ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 328/2017

Decizia nr. 328/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința nr. 859/2016 din 11 mai 2016 Tribunalul Iași a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Iași și în consecință, a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu Primăria Municipiului Iași, a respins excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâților Consiliului Local Iași și a Statului Român, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SRL reprezentată de administrator B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași, Consiliul Local Iași și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Județului Iași, a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la suprafața de 300 mp, imobil situat în Iași, identificat în planul de situație din anexa nr. 3 la raportul de expertiză C., depus la dosar vol. II, a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL privind constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la diferența de suprafață de 1.290 mp situată în Iași,

și a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 5.405 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu expert (405 lei) și onorariu redus de avocat (5.000 lei). Pentru a hotărât astfel Tribunalul a reținut următoarele: Tribunalul Iași prin Sentința nr. 819 din 2 aprilie 2012, a declinat - conform art. 158 alin. (3) C. proc. civ. - în favoarea Judecătoriei Iași, competența de soluționare a capătului de cerere vizând constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului român, decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984. S-a disjuns prin Sentința nr. 819 din 2 aprilie 2012, capătul de cerere având ca obiect constatarea caducității de plin drept a Decretului de Expropriere nr. 327/1984, raportat la dispozițiile art. 35 al Legii nr. 33/1994, cerere ce a fost înregistrată separat sub nr. x/99/2012.

Prin încheierea din 23 aprilie 2012 s-a dispus, în baza art. 244 (1) pct. 1, C. proc. civ. de la 1865, suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984, ce face obiectul prezentului dosar. Prin Sentința nr. 20707 din 5 decembrie 2012, Judecătoria Iași, secția civilă, a declinat, în favoarea Tribunalului Iași, competența de soluționare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului, decurgând din Decretul de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 și constatând ivit conflictul negativ de competență a sesizat Curtea de Apel Iași, în vederea stabilirii instanței competente.

Prin Sentința nr. 6 din 13 martie 2013, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a stabilit în favoarea Tribunalului Iași competența de soluționare a cauzei, în acord cu prevederile art. 2 pct. l lit. f) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, potrivit căruia tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de expropriere. Prin Sentința nr. 223 din 27 ianuarie 2014, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și în consecință a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu Statul Român, Municipiul Iași, Consiliul local Iași și Primăria Iași.

Din cuprinsul practicalei Sentinței civile nr. 223 din 27 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul Iași, a rezultat că dezbaterile au vizat doar capătul de cerere principal privind nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, în legătură cu care Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția inadmisibilității, însă Tribunalul s-a pronunțat și cu privire la inadmisibilitatea capătului de cerere subsidiar, prin care reclamanta a solicitat constatarea caducității de plin drept a Decretului de expropriere nr. 327/1984 cu privire la suprafața de teren aflată în litigiu, care a fost disjuns, formând obiectul unui alt dosar (nr. x/99/2012), în care judecata a fost suspendată, astfel încât a fost privită ca întemeiată critica vizând pronunțarea și cu privire la un aspect care nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a părților.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiul Iași, a excepției lipsei capacității procesuale de folosință și excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Iași și a Primăriei Municipiului Iași, conchide instanța de apel, motivat de incidența dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 - invocate prin întâmpinarea formulată în apel - urmează să se pronunțe Tribunalul Iași atunci când va stabili cadrul procesual în rejudecare." Prin Decizia nr. 463 din 17 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a respins ca nefondat recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva Deciziei nr. 114 din 19 mai 2014 a Curții de Apel Iași.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele: "Din examinarea întregului istoric al cauzei, rezultă deci că nemișcătorul în discuție, care nu a ieșit niciodată din posesia foștilor și respectiv actualilor proprietari tabulari, nu face obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001, întrucât deși, formal, a fost supus unei exproprieri, înainte de anul 1990, această măsură nu a fost, în fapt, niciodată finalizată, imobilul nefiind preluat efectiv de Stat și rămânând continuu, în stăpânirea proprietarilor săi. Or, scopul declarat al Legii nr. 10/2001, l-a constituit tocmai restituirea - în natură ori prin echivalent - imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada de referință a legii.

Tot astfel, scopul demersului judiciar ce a dus la pornirea litigiului de față, nu este obligarea pârâtului de a restitui imobilul (care, așa cum s-a arătat, a rămas mereu în posesia proprietarilor tabulari) reclamanta aducând în discuție anumite cauze de ineficacitate juridică, în legătură cu titlul de proprietate pe care Statul încearcă să i-l opună, în cadrul acțiunii în revendicare a terenului în suprafață de 1200 mp, ce face obiectul Dosarului nr. x/99/2009, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Ca atare, în stabilirea cadrului procesual, tribunalul s-a raportat greșit la prevederile Legii nr. 10/2001, respingând acțiunea ca inadmisibilă, cu ignorarea temeiului indicat în cererea introductivă, respectiv art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, alin. (1) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispune că aparțin domeniului public sau privat al statului (ori unităților administrativ-teritoriale) doar bunurile dobândite cu titlu valabil de Stat în perioada de referință a legii, corelativ, alin. (3) al textului statuând asupra competenței instanțelor de a stabili valabilitatea unui astfel de titlu. Tot astfel, art. 35 al Legii nr. 33/1994, republicată, stabilește că dacă în termen de 1 an, bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, text ce se impune a fi interpretat în funcție de situația particulară a speței, în care preluarea de facto nu a operat nici înainte și nici după 27 mai 1994, data intrării în vigoare a actului normativ.

