nemotivare

și lipsesc astfel hotărârea instanței de o componentă

esențială pentru însăși valabilitatea ei. Tocmai

absența unei motivări coerente a unei hotărârii

judecătorești lasă loc, în mod nepermis, la arbitrar și nu

permite părților implicate în litigiu să înțeleagă pe

deplin motivele hotărârii adoptate de către instanța care a

soluționat respectiva cauză.

În

concret, fiind învestită cu soluționarea excepției lipsei de

interes a reclamantei în promovarea acțiunii, invocată de către

apelanții-pârâți Municipiul Iași prin Primar și de

către Consiliul local Iași, instanța de apel, în cuprinsul

considerentelor deciziei, a hotărât mai întâi că această

excepție nu este întemeiată și în consecință a

respins-o în mod expres, că ulterior, în cuprinsul aceleiași

motivări, însă pe fondul cauzei, să concluzioneze că

reclamanta nu a dovedit interesul juridic necesar pentru a obține

constatarea nulității absolute a titlului de proprietate decurgând

din expropriere.

Se

consideră că această inconsecvență logică,

cuprinsă în motivarea instanței de apel afectează în mod

esențial soluționarea cauzei, fapt ce determină că

hotărârea pronunțată astfel să fie profund nelegală.

Cu

privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. (9) C. proc.

civ., respectiv faptul că hotărârea atacată a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, se arată

că, deși a reținut corect întreaga situație de fapt,

respectiv că terenul în litigiu, în suprafață totală de

1590 mp, aflat în prezent în proprietatea și posesia recurentei-reclamante

se suprapune exact peste două foste proprietăți ce au fost

cuprinse printre cele care au fost supuse măsurii de expropriere conform

Decretului nr. 327/1984, respectiv cele aparținând familiilor F. și

H., instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare

greșită a legii în raport cu situația de fapt

reținută.

Se

arată că în mod greșit a fost respinsă în parte

acțiunea reclamantei și respectiv apelul declarat de către

această cu privire la restul suprafeței până la 1590