ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2019/2019
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2019/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub nr. x/2008, reclamantul Municipiul Iași reprezentat prin primar a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la a lăsa reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 1.200 mp situat în Iași (300 mp), respectiv șos. x (900 mp) precum și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 2133 din 13 februarie 2009, Judecătoria Iași a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub numărul de Dosar x/2009 la data de 14 aprilie 2009.
În ședința publică din data de 29 iunie 2009, tribunalul a încuviințat solicitarea formulată de reclamantul Municipiul Iași, prin Primar, privind introducerea în cauză, în calitate de pârâta, a SC " B." SRL.
Prin Sentința civilă nr. 627/2011 a Tribunalului Iași s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Municipiul Iași, prin Primar, ca nefondată.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A.
S-a respins cererea formulată de reclamantul Municipiul Iași, prin Primar, în contradictoriu cu pârâtul A. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a admis în parte cererea formulată de reclamantul Municipiul Iași, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta SC "B." SRL.
S-a dispus obligarea pârâtei SC " B." SRL să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 300 m.p. situată în x, identificată prin punctele de contur 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 1 și suprafața 770 m.p. situată în strada x, identificată prin punctele de contur 28, 29, 8, 30, 31, 28, planșa 1 a suplimentului la raportul de expertiză.
S-a dispus obligarea pârâtei SC "B." SRL să achite reclamantului suma de 16.513,52 RON.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC B. SRL Iași.
Prin Decizia nr. 96 din data de 12 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă în dosarul nr. x/2009 s-a respins apelul formulat de pârâta SC B. SRL împotriva Sentinței civile nr. 627 din 14 martie 2011 a Tribunalului Iași.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:
Acțiunea în revendicare cu care a fost învestită instanța de fond are drept obiect terenuri ce fac parte din domeniul privat al unității administrativ teritoriale Iași, ca efect al dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 18/1991.
Natura juridică de bunuri ce aparțin domeniului privat al Municipiului Iași nu a fost contestată, astfel că titular al acțiunii în revendicare este Municipiul Iași, iar în ceea ce privește reprezentarea acestuia în justiție sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 215/2001.
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 15/2011 unitățile administrativ teritoriale sunt reprezentante, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean.
Dispozițiile art. 12 din Legea nr. 215/2001 nu sunt aplicabile în speță, deoarece acestea sunt incidente numai în situația litigiilor referitoare la bunurile ce aparțin domeniului public al unităților administrativ teritoriale, și cu referire la litigiile născute din dreptul de administrare a acestor categorii de terenuri.
Drept urmare în mod corect a aplicat instanța de fond dispozițiile art. 21 din Legea nr. 215/20001 și a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Primarului Iași pentru Municipiului Iași, iar criticile formulate sub acest aspect sunt nefondate.
S-a mai reținut că nu poate fi primită nici excepția lipsei coparticipării procesuale active, pentru că titular al acțiunii în revendicare pentru terenurile ce aparțin domeniului privat al unității administrativ teritoriale este numai Municipiul Iași, nu și Consiliul Local Iași.
Din interpretarea dispozițiilor care reglementează calitatea de titular al bunurilor ce fac parte din domeniul privat al Statutului și al unităților administrativ teritoriale - respectiv art. 136 alin. (2) din Constituție, art. 6 din Legea nr. 18/1991, Legea nr. 215/2001 - rezultă că unitatea administrativ teritorială este titulara acestor bunuri, și nu Consiliul local, astfel că și titular al acțiunii în revendicare nu poate fi decât, în speță, Municipiul Iași.
A fost apreciată nefondată și critica referitoare la faptul că semnătura de pe cererea de chemare în judecată nu aparține Primarului Municipiului Iași, reținându-se că această afirmație nu este susținută de nici un mijloc de probă.
Pe fond, în mod corect s-a procedat la compararea titlurilor părților și s-a dat preferință celui mai bine caracterizat, care este al reclamantului.
Prin Decretul de expropriere nr. 327/1984 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a suprafeței de 300 m.p. situată în x, ce aparținea numitului C., și a suprafeței de 800 mp din șos. x ce aparținea numitei D.
Ca efect al art. 6 din Legea nr. 215/2001 și al art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, terenul ce face obiectul litigiului se află în domeniul privat al Municipiului Iași.
Astfel, reclamantul are un titlu valabil asupra terenului în litigiu, cum judicios a stabilit prima instanță, iar criticile apelantului sub acest aspect nu pot fi primite.
Totodată, s-a constatat că obiect al exproprierii a fost suprafața de 300 mp proprietatea lui C.
Or, pârâtul - apelant a invocat ca și titlu opozabil reclamantei contractul de vânzare cumpărare încheiat între A. și pârâta SC B. SRL, și Sentința civilă nr. 11689 din 18 octombrie 2007 a Judecătoriei Iași.
Prin această hotărâre s-a admis acțiunea formulată de A. în contradictoriu cu pârâta E. și s-a dispus translarea proprietății de la pârâtă, în calitate de vânzătoare, la reclamant asupra suprafeței de teren de 1.590,174 mp, contra prețului de 8.000 RON încasat de vânzătoare la data de 14 martie 1986.
Această hotărâre produce efecte numai între părțile litigante, și are un caracter declarativ ce nu poate răsturna prezumția de proprietate bine caracterizată a reclamantului.
Astfel, s-a dispus în sensul translării proprietății de la E. la A., fără a se dovedi că promitenta a fost proprietara terenului promis spre vânzare în 1986.
Or, în anul 1986, terenul fusese preluat de stat de la proprietarul aparent C.