În consecință, așa cum judicios s-a reținut, elementul definitoriu în delimitarea câmpului de aplicare al Legii nr. 10/2001 se raportează la preluarea efectivă a imobilului litigios de către stat, respectiv că nemișcătorul să se afle, la data intrării în vigoare a legii speciale, în posesia uneia dintre entitățile abilitate de art. 21 alin. (1) și (2), din lege, să soluționeze cererea de restituire în natură ori, după caz, prin echivalent." Cauza a fost reînregistrată sub nr. x/99/2012* pe rolul Tribunalului Iași la 15 aprilie 2015 ca urmare a casării Sentinței civile nr. 223 din 27 ianuarie 2014 a Tribunalului Iași. La solicitarea reclamantei s-a administrat în cauză proba cu înscrisuri, interogatorii ale părților și expertiză tehnică în specialitatea topografie cadastru, raport întocmit de expert C. și supliment.

Tribunalul a reținut, relativ la limitele învestirii acestei instanțe, împrejurarea că obiect al cercetării judecătorești este doar capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984, deoarece cererea privind constatarea caducității a fost disjunsă. Astfel, s-a disjuns prin Sentința nr. 819 din 2 aprilie 2012, capătul de cerere având ca obiect constatarea caducității de plin drept a Decretului de Expropriere nr. 327/1984, raportat la dispozițiile art. 35 al Legii nr. 33/1994, cerere ce a fost înregistrată separat sub nr. x/99/2012. Prin încheierea din 23 aprilie 2012 s-a dispus, în baza art. 244 (1) pct. 1 C. proc.

civ. de la 1865, suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984, capăt de cerere ce face obiectul prezentului dosar. Prin urmare, instanța este obligată a avea în vedere faptul că excepția inadmisibilității a fost irevocabil respinsă precum și cele statuate în considerentele deciziilor pronunțate de Curtea de Apel Iași și Înalta Curte de Casație și Justiție în apelul și respectiv recursul exercitate în primul ciclu procesual al cauzei, astfel cum au fost anterior expuse. Relativ la celelalte excepții invocate de pârâți, ce au fost unite cu fondul la termenul din 28 mai 2015, văzând art. 137 C. proc.

civ., Tribunalul a constatat următoarele: Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei municipiului Iași a fost apreciată ca fiind întemeiată și a fost admisă față de dispozițiile Legii nr. 215/2001. În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei municipiului Iași instanța a reținut că, potrivit art. 41 C. proc. civ. orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată. Capacitatea procesuală de folosință este acea parte a capacității juridice civile care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual. Așadar capacitatea este un atribut ce aparține în exclusivitate subiectelor de drept, persoane fizice sau juridice.

Potrivit art. 42 C. proc. civ. lipsa capacității poate fi invocată în orice stare a pricinii Conform art. 91 din Legea nr. 215/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2006 "Primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale." În sensul dispozițiilor legale, primăria reprezintă doar o structură funcțională, un aparat tehnic-administrativ aflat în subordonarea primarului, ca organ administrativ executiv, aparat creat pentru transpunerea în practică a atribuțiilor executive în cadrul unității administrativ-teritoriale.

Legea nr. 215/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2006 nu enumeră primăriile între autoritățile administrative și nicio dispoziție legală nu conferă primăriei personalitate juridică, nerecunoscând-o ca persoană juridică distinctă. În sensul Legii nr. 215/2001 autoritate administrativă distinctă este doar primarul și nu primăria, față de care s-a formulat prezenta acțiune. Întrucât niciun text de lege nu conferă primăriei personalitate juridică, aceasta neîntrunind condițiile legale pentru a dobândi acest statut (neavând patrimoniu propriu), fiind definită de lege exclusiv ca o simplă structură funcțională, lipsindu-i capacitatea de folosință și implicit de exercițiu, instanța a apreciat că excepția ridicată este întemeiată, motiv pentru care o va admite.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Iași și a Statului Român sunt vădit neîntemeiate față de probele administrate și de limitele învestirii acestei instanțe învestită doar cu constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere a Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 327/1984 vizând imobilul în suprafață de 1590 mp situat în Iași. Tribunalul nu a putut primi susținerile Statului Român relative la regimul juridic actual al bunului imobil atât timp cât acestea nu sunt probate în prezentul dosar. Tribunalul a observat că nu s-a dovedit în speță că terenul ar fi fost trecut în administrarea directă a Municipiului Iași și respectiv, în domeniul său privat.