Nu s-a probat în nici un mod că E. ar fi fost proprietarul terenului ce face obiectul tranzacției avută în vedere la pronunțarea hotărârii judecătorești; dimpotrivă s-a probat că proprietarul inițial al terenului a fost C., proprietate ce a fost expropriată prin Decretul nr. 327/1984, astfel că a intrat în mod valabil cu proprietatea statului și ulterior, prin efectul Legilor nr. 215/2001 și nr. 18/1991, în proprietatea reclamantei.
Comparând titlurile de proprietate, în mod judicios instanța a stabilit că titlul reclamantului este mai bine caracterizat și este preferabil, în condițiile în care pârâta apelantă nu a dobândit terenul în litigiu de la proprietarul originar al terenului.
În concluzie, s-a constatat că toate criticile sunt nefondate, astfel că s-a dispus respingerea apelului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-apelantă SC B. SRL.
În motivarea căii de atac astfel promovate se susține în esență că:
I. Hotărârea este pronunțata cu încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României, precum și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât imobilul revendicat nu a ieșit niciodată din proprietatea autorilor pârâtului
În mod eronat a reținut instanța de apel că titlul reclamantului este mai caracterizat, întrucât imobilul revendicat nu a ieșit niciodată din proprietatea pârâtului.
Conform art. 4 din Decretul nr. 467/1979, imobilele expropriate trec în proprietatea statului pe data preluării efective a acestora în vederea demolării.
La date emiterii Decretului nr. 327/1984, exproprierea era reglementata de dispozițiile Decretului nr. 467/1979, aceste dispoziții urmând a fi avute în vedere în ceea ce privește aplicabilitatea și eficacitatea dispozițiilor Decretului nr. 27/1984.
Așa cum s-a susținut prin motivele de apel, imobilul situat în x, în suprafața de 1595 mp, nu a fost niciodată preluat de către stat, terenul fiind, inclusiv după data emiterii Decretului nr. 327/1984, în posesia continua a autorilor pârâtului - respectiv E. și A., iar după încheierea contractului de vânzare-cumpărare din anul 2008, în posesia pârâtei recurente.
Practica judiciara a fost constantă în a aprecia în sensul că, potrivit dispozițiilor art. 4 din Decretul nr. 467/1979, imobilele nepreluate efectiv de stat în vederea demolării au rămas în proprietatea deținătorilor lor și, ca atare, nu se poate vorbi de o trecere automată în proprietatea statului a imobilelor, o dată cu emiterea Decretului de expropriere fiind necesară și decizia organului puterii locale - în acest sens fiind și Decizia 1/1993 a Curții Constituționale.
Mai susține recurenta că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1, 8 și 9 din Decretul nr. 467/1979, precum și a dispozițiilor art. 481 C. civ., reclamantul nefăcând dovada plății despăgubirilor.
În conformitate cu dispozițiile legale invocate, exproprierea opera numai după plata despăgubirilor, calculate conform art. 1 din Decretul nr. 467/1979.
Conform art. 34 din Legea nr. 58/1974, terenurile cu sau fără construcții, aflate în proprietatea sau folosința persoanelor fizice vor putea fi expropriate cu plata unei despăgubiri, sau preluate de la cei care le au în folosința integral sau parțial - în scopul executării unor lucrări de interes obștesc .
Mai mult, conform art. 12 din Constituția R.S.R. în vigoare la momentul emiterii Decretului nr. 327/1984, "Terenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei despăgubiri către proprietarul expropriat". Ca atare, și în raport de dispozițiile constituționale în vigoare, exproprierea nu putea opera decât după plata despăgubirilor.
Cum reclamantul nu a făcut nici o dovada în sensul acordării acestor despăgubiri, deși îi revenea sarcina probei în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ., nu se poate aprecia ca titlul acestuia este mai caracterizat.
Decretul de expropriere nr. 327/1984 a fost publicat abia în anul 2009. Ca atare, el nu putea produc efectele decât după data publicării.
Concluzionând, în raport de aspectele învederate, consideră recurenta că rezultă cu evidenta faptul ca imobilul situat în str. x nu a ieșit niciodată din proprietatea autorilor pârâtei, decretul de expropriere neproducându-și efectele.
Se mai susține că hotărârea recurată încalcă inclusiv dreptul de proprietate, astfel cum acesta este reglementat de tratatele internaționale ratificate de statul roman (cu referire la Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului), precum și de Constituția României, hotărârea pronunțata având caracterul unei lipsiri de proprietate în mod abuziv, ea echivalând la acest moment cu o expropriere fără plata niciunei despăgubiri.
II. Hotărârea este data cu încălcarea dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 261 alin. (5) C. proc. civ., decizia pronunțata fiind nemotivata, aspect ce atrage nulitatea hotărârii, făcând incident și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro sau contra, de fapt și de drept, care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțata. Motivarea se face în concret, simpla afirmație că un fapt rezultă din probele dosarului, fără să se arate în ce constau aceste probe, constituind, în realitate, o nemotivare.
În conformitate cu dispozițiile art. 295 C. proc. civ., instanța de apel trebuia sa verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanța.
Se susține că, prin cererea de apel au fost invocate aspecte asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat fără a-și motiva hotărârea, respectiv:
Că proprietarul terenului expropriat a fost autoarea E., iar prin decretul de expropriere cel expropriat ca "proprietar aparent" a fost C.
În considerentele deciziei recurate s-a reținut ca s-a făcut dovada calității de titular al dreptului de proprietate a numitului C., deși în dosar nu exista nicio dovadă că, la data emiterii Decretului nr. 327/1984, titular al dreptului de proprietate era C.; mai mult, în chiar actul de expropriere se retine faptul ca C. este "proprietar aparent" și ca acesta ar fi vândut, prin act neautentic, încă din anul 1964 imobilul către A.
Singura dovadă care rezultă din dosar este faptul că, la data emiterii Decretului nr. 327/1984, C. era decedat.
În acest context, arată recurenta că exproprierea pe numele unui decedat nu este de natură a conduce la un titlu caracterizat al statului, astfel cum instanța a apreciat. Ca atare, hotărârea instanței pronunțata în considerarea unei probe inexistente, fără o indicare a probei care a condus la aceasta apreciere, echivalează cu o nemotivare a hotărârii aspect ce atrage nulitatea deciziei recurate.
Apelantul a invocat și o aplicare greșită, de către instanța de fond, a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001, o încălcare a dispozițiilor art. 12 alin. (6) din Legea nr. 213/1998, a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 18/1991.
Se susține că hotărârea atacată este nemotivata întrucât, în considerente, instanța de apel s-a rezumat a aprecia ca hotărârea instanței de fond este temeinica și legala, că dispozițiile legale au fost aplicate corect, fără însă a motiva în ce consta aplicarea corecta a acestor norme legale, și de ce criticile apelantului sunt neîntemeiate.
Chiar dacă, contrar probatoriului administrat, s-ar aprecia ca au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la momentul exproprierii, arată recurentul că în speță sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, decretul de expropriere devenind caduc întrucât scopul exproprierii nu a fost niciodată atins; și în raport de dispozițiile legale invocate, hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor legale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9
Prin Decizia VI din 27 septembrie 1999, Secțiile Unite ale ICCJ au stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se aplica și în cazul bunurilor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, pentru situațiile în care scopul exproprierii nu s-a realizat.
În cauză, și dacă s-ar aprecia ca imobilul a intrat în proprietatea statului, față de faptul ca el a fost întotdeauna în posesia autorilor pârâtei, nefiind vreodată preluat de către stat, se susține că este evident faptul ca o eventuala acțiune în revendicare era inadmisibila, titular al acțiunii în revendicare fiind proprietarul neposesor.
Față de aspectele de mai sus, rezulta cu evidenta faptul ca decretul de expropriere a devenit caduc.
În acest sens, relevante sunt considerentele Deciziei nr. 20 din 14 aprilie 1993 a Curții Constituționale.
Constituirea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului expropriat este, astfel cum în mod întemeiat a reținut completul care a judecat în fond, afectat de preluarea efectivă pentru demolare. În acest context, este incident și textul art. 41 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
Mai susține recurenta că reclamantul nu a făcut dovada că a avut vreodată posesia terenului revendicat, sau ca ar fi început măcar realizarea lucrărilor de utilitate publica în considerarea cărora a fost emis actul de expropriere; de asemenea, nu a făcut dovada identității dintre terenul revendicat și terenul aflat în proprietatea și posesia efectiva a recurentei pârâte, expertiza tehnica efectuata în cauză, nelămurind aspecte esențiale legate de identificarea terenului pe care reclamanta ii revendica.
IV. Hotărârea este pronunțata cu aplicarea greșita a dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, acest text de lege nefiind incident în speța
Consideră recurenta că au fost ignorat dispozițiile textului de lege menționat și faptul că acesta nu este aplicabil situației imobilului revendicat, întrucât art. 18 din Legea nr. 18/1991 reglementează situația imobilelor extravilane aflate în patrimoniul cooperativei agricole de producție.
În speța, așa cum rezulta din Decretul de expropriere și din extrasul de CF, imobilul revendicat a avut dintotdeauna categoria intravilan - curți-construcții. Mai mult, din interpretarea sistematica a textului invocat, rezulta că legiuitorul a prevăzut posibilitatea trecerii în proprietatea unității administrativ teritoriale exclusiv a imobilelor extravilane intrate în patrimoniul cooperativei agricole de producție. Or, imobilul revendicat în speță nu a intrat niciodată în patrimoniul fostului CAP, ci, conform Decretului de expropriere, dacă exproprierea ar fi operat, acesta intra direct în patrimoniul statului și în administrarea Municipiului Iași.
Dincolo de faptul ca textul de lege invocat nu este aplicabil în speța, alin. (3) al textului de lege condiționează trecerea în domeniul privat al autorității administrative de încheierea integrala a procesului de reconstituire; în speța, deși acest aspect al lipsei dovezilor care sa ateste încheierea integrala a procedurii de restituire, a fost invocat în față instanței de apel, aceasta nu a răspuns motivului de apel, apreciind doar ca unitatea administrativ-teritoriala este titularul acțiunii în revendicare în temeiul art. 6 din Legea nr. 18/1991 și al Legii nr. 215/2001.
Consideră recurenta că o interpretare corecta a textului ar fi condus instanța la convingerea că, inclusiv pentru ipoteza în care imobilul ar fi intrat în proprietatea statului ca efect al exproprierii, în lipsa unui act al autorității privind intrarea acestuia în proprietatea unității administrativ-teritoriale, reclamantul Municipiul Iași nu a făcut dovada proprietății asupra terenului.
V. Instanța nu s-a pronunțat pe ultimul motiv de apel, respectiv amplasarea și identificarea proprietății, motiv de recurs prevăzut de 304 pct. 7 C. proc. civ.
Prin punctul 3b al apelului formulat, apelantul-pârât a criticat soluția instanței de fond pe aspectul greșitei identificări a imobilului, susținând că în mod eronat expertiza a identificat ca fiind suprapuse terenurile din str. x și, respectiv, cel din Sos Păcurari nr. 114, arătând instanței pe larg în ce consta eroarea de apreciere și indicând probele existente în dosar în temeiul cărora identificarea terenului obiect al litigiului a fost făcuta eronat.