Pe fond, tribunalul a constatat acțiunea ca fiind în parte întemeiată, respectiv în limitele și pentru considerentele ce succed. Tribunalul a constatat că bunul imobil litigios a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 (copie depusă la dosar) act normativ ce a fost emis în vederea realizării obiectivului de investiții "Ansamblu de locuințe Canta IV - Municipiul Iași", scop în care s-a dispus exproprierea unor terenuri în suprafață totală de 74.005,15 mp, ce includea și suprafață litigioasă. Tribunalul a notat că imobilul nu a fost preluat efectiv de Stat, iar obiectivul de investiții "Ansamblu de locuințe Canta IV - Municipiul Iași" nu a mai fost realizat.

La data de 14 martie 1986, s-a încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare între D. și numitul E. Prin Sentința civilă nr. 11689 din 18 octombrie 2007 a Judecătoriei Iași, rămasă irevocabilă la 28 decembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. x/245/2007, s-a admis, în parte acțiunea formulată de reclamantul E. în contradictoriu cu pârâta D., vizând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, privind terenul în suprafață de 1800 mp situat în Iași și s-a constatat că imobilul, în suprafață de 1590,174 mp, a fost "transmis" în proprietatea cumpărătorului E., în schimbul prețului în cuantum de 8000 lei, încasat la 14 martie 1986, de vânzătoarea D. Tribunalul a constatat acțiunea ca fiind în parte întemeiată, fiind incidente în cauză prevederile art. 6 alin. (1), (3) din Legea nr. 213/1998.

Astfel, alin. (1) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispune că aparțin domeniului public sau privat al statului (ori unităților administrativ-teritoriale) doar bunurile dobândite cu titlu valabil de Stat în perioada de referință a legii, iar alin. (3) al textului statuează asupra competenței instanțelor de a stabili valabilitatea unui astfel de titlu. Tribunalul a constatat că Decretul nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nu a fost publicat în Monitorul Oficial, astfel cum prevedea în mod imperativ art. 69 din Constituția României din 1965. Art. 69 dispunea: "Consiliul de Stat emite decrete și adoptă hotărâri. Decretele și hotărârile se semnează de Președintele Republicii Socialiste România.

Decretele normative se publică în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România". Decretele emise de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, în calitate de organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat Marii Adunări Naționale (art. 62), aveau caracterul unor norme cu putere de lege [art. 64 alin. (1)] și în consecință trebuiau publicate, după semnarea lor de către președinte, în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România [art. 69 alin. (2)]. În conformitate cu prevederile Constituției din 1965, principalele acte normative erau legile, adoptate de Marea Adunare Națională și decretele emise de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România. Prin urmare, un act normativ adoptat, dar nepublicat în Buletinul Oficial trebuie considerat ca neintrat în vigoare, inexistent.

Instanța a notat că, în mod constant, în doctrină și jurisprudența în materie s-a statuat că un act normativ nu poate fi niciodată clandestin. Tribunalul a observat că Decretul de expropriere nr. 327/1984 nu a fost publicat cu ocazia adoptării lui, ci doar în anul 2009, conform Hotărârii Guvernului nr. 517/2009 (Anexa I poziția 245, publicată în M. Of. nr. 424 bis/22.06.2009).

Această publicare, făcută după schimbarea ordinii de drept din România în anul 1989, nu a fost realizată în scopul de a da eficiență juridică actului normativ, în sensul intrării lui în vigoare, ci în scopul de declasificare a unor decrete ale Consiliului de Stat adoptate în perioada 1956 - 1989 și a unor decrete prezidențiale emise în perioada 1974 - 1989. În considerarea argumentelor expuse, Tribunalul a admis în parte cererea, respectiv numai cu privire la terenul în suprafață de 300 mp ce a fost preluat prin Decretul nr. 327/1984, din proprietatea familiei F., și a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate al Statului doar cu privire la terenul ce se afla în proprietatea persoanelor de la care a fost dobândit dreptul de proprietate de către reclamantă, prin vânzări succesive ale imobilului.

Tribunalul a avut în vedere regimul juridic al nulității absolute care impune a se verifica dacă la momentul actului de expropriere erau întrunite cauzele de nulitate. Ori, atât timp cât dreptul de proprietate a fost dobândit de reclamantă ca urmare a înstrăinării inițiale realizată de D., doar în raport cu drepturile de proprietate pe care le avea această persoană, și care au făcut obiect al exproprierii, se poate solicita de către reclamantă a se verifica legalitatea Decretului nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.

Tribunalul a mai avut în vedere în vedere faptul că din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C. și ale suplimentului la raport coroborate cu anexele la Decretul nr. 327/1984 a rezultat cu evidență faptul că doar suprafața de 300 mp a făcut obiectul exproprierii din proprietatea familiei F., restul suprafeței până la 1590 mp fiind expropriată din proprietatea altor persoane, ce nu sunt părți în această cauză și nici nu se afla în raporturi juridice încheiate anterior cu reclamanta SC A. SRL. Instanța a constatat că doar proprietarii expropriați la acea epocă și moștenitorii lor puteau invoca nulitatea, vătămarea produsă prin Decretul de expropriere nr. 327/1984, cu privire la diferența până la 1.590 mp.