În privința acestui motiv de apel, instanța nu s-a pronunțat în nici un mod.
Se precizează că pârâta-recurentă a fost obligată să lase reclamantului în proprietate o suprafață de 770 mp situată în str. x (pornind tocmai de la identificarea eronată a terenului), în condițiile în care, această parte nu deține vreo suprafață de teren în str. x, singura proprietate pe care o deține pârâta aflându-se în str. x. În raport de faptul că pârâta deține o proprietate care are cadastru și intabulare, proprietate care este înscrisă în Cartea Funciară la adresa din str. x, în virtutea rolului activ, instanța ar fi trebuit să administreze un probatoriu suplimentar - respectiv adresa de la Administrația Străzilor, planuri parcelare, etc., care să susțină și să confirme concluziile raportului de expertiză privitoare la suprapunerea celor două imobile.
Cu referire la acest aspect, practica judiciară este constantă în a aprecia că motivarea hotărârii nu se poate face doar prin raportare la o singură probă, și anume raportul de expertiză.
Instanța de apel a ignorat în totalitate motivul de apel formulat privind suprapunerea proprietăților.
Față de motivele invocate, se solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat,și obligarea intimate-reclamante la plata cheltuielilor de judecata.
Recurs legal timbrat.
Intimatul reclamant a depus întâmpinare, prin aceasta susținând, în esență, că în mod temeinic și legal a apreciat instanța de fond că titlul acestei părți este mai bine caracterizat, iar instanța de apel a apreciat corect că, prin efectul prevederilor art. 6 din Legea nr. 215/2001 și al art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/2001, terenul în litigiu se află în domeniul privat al Municipiului Iași.
Judecata recursului pendinte a fost suspendată, prin încheierea pronunțată la data de 25 septembrie 2012, în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2012 al Judecătoriei Iași, acest din urmă dosar având ca obiect acțiunea promovată se SC B. SRL prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al Statului cu privire la terenul revendicat în litigiul pendinte, titlu decurgând din Decretul de expropriere nr. 327/1984.
La data de 13 martie 2018, Înalta Curte a constatat că a fost soluționat prin hotărâre irevocabilă litigiul (reînregistrat la Tribunalul Iași sub nr. de Dosar x/2012, ca urmare a regulatorului de competență dat prin sentința nr. 6 din 13 martie 2013 a Curții de Apel Iași, secția Civilă) în raport de care s-a dispus măsura suspendării.
Prin încheierea de ședință de la aceeași dată, Înalta Curte a dispus o nouă suspendare a cursului judecății, în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce a format obiectul Dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Iași (litigiu referitor la constatarea caducității aceluiași decret de expropriere).
Această din urmă suspendare dispusă în cadrul recursului pendinte a încetat la data de 24 septembrie 2019, când Înalta Curte a dispus reluarea cursului judecății constatând că s-a soluționat irevocabil dosarul nr. x/2012.
Recurenta pârâtă a depus, la data de 19 septembrie 2019 concluzii scrise cu privire la recurs, prin acest act procedural invocând excepția nulității titlului reclamantului constând în Decretul de expropriere nr. 327/1984 și pentru suprafața de 900 m.p. situată în str. x., precizând că invocă această excepție pentru motivele de nelegalitate constatate cu autoritate de lucru judecat pozitivă în cadrul Dosarului nr. x/2012, respectiv: nepublicarea Decretului nr. 327/1984 în Buletinul Oficial la vremea adoptării lui; nedovedirea acordării de despăgubiri persoanelor expropriate.
Intimatul reclamant a depus concluzii scrise la data de 11 noiembrie 2019. invocând prin acestea excepția nulității cererii de recurs, susținând intimatul că această cerere nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 6 - 9 din C. proc. civ., respectiv că simpla reluare a situației de fapt și a argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată și în cererea de apel nu răspund exigențelor art. 304 din C. proc. civ.
Analizând cu precădere excepția nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Din verificarea conținutului cererii motivate de recurs, astfel cum a fost depusă în termenul legal de recurenta pârâtă SC B. SRL, se constată că în aceasta se regăsesc critici referitoare la: încălcarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 4 din Decretul nr. 467/1979 în sensul că nu s-a ținut seama de împrejurarea că terenul în litigiu nu a fost preluat efectiv de autoritățile publice în urma decretului de expropriere; încălcarea art. 1, 8 și 9 din același Decret nr. 467/1979, a art. 34 din Legea nr. 58/1974, a art. 12 din Constituția României în vigoare la data decretului de expropriere, dar și a prevederilor art. 481 din C. civ. raportat la faptul că nu a fost dovedită plata de despăgubiri către persoanele expropriate; încălcarea exigențelor art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a art. 261 alin. (5) din C. proc. civ. prin nemotivarea efectivă a hotărârii în raport de toate motivele de apel analizate; omisiunea instanței de apel de a analiza ultimul motiv de apel (care privea identificarea eronată a terenurilor din str. x și str. x); reținerea în mod eronat a incidenței prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.
Criticile cu acest conținut formulate de recurentă sunt în mod neîndoielnic unele care se referă la nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ele privind atât modul de interpretare și aplicare în speță a dispozițiilor legale invocate explicit, cât și nerespectarea de către instanța de apel a unor exigențe procedurale imperative care se circumscriu dreptului părții de a beneficia de o judecată (analiză) efectivă a tuturor cererilor pe care le-a formulat prin actul de sesizare a instanței de apel.
Astfel, se constată că cererea de recurs conține motive de nelegalitate, care se circumscriu formal în exigențele art. 304 pct. 5, 7 și 9 din C. proc. civ., acestea putând forma obiect de analiză în cadrul căii de atac pendinte.
Faptul că recurentul a expus, printre criticile formulate, și opinii sau argumente relative la modul de apreciere a probelor nu este de natură a determina invalidarea în întregime a cererii de recurs, o asemenea sancțiune neputând opera în afara unei dispoziții exprese a legii. Asemenea critici inserate între cele care se referă la aspecte de nelegalitate va fi sancționată cu neanalizarea lor, pentru că sunt contrare principiului legalității căilor de atac (principiu care obligă părțile să exercite căile de atac în limitele în care ele sunt permise de lege), însă nu pot avea ca efect invalidarea argumentelor care privesc nelegalitatea hotărârii atacate.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte urmează a respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Cu titlu preliminar Curtea notează că, ulterior declarării recursului pendinte, partea recurentă a formulat o acțiune în justiție distinctă în cadrul căreia a solicitat (în contradictoriu și cu intimatul reclamant) să se constate nulitatea Decretului de expropriere nr. 327/1984, respectiv caducitatea aceluiași Decret în privința suprafeței de teren de 1590 m.p. pe care recurenta a dobândit-o prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 29 mai 2008 încheiat cu numitul A., în respectiva suprafață de 1.595 mp fiind inclusă și cea care face obiect al prezentului litigiu.
Cele două capete de cerere ale acțiunii ulterior promovate au fost disjunse, astfel că pentru soluționarea lor au fost parcurse proceduri distincte, proceduri în considerarea cărora și fost luată, în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., măsura suspendării judecății prezentului recurs.
Astfel, în cadrul proceselor menționate au fost tranșate în mod irevocabil chestiuni relative la valabilitatea titlului în temeiul căruia reclamantul-intimat Municipiul Iași a formulat și susținut acțiunea în revendicare pendinte, precum și chestiuni referitoare caducitatea Decretului de expropriere nr. 327/1984 raportat la suprafața de teren în litigiu.
În speță, prin primul motiv de recurs se susține că prin decizia recurată ar fi fost încălcate prevederile art. 4 din Decretul nr. 467/1979, reglementare conform căreia "imobilele expropriate trec în proprietatea statului pe data preluării efective a acestora în vederea demolării".
Aspectele legate respectarea menționatei cerințe legale, ulterior adoptării Decretului de expropriere nr. 327/1984, în privința terenului revendicat de la societatea recurentă de către reclamantul Municipiul Iași, au format obiect de analiză în cadrul litigiului care a avut ca obiect constatarea caducității Decretului nr. 327/1984, astfel cum reiese din Sentința civilă nr. 538 din 20 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Iași, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 693 din 3 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.
Soluțiile deja pronunțate în litigiile purtate (și finalizate) între părțile din prezenta cauză se impun cu putere de lucru judecat, astfel că nu este necesară și nici posibilă o nouă evaluare relativă la aceleași aspecte care privesc efectele produse de menționatul Decret de expropriere, în raport cu terenul în litigiu și cu persoanele despre care se pretinde că au avut calitatea de proprietari asupra lui în perioada anterioară, și în cea ulterioară emiterii respectivului act de autoritate.
În acest context, Înalta Curte notează că s-a reținut cu putere de lucru judecat împrejurarea că, în privința suprafeței de 300 m.p. care a fost expropriată de la numitul C. cu adresa str. x, recurenta SC B. SRL (reclamantă în respectivul dosar) nu mai justifică interesul susținerii acestei cauze de ineficacitate pentru că s-a constatat în mod irevocabil (prin Sentința civilă nr. 859/2016 pronunțată de Tribunalul Iași, definitivă prin Decizia nr. 685/2016 a Curții de Apel Iași) nulitatea absolută parțială a Decretului nr. 327/1984 cu privire la exproprierea acestei suprafețe de teren.
Pe de altă parte, s-a constatat că aceeași parte (reclamantă în procesul respectiv) nu justifică legitimarea procesuală pentru a invoca ineficacitatea decretului de expropriere, în forma caducității, pentru nerespectarea cerinței legale de a se fi preluat efectiv restul suprafeței de teren pe care aceasta o deține în prezent cu adresa str. x. Din această ultimă suprafață fac parte și cea de 770 mp în privința căreia s-a stabilit, în speță, obligația recurentei pârâte de o lăsa în proprietatea și posesia reclamantului intimat.
În cadrul celuilalt litigiu, respectiv cel în care a fost soluționată cererea de constatare a nulității parțiale a aceluiași Decret de expropriere, s-a constatat - prin Sentința civilă nr. 859/2016 a Tribunalului Iași, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 328 din 17 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă - că acest act de autoritate este lovit de nulitate cu privire la terenul în suprafață de 300 mp care a fost preluat din proprietatea familiei Talaș, aceasta din urmă fiind antecesoare a SC B. SRL în raport de vânzările succesive care au condus la deținerea în prezent a imobilului de această persoană juridică. Cauzele de nulitate reținute au fost reprezentate de nepublicarea Decretului de expropriere, la epoca adoptării lui, în fostul Buletin Oficial al RSR, precum și neplata despăgubirilor pentru terenul expropriat de la numitul C.; s-a mai reținut, prin aceeași sentință, că a devenit de prisos a se analiza și motivul de nulitate referitor la inexistența unei decizii administrative individuale de preluare emisă subsecvent respectivului Decret.