Constatarea nulității parțiale a Decretului nr. 327/1984 pentru nepublicarea în Monitorul Oficial și pentru neacordarea despăgubirilor cuvenite proprietarului expropriat face de prisos analiza motivului relativ la inexistența unei decizii administrative individuale, emisă în baza aceluiași decret, cu privire la imobilul litigios. În considerarea celor expuse anterior, Tribunalul a admis în parte acțiunea și a dispus în sensul celor cuprinse în prezenta sentință. A fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Iași și în consecință a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu Primăria Municipiului Iași. Au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliului Local Iași și a Statului Român.

În baza art. 6 alin. (1), (3) din Legea nr. 213/1998 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași, Consiliul Local Iași și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Județului Iași. Tribunalul a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la suprafața de 300 mp, imobil situat în Iași, identificat în planul de situație din anexa nr. 3 la raportul de expertiză C., depus la dosar vol. II.

A fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC A. SRL privind constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate al Statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la diferența de suprafață de 1.290 mp situată în Iași. În baza art. 274 alin. (1) și (3), art. 276 C. proc. civ. de la 1865 pretențiile reclamantei au fost admise doar în parte, fiind obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 5.405 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu expert (405 lei) și onorariu redus de avocat (de la 28.435 lei redus la 5.000 lei).

Tribunalul a notat că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Criteriile pe care tribunalul le-a avut în vedere în speță, în aprecierea valorii onorariului avocatului, sunt valoarea pricinii, complexitatea, dificultatea litigiului, activitatea efectiv desfășurată de avocat la termenele acordate și pretențiile efectiv admise. Împotriva acestei sentințe au formulat apel SC A. SRL care a arătat în fapt, că este, în prezent, proprietara și deținătoarea terenului aflat în litigiu, în suprafață de 1.590 mp situat în Iași, având nr. cadastral x și înscris în C.F. nr. x1 (provenită din conversia C.F. nr. x2) a municipiului Iași.

Aceasta a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 mai 2008 de la proprietarii tabulari - soții E. și G. Aceștia, la rândul lor, dobândiseră anterior proprietatea în baza Sentinței civile nr. 11689 din 18 octombrie 2007 a Judecătoriei Iași, rămasă definitivă și irevocabilă la 07 ianuarie 2008, de la D. cu care aveau încheiat un act sub semnătură privată (promisiune de vânzare), la data de 14 martie 1986. În prezent, această cauză (având ca obiect revendicare imobiliară) se află în faza de recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (Dosar nr. x/99/2009), fiind suspendată judecata până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentului dosar.

Pentru a se opune pretențiilor din această revendicare, apelanta-reclamantă a formulat în contradictoriu cu intimații-pârâți o acțiune prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului decurgând din Decretului de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 emis de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România cu privire la terenul în litigiu, iar în subsidiar, constatarea caducității de plin drept a Decretului de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 cu privire la aceeași suprafață de teren. Prin Sentința nr. 859 din 11 mai 2016, pronunțată pe fondul cauzei, în rejudecare, Tribunalul Iași a admis în parte cererea formulată de reclamanta-apelantă SC A. SRL, doar cu privire la o suprafață de 300 mp din totalul suprafeței de 1590 mp aflată în litigiu, iar pentru diferența de suprafață de 1.290 mp instanța de fond a respins acțiunea.

Consideră că, tocmai din existența acestei suprapuneri în fapt decurge atât interesul juridic al reclamantei în formularea prezentei acțiuni, precum și calitatea procesuală activă a acesteia în cadrul prezentei cauze. De asemenea, subliniază că nu prezintă relevanță în speță dacă această suprafață din prezent, se suprapune, în raport cu data exproprierii, peste o singură parcelă aparținând unui singur proprietar, ori dacă se suprapune peste mai multe parcele, având la acel moment din trecut proprietari diferiți. Aspectul esențial este acela de a ști dacă întreaga suprafață din litigiu, pe care în prezent o deține în proprietate apelanta-reclamantă, a fost cuprinsă printre suprafețele ce au făcut obiectul decretului de expropriere.

În consecință, ca urmare a existenței acestei suprapuneri, pentru întreaga suprafață din litigiu, analizând prin prisma motivelor de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată, se apreciază că nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului decurgând din decretul de expropriere, se impune a fi aplicată la întreaga suprafață de teren aflată în litigiu și nu doar pentru o parte din această suprafață, așa cum în mod greșit a procedat instanța de fond.

În ceea ce privește diferența de suprafață de 40 mp dintre cea a terenului în litigiu (1590 mp) și cea a fostelor proprietăți cu care acesta se suprapune (300 mp și 1250 mp), ea se explică, așa cum a precizat și expertul, ca urmare a diferențelor de măsurători dintre suprafețele consemnate în actele administrative mai vechi, întocmite în anul 1984, în vederea exproprierii celor două foste proprietăți și măsurătorile de mai mare acuratețe, efectuate cu mijloace moderne, în cadrul unor expertize topografice judiciare.