În privința restului de teren pe care aceeași societate comercială îl deține și despre care a pretins că a avut (anterior datei la care l-a dobândit prin cumpărare) o situație juridică identică celui de 300 mp menționat, a constatat instanța că el nu a fost deținut în proprietate de familia F., ci a fost expropriat de la persoane care sunt terțe de proces și care nu se află în raporturi juridice încheiate anterior cu SC B. SRL. Or, numai proprietarii expropriați la acea epocă și succesorii lor puteau invoca nulitatea pentru o vătămare produsă prin Decretul de expropriere nr. 327/1984, în privința diferenței până la 1.590 mp.
În raport de dezlegările astfel realizate în cadrul menționatelor litigii, în care au fost părți atât recurenta pârâtă cât și intimatul reclamant, de împrejurarea că ele sunt intrate sub puterea lucrului judecat și, astfel, se bucură de prezumția de adevăr și incontestabilitate, Înalta Curte va constata justețea parțială a criticilor care se regăsesc în cadrul primului motiv de recurs, și anume în măsura în care aceasta se referă la ineficacitatea măsurii de expropriere a terenului cu suprafața de 300 mp care, conform mențiunilor Decretului nr. 327/1984, a fost expropriat de la numitul C.
Referitor la suprafața de 770 mp în privința căreia s-a dispus, în speță, ca pârâta recurentă să o lase în deplină proprietate și posesie reclamantului intimat, ea face parte din diferența de 1.290 mp relativ la care s-a statuat în mod irevocabil că nu se poate reține ineficacitatea efectului exproprierii realizate prin Decretul nr. 327/1984, în considerarea contractului de vânzare-cumpărare pe care îl opune ca titlu recurenta pârâtă, dat fiind că transmițătorii succesivi anteriori ai dreptului configurat de această convenție nu au justificat o vătămare ca efect al emiterii actului de expropriere.
Prin cel de-al doilea subpunct din cadrul primului motiv de recurs se susține ineficacitatea aceluiași Decret de expropriere din alte două perspective, și anume: prin prisma faptului că exproprierea nu ar fi operat pentru că nu a fost îndeplinită cerința plății despăgubirilor, în conformitate cu prevederile art. 1, 8 și 9 din Decretul nr. 479/1979, ale art. 481 din C. civ. și ale art. 34 din Legea nr. 58/1974, precum și de dispozițiile art. 12 din Constituția RSR în vigoare la momentul adoptării Decretului nr. 327/1984; prin prisma publicării Decretului nr. 327/1984 abia în anul 2009.
Înalta Curte constată că și relativ la aceste chestiuni există dezlegări date în cadrul proceselor în care a fost invocată nulitatea, respectiv caducitatea actului de expropriere, dezlegări care, în esență, sunt în sensul că, în condițiile în care Decretul nr. 327/1984 nu a fost publicat și nu s-a dovedit plata de despăgubiri către persoanele expropriate, autorii reclamantei justifică o vătămare produsă prin actul expropriere numai în privința suprafeței de 300 m.p. care a fost expropriată de la autorul C..
Ținând seama de statuările judiciare existente cu privire la aceste limite în care partea recurentă este îndreptățită să invoce ineficacitatea Decretului de expropriere, prin prisma legăturii sale juridice cu una singură dintre persoanele de la care se referă respectivul act normativ, în speță se constată - ca și în cazul primului motiv de recurs - că este întemeiată critica recurentei numai cu privire la această suprafața de 300 mp.
În condițiile în care, pe de o parte, situația de fapt stabilită de instanțele de fond este aceea că diferența de teren cu suprafața de 770 mp nu a fost expropriată de la autorul C. și, pe de altă parte, există statuări intrate în puterea de lucru judecat în sensul că Decretul de expropriere nu a cauzat vreo vătămare antecesorilor recurentei raportat la această ultimă suprafață, concluzia care se impune în analiza acestui motiv de recurs nu poate fi decât aceea că nu există temei spre a se reține că ar trebui să constate ineficacitatea exproprierii acestei suprafețe determinat de neplata despăgubirilor la care persoanele expropriate au un drept expres conferit de lege.
Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la motivarea inadecvată a hotărârii recurate.
Sub un prim aspect se susține că, deși prin motivele de apel s-a susținut că proprietarul terenului expropriat a fost E., iar prin decretul de expropriere a fost expropriat C. ca "proprietar aparent", în considerentele deciziei recurate s-a reținut că s-a făcut dovada calității de titular al dreptului de proprietate al numitului C. Afirmă recurenta că dovezile existente în dosar conduc la o concluzie contrară celei reținute de instanța de apel, iar respectiva concluzie este fundamentată pe o probă inexistentă.
Această susținere critică a recurentului este una care tinde a provoca o reapreciere a probelor, ea privind modalitatea în care au fost analizate probele de instanța de apel, respectiv la modul în care instanța a evaluat mijloacele de probă. Or, o asemenea reapreciere a probelor nu poate fi circumscrisă vreunuia dintre motivele de recurs limitativ stabilite prin art. 304 din C. proc. civ., astfel că nu poate fi realizată de instanța de recurs.
Un al doilea aspect relevat în cadrul acestui motiv de recurs se referă analiza realizată în apel în privința motivului prin care se susținea că prima instanță a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 12 alin. (6) din Legea nr. 213/1998 și a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 18/1991. Susține recurenta că hotărârea recurată este nemotivată prin raportare la aspectele astfel criticate în calea de atac a apelului, respectiv că instanța de control judiciar s-a rezumat la a aprecia că este legală și temeinică sentința atacată și că dispozițiile legale au fost corect aplicate.
Verificând considerentele deciziei recurate în corelație cu motivele de apel, Înalta Curte constată următoarele:
Relativ la soluția pronunțată în primă instanță, de respingere a excepției lipsei calității procesual active a reclamantului Municipiul Iași, s-au formulat motive de apel prin care se susținea că, față de obiectul acțiunii - revendicarea imobiliară fundamentată pe dreptul de proprietate al Municipiului Iași - în speță sunt aplicabile prevederile Legii speciale nr. 213/1998, și nu cele ale Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală; că prima instanță a reținut greșit că nu sunt aplicabile prevederile art. 12 alin. (5) și (6) din Legea nr. 213/1998 în condițiile în care, la data sesizării instanței, erau în vigoare Hotărâri ale Consiliului local prin care se concesionase terenul în litigiu unor terțe persoane și, în raport de aceste acte administrative, trebuia ca unitatea administrativ teritorială să fie reprezentată de Consiliul local, iar nu de Primar.
În analiza acestui motiv de apel, instanța de control judiciar a reținut că obiectul acțiunii în revendicare cu care a fost învestită instanța de fond îl reprezintă terenuri care fac parte din domeniul privat al unității administrativ teritoriale, și că, prin raportare la această apartenență la domeniul privat a terenurilor revendicate, titularul acțiunii în revendicare este Municipiul Iași, fiind aplicabile prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 care prevăd că unitățile administrativ teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean. Totodată, s-a reținut că nu sunt aplicabile, în cauză, prevederile art. 12 din Legea nr. 215/2001 pentru că acestea își găsesc incidența numai în litigii referitoare la bunuri aflate în domeniul public al unităților administrativ teritoriale.
Această din urmă mențiune, referitoare la art. 12 din Legea nr. 215/2001, reprezintă o evidentă eroare materială strecurată în motivarea deciziei, considerentul care o conține și contextul în care se regăsește evidențiind fără echivoc faptul că instanța a făcut la referire la terenurile care se află în domeniul public, adică cele care intră în sfera de reglementare a art. 12 din Legea nr. 213/1998 a cărui incidență era susținută prin motivul de apel analizat.
Considerentele cu menționatul conținut din decizia recurată reliefează o analiză efectivă și completă a criticii pe care partea apelantă a formulat-o cu privire la pretinsa aplicare greșită a prevederilor art. 21 din Legea nr. 215/2001 prin hotărârea primei instanțe, precum și a susținerii (părții apelante) potrivit căreia ar fi incidente în speță prevederile art. 12 din Legea nr. 213/1998.
În acest condiții, apare ca fiind vădit nefondată critica potrivit căreia hotărârea recurată ar conține numai o motivarea formală a aspectelor menționată, ceea ce ar echivala cu nemotivarea însăși.
Înalta Curte notează că prin concluzia astfel reținută nu se validează concluzia instanței de apel, ci numai se constată că a existat o analiză reală a criticii menționate.
Verificarea legalității constatărilor făcute în acest context de instanța de apel nu a fost realizată în acest punct al analizei, pentru că evaluarea instanței de apel relativă la existența dreptului de proprietate al reclamantului intimat și la natura acestui drept este criticată de recurentă în cadrul ultimelor două motive de recurs, astfel că urmează a fi analizată corespunzător acestei mod de structurare a cererii de recurs.
Cel de-al treilea motiv de recurs se referă la o altă cauză de caducitate a Decretului de expropriere, și anume cea dedusă din aplicarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994,prin prisma faptului că scopul exproprierii nu a fost niciodată atins.
Și în privința acestei cauze de caducitate se impune a se acorda eficiență dezlegărilor realizate cu putere de lucru judecat în litigiile în care au fost soluționate cererile de constatare a nulității, și respectiv de constatare a caducității Decretului de expropriere nr. 327/1984 (caducitate ce era invocată inclusiv prin raportare la prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1993), în contextul în care, astfel cum s-a reținut în cadrul analizei primului motiv de recurs, a fost deja invalidat actul de preluare în privința suprafeței de 300 mp care a fost preluată de la numitul C. (persoana față de care recurenta a justificat existența unor raporturi juridice generate în încheierea succesivă a unor contracte de vânzare-cumpărare) și, pe de altă parte, s-a stabilit că preluarea celuilalt corp de proprietate în suprafață mde 770 mp - care face obiect al litigiului de față - nu a cauzat vreo vătămare respectivei persoane expropriate.
În cadrul celui de-al patrulea motiv de recurs se regăsește critica potrivit căreia hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, normă care în opinia recurentei nu își găsea aplicarea în speță pentru că ea se referă la terenurile situate în extravilan, iar terenul în litigiu face parte din categoria de folosință intravilan. O interpretare corectă a acestui text de lege ar fi condus, potrivit recurentei, la concluzia că terenul nu a intrat în proprietatea Municipiului Iași, în lipsa unor dovezi care să ateste încheierea integrală a procedurilor de restituire inițiate în temeiul acestei legi.
Din conținutul considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că analiza realizată de instanța de apel a debutat cu constatarea că terenurile în litigiu fac parte din domeniul privat al Municipiului Iași ca efect al dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, și aceea că natura juridică de terenuri care aparțin domeniului privat al acestei unități administrativ teritoriale nu a fost contestată.
De asemenea, în cadrul analizei privitoare la fondul cauzei, a reținut instanța "ca efect al art. 6 din Legea nr. 215/2001 și ca efect al art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, terenul ce face obiectul litigiului se află în domeniul privat al Municipiului Iași".