Deși a reținut corect această situație de fapt, așa cum rezultă din întreg probatoriul administrat, respectiv că terenul în litigiu, aflat în prezent în proprietatea și posesia apelantei-reclamante, se suprapune exact peste două foste proprietăți ce au fost cuprinse printre cele care au fost supuse măsurii de expropriere, conform Decretului nr. 327/1984, respectiv cele aparținând familiilor F. și H., instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare greșită a legii în raport cu situația de fapt reținută.

Astfel, instanța de fond, deși a găsit întemeiate toate motivele de nulitate absolută invocate prin cererea de chemare în judecată, a admis acțiunea reclamantei numai în parte, cu privire doar la suprafața de 300 mp cu care figura în documentele de expropriere familia F., considerând că doar această suprafață de teren "se afla în proprietatea persoanelor de la care a fost dobândit dreptul de proprietate de către reclamantă, prin vânzări succesive ale imobilului". De asemenea, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei cu privire la restul suprafeței până la 1590 mp, respectiv pentru 1.290 mp, reținând, în esență, că "această suprafață a fost expropriată din proprietatea altor persoane, ce nu sunt părți în această cauză și nici nu se află în raporturi juridice încheiate anterior cu reclamanta SC A. SRL.

Distincția de mai sus, operată de către instanța de fond în cadrul analizei juridice asupra speței, este profund greșită, fiind făcută cu încălcarea legii, iar acest fapt a condus la pronunțarea unei soluții nelegale. Practic, instanța a pronunțat soluții contrare pentru două suprafețe aflate în situații juridice identice, respectiv ambele formează proprietate actuală a apelantei și ambele au fost supuse aceleiași măsuri de expropriere. Așa cum a arătat mai sus, apelanta-reclamantă SC A. SRL este, în prezent, proprietara și deținătoarea întregului teren aflat în litigiu, în suprafața totală de 1590 mp, situat în Iași, având nr. cadastral x, fiind intabulată în această calitate în C.F. nr. x1 (provenită din conversia C.F.

nr. x2) a municipiului Iași. În raport de obiectul cu care a fost învestită în prezenta cauză, instanța de fond a soluționat în mod greșit acțiunea, supunând analizei titlul de proprietate al apelantei-reclamante asupra terenului în litigiu, nesocotind faptul esențial că atât titlul de proprietate al acesteia (act autentic de vânzare-cumpărare), cât și cel al autorilor săi (sentință civilă definitivă și irevocabilă) sunt necontestate și sunt opozabile terților ca urmare a înscrierii lor în cartea funciară.

În concret, apelanta-reclamantă beneficiază deplin de prezumțiile și de efectele juridice de opozabilitate consacrate prin prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare (forma în vigoare la data înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, respectiv în anul 2008). Titlul de proprietate al apelantei, ce constă într-un act de vânzare-cumpărare întocmit în formă autentică notarială, nu a fost contestat niciodată și în consecință beneficiază de o prezumție de legalitate. Mai mult, titlul de proprietate al autorilor direcți ai apelantei, ce constă într-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a intrat în puterea lucrului judecat, beneficiind astfel de o prezumție absolută de legalitate.

Pe fondul cauzei, se impune ca analiza motivelor de nulitate absolută a exproprierii să fie făcută în raport de momentul la care aceasta ar fi operat (anul 1984) și respectiv cu privire la ambele loturi peste care, în prezent, se suprapune proprietatea apelantei-reclamante. Susține în continuare toate motivele de nulitate absolută, ce au fost invocate inițial prin cererea de chemare în judecată și mai apoi analizate pe larg, prin prisma probatoriului, în cuprinsul notelor de concluzii scrise depuse la instanța de fond de către reclamantă, motiv pentru care înțelege să nu le mai reia, pur formal, și în cuprinsul prezentei cereri de apel. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de apelanta-reclamantă, aferente judecății în fața instanței de fond, susține că au fost în mod nelegal cenzurate și acordate doar în parte.

În legătură cu acest aspect precizează faptul că, deși cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, instanța de fond a omis să acorde cu titlu de cheltuieli de judecată cel puțin o parte din valoarea taxei de timbru achitată de reclamantă, proporțională cu pretențiile efectiv admise, încălcând prin aceasta dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. (1865). Împotriva Sentinței civile nr. 859/2016 din 11 mai 2016 a Tribunalului Iași a formulat apel și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași care apreciază că sentința Judecătoriei Iași, este criticabilă sub aspectul respingerii ca total nefondate a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Așa cum a arătat și în fața instanței de fond, calitatea procesuală pasivă în procesul civil trebuie să corespundă calității de persoană obligată în cadrul raportului juridic de drept material dedus judecății. Calitatea de reclamant în procesul civil aparține numai persoanei care pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât în procesul civil poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept. În ceea ce privește atribuțiile pe care Ministerul Finanțelor Publice le poate îndeplini pentru Statul Român reiterează dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, coroborate cu dispozițiile art. 223 C. civ.

prin care se prevede că: (1) în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, în calitatea sa generică de reprezentant al statului, în cazurile expres și limitativ, stabilite prin lege în acest sens, nu are o atare calitate expresă în prezentul litigiu, în acest caz interesele și drepturile statului fiind apărate prin reprezentanții Municipiului Iași - persoana juridică a cărei calitate procesuală pasivă este indiscutabilă.