Or, motivele de apel conțineau critici prin care se contesta în mod evident atât existența dreptului de proprietate al unității administrativ teritoriale, cât și apartenența imobilelor la domeniul privat al entității reclamante. Chiar formularea criticilor referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesual active evidențiază o contestare relativă la aceste aspecte ținând de dreptul de proprietate al reclamantului. Astfel, prin motivul de apel 2a se invoca soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesual active în considerarea faptului că Municipiul Iași nu a devenit proprietar al terenului prin efectul exproprierii, ci este doar administrator al acestui bun-proprietate de stat; că fără o dovada a îndeplinirii condițiilor impuse prin art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 nu se poate susține că terenul este proprietatea privată a acestui reclamant. De asemenea, s-a susținut că nu s-a făcut dovada privind trecerea terenului din proprietatea statului în proprietatea Municipiului Iași, după încheierea procesului de retrocedare a terenurilor; că dreptul de proprietate nu se poate prezuma, ci trebuie dovedit în mod expres și concret.
Prin raportare la aceste critici formulate de partea apelantă, apare ca fiind vădit eronată constatarea instanței de apel în sensul că "natura juridică de bunuri care aparțin domeniului privat al Municipiului Iași nu a fost contestată".
În prezența motivelor de apel menționate anterior, pentru o corectă aplicare a prevederilor art. 295 alin. (1) raportat la art. 129 alin. ultim din C. proc. civ., instanța de apel ar fi trebuit să facă o analiză proprie în privința existenței sau a inexistenței dreptului de proprietate reținut de prima instanță în favoarea reclamantului, și a naturii acestui drept, pentru că numai în acest mod se putea da eficiență criticilor (adică unei veritabile contestări) aduse de apelantă referitor la existența dreptului de proprietate și la apartenența acestui drept la domeniul public sau privat al unității administrativ teritoriale care a avut câștig de cauză la judecata în primă instanță.
În absența unei asemenea analize, Înalta Curte constată că nu au fost deplin respectate prevederile art. 295 alin. (1) raportat la art. 129 alin. ultim din C. proc. civ., situație care atrage incidența motivului de casare reglementat prin art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.
Ultimul motiv de recurs se referă la omisiunea instanței de apel a de a analiza un motiv de apel, și anume cel identificat ca motivul 3b, privitor la stabilirea amplasamentului terenului în litigiu.
Verificând conținutul deciziei supuse controlului judiciar pendinte, se constată că aceasta nu conține niciun considerent care să susțină soluția de respingere a căii de atac prin raportare la motivul de apel prin care se susținea că suprafața de teren de 770 mp expropriată de la numita D. a fost eronat identificată ca fiind amplasată în perimetrul imobilului de la adresa str. x. Argumentele aduse de apelantă în sprijinul acestei critici au fost în sensul că: planul de situație existent la dosar - anexă a raportului de expertiză -relevă faptul că fost proprietate de la nr. 112 era lipită de str. x; că între proprietatea de la nr. 112 și cea de la nr. 114 era un loc viran, iar în prezent expertiza a identificat cele două foste proprietăți ca fiind lipite; că fostele proprietăți de la nr. 116 și 114 erau separate de un loc liber, acest loc liber fiind în realitate proprietatea din str. x.
Toate aceste argumente expuse de partea apelantă impuneau o reevaluare a situației de fapt, prin prisma probatoriului administrat la prima instanță și, în măsura în care se aprecia necesar, a unor probe noi administrate în calea devolutivă de atac în conformitate cu prevederile art. 295 coroborat cu art. 129 alin. (1) și (5) din C. proc. civ.
Prin prisma exigențelor ce rezidă din normele procedurale menționate, dar și a celor care decurg din principiul disponibilității - care guvernează procesul civil în toate etapele pe care le parcurge -, și principiul respectării dreptului la apărare, apelanta era îndreptățită să beneficieze de o analiză a căii de atac promovate prin prisma tuturor motivelor de apel, respectiv a tuturor apărărilor pe care a înțeles să le opună prin aceste motive pretenției reclamantului de a-i preda posesia terenului în suprafață de 770 mp.
În absența unei astfel de analize, se constată că situația de fapt nu a fost deplin lămurită de instanța de apel cu privire la deținerea sau nu, de către pârâta apelantă, a terenului cu suprafața de 770 mp care a fost expropriat cu adresa șos. x.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că și din perspectiva acestui ultim motiv de recurs devin incidente prevederile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., urmează a se dispune admiterea recursului și casarea deciziei recurate.
În rejudecare, urmează a se acorda eficiență, în condițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. dezlegărilor realizate în cadrul analizării primului și celui de-al treilea motiv de recurs cu privire la ineficacitatea titlului exhibat de reclamant pentru suprafața de 300 m.p. expropriată de la numitul C., și a se stabili situația de fapt și cea juridică a restului de teren, de 770 m.p., prin raportare la criticile concret formulate de pârâta apelantă.
În măsura în care se va stabili că această din urmă suprafață este deținută de către apelanta pârâtă în baza contractului de vânzare cumpărare pe care îl opune cu valoare de titlu de proprietate, și că reclamantul-intimat ar justifica în privința ei un drept de proprietate pe baza decretului de expropriere reținut de prima instanță, urmează a se analiza și apărarea de fond reprezentată de excepția de nulitate a actului de preluare, apărare pe care partea pârâtă a înțeles să o invoce - prin memoriul depus în fața instanței de recurs la data de 19 septembrie 2019, paragr. 35 și urm. - aducând ca argument de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al Deciziei civile nr. 685/2016 pronunțată de Curtea de apel Iași în Dosarul nr. x/2012.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității recursului invocată de municipiul Iași, prin primar.
Admite recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 96 din data de 12 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă în Dosarul nr. x/2009.
Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2019.