Așadar, în cazul de față, raportat la cererea reclamantei, Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate răspunde în calitate de pârât în cauza de față pentru constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327 din 18 septembrie 1984 emis de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, cu privire la imobilul situat în Iași, întrucât prin lege sunt stabilite alte instituții competente să administreze aceste imobile. Pentru a determina la momentul actual, cine este beneficiarul imobilului, trebuie avută în vedere legislația în vigoare la data luării în posesie a bunului și normele legale în vigoare ce stabilesc titularii dreptului de proprietate publică și reprezentarea în justiție.

Domeniul public este format, în principiu din bunurile care servesc la uzul tuturor și, ca urmare, au un regim juridic special, fiind exceptate de la regulile de drept comun ale proprietății. Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, după cum se prevede în mod expres în art. 136 alin. (4) Constituția României. Dreptul de administrare a patrimoniului unităților administrativ-teritoriale revine autorităților administrației publice prin care se realizează autonomia locală, acestea asigurând și reprezentarea în relațiile cu terții. Reclamanta trebuia să dovedească faptul că imobilele se află, indiferent sub ce formă, în proprietatea Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a justifica astfel cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu această parte.

Apreciază ca imobilul în discuție, practic se regăsește în patrimonial Municipiului Iași și se include astfel în categoria bunurilor care fac parte din domeniul public de interes local, conform dispozițiilor Legii nr. 213/1998. Analizând conținutul actului juridic a cărui anulare se solicită, reiese în mod clar faptul ca beneficiar a fost și este unitatea administrativ teritorială Iași prin Primar, și nicidecum Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Sentința sus-menționată este criticabilă și sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată în cuantum de câte 5.405 lei reprezentând onorariu avocat, cu nesocotirea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudență (Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în cauza Costin împotriva României, M. Of.

nr. 367/27.04.2006; Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005 în cauza Străin și alții împotriva României, M. Of. nr. 99/02.02.2006, etc.), se poate afirma că și în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Pe de altă parte, având în vedere că susține în continuare excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, urmează că instanța de control să analizeze și să constate că acest pârât nu se află în culpă procesuală așa cum greșit a reținut instanța de fond, și drept urmare nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Primarul Municipiului Iași și Consiliul Local Iași au formulat apel împotriva Sentinței civile nr. 859/2016 din 11 mai 2016 a Tribunalului Iași considerând că rolul activ al instanței, ca principiu fundamental al procesului civil nu trebuie confundat cu obligația acesteia de a administra ea însăși toate probele cauzei deduse judecății, în lipsa unor diligențe depuse de reclamant. O astfel de interpretare ar intra în contradicție cu un alt principiu al procesului civil, cel al disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care fixează cadrul procesual, învestește instanța cu soluționarea unei anumite cauze, iar conform prevederilor Codului de procedură civilă și ale Codului civil, are obligația procesuală de a-și proba pretențiile.

Astfel, apreciază ca fiind neîntemeiată motivarea instanței cu privire la constatarea nulității absolute parțiale a Decretului nr. 327/1984, respectiv pentru faptul că acest act nu a fost publicat în Monitorul Oficial și că nu au fost acordate despăgubiri proprietarului expropriat. Mai mult, efectul constatării nulității actului ar conduce la repunerea părților în situația anterioară emiterii actului, situație ce nu este posibilă în prezent. Totodată, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, terenurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă ele au intrat în posesia statului în temeiul unui titlu valabil cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

De asemenea, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Așadar, reclamanta încearcă să ocolească procedura prevăzută de Legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001. Cât privește terenul din sos. K., acesta a fost de asemenea expropriat în temeiul Decretului nr. 327/1984 de la fam. H. La momentul emiterii Decretului nr. 327/1984 terenurile respective au fost trecute în proprietatea statului și au fost date în administrarea directă a Municipiului Iași. Raportat la dezvoltarea motivelor de apel din cererile de apel deduse judecății, Curtea a procedat la examinarea criticilor din apelul formulat de Primarul Mun.

Iași, Consiliul Local Iași și a Statului Român prin Ministerul de Finanțe care se referă la excepțiile de procedură de fond, care în opinia acestora fac de prisos examinarea pe fond a pretențiilor deduse judecății. În acest sens, Curtea a notat că prin cererea de apel formulată de Primarul Mun. Iași și Consiliul Local Iași se invocă lipsa de interes a reclamantului în promovarea cererii de chemare în judecată. Curtea a constatat că toate criticile subsumate acestui motiv de apel sunt nefondate. În cauză, interesul reclamantului în promovarea acțiunii este unul practic, material, deoarece prin cererea de chemare în judecată se invocă cauze de nulitate a titlului pe care pârâții încearcă să-l opună acestuia în cadrul acțiunii în revendicare, aflată în curs de soluționare și care vizează acest teren.

Cu privire la criticile formulate de Statul Român prin Ministerul de Finanțe în legătură cu modul de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce o privește, Curtea a constatat că sunt nefondate. Astfel, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a Decretului de expropriere nr. 327/1984 prin care s-a decretat că se expropriază și se trec în proprietatea statului mai multe suprafețe de teren. Cum prin acest decret Statul Român a urmărit să dobândească un drept de proprietate prin expropriere, iar reclamanta prin prezenta acțiune invocă cauze de nulitate a acestui act normativ este evident că în raportul juridic dedus judecății Statul Român prin Ministerul de Finanțe justifică calitatea procesuală pasivă.

În continuare au fost examinate criticile din apelul formulat de pârâții Primarul Mun. Iași, Consiliul Local Iași și Statul Român, prin Ministerul de Finanțe care se referă la fondul litigiului, respectiv la constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al Consiliului de Stat cu privire la suprafața de 300 mp, imobil situat în Iași. Curtea a constatat că Tribunalul a pronunțat o soluție corectă în raport de regimul juridic al nulității absolute al actelor juridice, verificând dacă la emiterea actului contestat au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data emiterii Decretului.

Din interpretarea normelor fundamentale cuprinse în această lege fundamentală, a rezultat că Decretul de expropriere adoptat de fostul Consiliu de Stat care era organul suprem al puterii de stat, făcea parte din categoria actelor cu caracter legislativ, mai ales în domeniul exproprierii având în vedere că dispozițiile art. 645 C. civ. de la 1864 se referă la lege ca temei de dobândire a proprietății. Acest decret care constituia în materia exproprierii, titlul de proprietate, în raport de dispozițiile art. 645 C. civ., pentru ca să-și producă efecte trebuia publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România.

Totodată, în raport de art. 12 din Constituția Republicii Socialiste România de la 1965, terenurile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes public și cu plata unei juste despăgubiri, ceea ce în cauză nu s-a dovedit că ar fi fost acordate persoanei vizată de decret și anume I. Așa fiind, cele două cauze de ineficacitate juridică operante în speță au determinat nulitatea absolută parțială astfel cum a fost constatată de prima instanță. Criticile formulate din apelul formulat de Primarul Mun. Iași și Consiliul Local Iași referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 au fost apreciate ca nefondate atâta timp cât acest aspect a fost tranșat irevocabil prin Decizia nr. 463 din 17 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a menținut Decizia nr. 114 din 19 mai 2014 a Curții de Apel Iași.

Referitor la apelul formulat de reclamanta SC A. SRL, Curtea a constatat că acesta este nefondat. Cu titlu preliminar, Curtea a notat că în mod corect Tribunalul a respins capătul de cerere care viza constatarea nulității absolute parțiale a Decretului nr. 327/1984 pentru diferența de 1.290 mp teren situat în Iași. Tribunalul a stabilit corect că vătămarea pricinuită reclamantei în raport de Decretul nr. 327/1984 se poate verifica numai în raport de suprafața de 300 mp care a aparținut lui I., suprafață care a fost dobândită de D., aspect necontestat în cauză. Așa fiind, Curtea a constatat că proprietarul original al terenului dobândit ulterior de către reclamant a fost D. din patrimoniul căreia s-a translat dreptul de proprietate lui E. și ulterior reclamantei.

Or, în Decretul nr. 327/1984 autorul lui D. apare numai cu suprafața de 300 mp, iar în cauză nu s-a dovedit că diferența de teren care în decret apare ca aparținând altor persoane, a fost dobândită de D. sau de autorul ei de la acestea care sunt terți față de toate operațiunile juridice încheiate în cauză. Împrejurarea că terenul aparținând altor persoane care se regăsesc în Decretul nr. 327/1984 se identifică cu terenul deținut de către reclamantă potrivit raportului de expertiză nu are relevanță sub aspectul chestiunii deduse judecății atâta timp cât reclamanta nu a dovedit nici interesul juridic nici vocația de obține constatarea nulității absolute parțiale în legătură cu suprafața de 1.290 mp.

În lipsa dovedirii unui raport juridic între persoana în legătură cu care se susține că i-ar fi aparținut suprafața de 1.290 mp ce se regăsește în decret și reclamantă aceasta nu justifică nicio vătămare, astfel că în mod corect nu a obținut constatarea nulității absolute pentru această suprafață de teren. Curtea a reamintit că nulitatea absolută este într-adevăr o sancțiune care lipsește actul de eficacitate juridică, dar aceasta nu poate fi invocată decât de persoana care dovedește o vătămare directă, ceea ce în cauză nu s-a probat în legătură cu diferența de teren. Așa fiind, toate criticile formulate de apelanta-reclamantă în legătură cu respingerea celui de-al doilea capăt de cerere au fost apreciate ca nefondate, precum și criticile din apelul Statului Român și al reclamantei care vizează modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată de către prima instanță.

În speță, s-a arătat că onorariul de avocat a fost corect redus prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, astfel că nu s-a impus nici majorarea, nici reducerea acestuia. Curtea a respins, așadar, apelurile formulate, păstrând sentința ca legală și temeinică. Împotriva Deciziei nr. 685 din 18 octombrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția civilă, au declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin administrator B. și pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Municipiul Iași, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Iași. Recurenta reclamantă SC A. SRL a solicitat, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța de apel, în baza prevederilor art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc.

civ., având în vedere faptul că această instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului pricinii. În subsidiar, a arătat că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. (7) și pct. (9) C. proc. civ., având în vedere atât faptul că hotărârea atacată cuprinde în considerente motive contradictorii, cât și faptul că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În analiza motivului de nelegalitate ce impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța de apel în baza prevederilor art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc.

civ., respectiv faptul că această instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, se arată că prin cererea de apel formulată, reclamanta SC A. SRL a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată privind constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984 al Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, cu privire la întreaga suprafață de 1590 mp, imobil situat în Iași, și nu doar cu privire la o suprafață de 300 mp din acest imobil, așa cum în mod greșit a procedat instanța de fond. Având în vedere motivele și criticile formulate prin cererea de apel de către reclamantă, Curtea de Apel Iași ar fi trebuit să verifice, pe fondul cauzei, legalitatea titlului de proprietate decurgând din expropriere, în ceea ce privește diferența de suprafață până la 1590 mp, respectiv de 1.290 mp.

Astfel, pentru a soluționa corect fondul cauzei, instanțele de fond ar fi trebuit să verifice legalitatea exproprierii prin prisma motivelor de nulitate absolută invocate prin cererea de chemare în judecată, cu privire la întreaga suprafață deținută de reclamantă și aflată în litigiu (1590 mp) și nu doar pentru o parte din aceasta (300 mp). Practic, pentru diferența de suprafață de 1.290 mp, instanțele de fond nu au soluționat fondul cauzei deoarece au omis să analizeze motivele de nulitate ale titlului decurgând din expropriere și cu privire la această suprafață. Mai mult, în raport cu situația de fapt care a condus la declanșarea prezentului litigiu se arată că din partea societății reclamante există un interes juridic determinat, legitim, personal și actual pentru a-și apăra proprietatea, prin promovarea unei acțiuni prin care pune în discuție tocmai valabilitatea titlului de proprietate al adversarilor săi din cadrul acțiunii în revendicare.

Din această rațiune a și fost suspendată judecată în procesul de revendicare imobiliară dintre părți, deoarece rezolvarea acestuia atârnă tocmai de modul în care va fi soluționată în cadrul prezentei cauze problema legalității pretinsului titlu de proprietate decurgând din expropriere. Interesul juridic al recurentei-reclamante SC A. SRL în promovarea acțiunii de față se fundamentează tocmai pe calitatea acesteia de proprietară actuală a imobilului în litigiu, calitate ce rezultă fără echivoc din cuprinsul cărții funciare. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. (7) C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea atacată cuprinde în considerente motive contradictorii, se arată că o asemenea contradicție gravă între motivele ce stau la baza unei hotărâri judecătorești echivalează cu o veritabilă nemotivare și lipsesc astfel hotărârea instanței de o componentă esențială pentru însăși valabilitatea ei.

Tocmai absența unei motivări coerente a unei hotărârii judecătorești lasă loc, în mod nepermis, la arbitrar și nu permite părților implicate în litigiu să înțeleagă pe deplin motivele hotărârii adoptate de către instanța care a soluționat respectiva cauză. În concret, fiind învestită cu soluționarea excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, invocată de către apelanții-pârâți Municipiul Iași prin Primar și de către Consiliul local Iași, instanța de apel, în cuprinsul considerentelor deciziei, a hotărât mai întâi că această excepție nu este întemeiată și în consecință a respins-o în mod expres, că ulterior, în cuprinsul aceleiași motivări, însă pe fondul cauzei, să concluzioneze că reclamanta nu a dovedit interesul juridic necesar pentru a obține constatarea nulității absolute a titlului de proprietate decurgând din expropriere.

Se consideră că această inconsecvență logică, cuprinsă în motivarea instanței de apel afectează în mod esențial soluționarea cauzei, fapt ce determină că hotărârea pronunțată astfel să fie profund nelegală. Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. (9) C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, se arată că, deși a reținut corect întreaga situație de fapt, respectiv că terenul în litigiu, în suprafață totală de 1590 mp, aflat în prezent în proprietatea și posesia recurentei-reclamante se suprapune exact peste două foste proprietăți ce au fost cuprinse printre cele care au fost supuse măsurii de expropriere conform Decretului nr. 327/1984, respectiv cele aparținând familiilor F. și H., instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a legii în raport cu situația de fapt reținută.

Se arată că în mod greșit a fost respinsă în parte acțiunea reclamantei și respectiv apelul declarat de către această cu privire la restul suprafeței până la 1590