ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 737/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 737/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Iași, venită prin declinarea competenței în favoarea acestei

instanțe prin Sentința civilă nr. 7618 din 17 iunie 2008 a Judecătoriei Iași -

reclamanții S.S. și S.S.O. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul

Iași și Consiliul Local Iași, obligarea acestora să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 810 mp, situat în

Iași, str. C.

Inițial reclamanții

au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român la preluarea

imobilului compus din construcție și teren în suprafață de 810 mp, situat în

Iași, str. C. și revendicarea acestui imobil.

La termenul de

judecată din 17 noiembrie 2008 reclamanții și-au modificat acțiunea precizând

că obiectul acesteia este revendicarea imobilului și temeiul legal îl

constituie dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.

În motivarea cererii,

reclamanții, au arătat că terenul în litigiu a fost proprietatea bunicilor I.T.

și I.H. care l-au dobândit prin act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

1129/1919 și transcris sub nr. 1058/1919, mama lor, fiica acestora, primind ca

dotă o parte din locuință și teren, restul rămânând acestora.

Reclamanții au

susținut că la începutul anilor

'

50 casa și terenul au fost preluate de statul

român prin Decretul nr. 218/1960, fără nici un titlu valabil, în disprețul

Constituțiilor din 1948 și din 1991, al Tratatelor României, al Cartei

Organizației Națiunilor Unite și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâții Municipiul

Iași, prin Primar și Consiliul Local Iași, au depus întâmpinare invocând

excepțiile netimbrării, lipsei calității procesuale pasive (deoarece, pe de o

parte, Consiliul Local este doar administratorul bunurilor din domeniul public

și privat al municipiului, iar, pe de altă parte, în capătul de cerere vizând

nevalabilitatea titlului statului, statul are calitate procesuală) și

inadmisibilității acțiunii, reclamanții având deschisă doar procedura specială

a Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat. Pe

fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii.

Prin Sentința civilă

nr. 2663 din 29 octombrie, Tribunalul Iași a respins excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Consiliului Local Iași și Municipiul

Iași - prin Primar și inadmisibilității. A respins acțiunea reclamanților S.S.

și S.S.O. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași și Consiliul Local Iași.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Excepția netimbrării

acțiunii nu mai poate fi pusă în discuție întrucât cererea reclamanților este

formulată în baza art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 fiind scutită de plata

taxei de timbru.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor s-a reținut că nu este

întemeiată, pe de o parte, fiindcă reclamanții și-au modificat acțiunea

precizând că obiectul acesteia este doar revendicarea, iar, pe de altă parte,

pentru că prin Decizia nr. 4216/2001 a Curții Supreme de Justiție, s-a statuat,

având în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 31/1954

și ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 (anterior modificării), că

"în litigiile vizând dreptul de proprietate asupra bunurilor unităților

administrativ-teritoriale, acestea sunt reprezentate de consiliile locale, care

la rândul lor pot da mandat primarului municipiului (orașului, comunei)".

De asemenea, s-a

reținut că excepția inadmisibilității acțiunii nu este întemeiată, motivat de

faptul că nicio dispoziție legală nu împiedică partea să se adreseze cu o

cerere instanței de judecată, temeinicia formulării acesteia urmând a face

obiectul deliberării pe fondul cauzei. Pentru a întări acest principiu stipulat

în Constituție (art. 21), Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat - prin

Decizia nr. 33/2008 - că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este

admisibilă, în condițiile în care nu este periclitată siguranța circuitului

civil, respingerea cererii ca inadmisibilă echivalând cu privarea reclamantului

la accesul la justiție, prin încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei,

Tribunalul a reținut că reclamanții S.S. și S.S.O. au solicitat obligarea

pârâților Municipiul Iași și Consiliul Local Iași să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul compus din construcție și teren în

suprafață de 810 mp - iar după efectuarea expertizei însușită de reclamanți în

suprafață de 579 mp - situată în Iași, fosta str. C.

Potrivit adresei nr.

107364/2009 emisă de Municipiul Iași - Direcția de Dezvoltare Urbană, Serviciul

GIS Cadastru, imobilul din fosta str. C. identificat de expertul tehnic care a

efectuat expertiza topo-cadastrală în cauză, figurează ca regim juridic

inventariat în Domeniul Public Local al municipiului Iași conform H.C.L. nr.

414 din 29 septembrie 2009, ca fiind spațiu verde aflat la intersecția str. C.

- str. E.

Instanța de fond a

apreciat că se impune a fi respinsă acțiunea reclamanților față de dispozițiile

Legii nr. 213/1998, coroborate cu cele ale art. 86

1

C. civ.,

potrivit cărora bunurile care fac parte din domeniul public local sunt

inalienabile, imprescriptibile și insesizabile și nu pot fi retrocedate

titularilor de proprietate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții S.S. și S.S.O., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 55 din data de 15 mai 2013, Curtea de Apel Iași, a respins apelul

reclamanților având în vedere următoarele considerente:

Temeiul de drept al

acțiunii în revendicare deduse judecății fondului îl reprezintă dispozițiile

art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

apelanții-reclamanți invocând preluarea fără titlu valabil, în baza Decretului

nr. 218/1960, a imobilului construcție și teren situat în municipiul Iași,

fostă str. C., imobil deținut în proprietate de către autorii acestora, în baza

actului autentic de vânzare-cumpărare nr. 1129/1919, transcris în evidențele de

publicitate imobiliară și necontestat.

Nu s-a probat, și

nici măcar invocat, existența unei hotărâri judecătorești de constatare a

nevalabilității măsurii preluării imobilului revendicat, în procedura prevăzută

de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Sub aspectul

regimului juridic actual al imobilului revendicat (construcția fiind demolată

în anul 1981), împrejurările de fapt, reținute corect de către instanța de

fond, relevă că acesta nu a ieșit din proprietatea statului printr-un act

translativ de proprietate și că bunul face parte în prezent din domeniul public

al Municipiului Iași, având destinația de spațiu verde, astfel cum rezultă din

Hotărârea Consiliului Local Iași nr. 414/2009.

Trecerea imobilului

din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Iași - despre care

apelanții-reclamanți afirmă că s-ar fi produs prin Hotărârea Consiliului Local

nr. 414/2009 ce constituie, în opinia acestora, "un act administrativ

abuziv care indisponibilizează imobilul în cursul unei proceduri judiciare"

- a fost analizată în instanța de contencios administrativ, în cadrul Dosarului

nr. 4749/99/2010 al Tribunalului Iași, în care a fost pronunțată Sentința nr.

555/CA/2011, irevocabilă prin Decizia nr. 404/2012 a Curții de Apel Iași,

secția contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii acțiunii

reclamanților având ca obiect anularea Hotărârii Consiliului Local nr.

414/2009.

S-a reținut că în

considerentele deciziei sus-arătate s-a stabilit cu putere de lucru judecat

faptul că prin Hotărârea Consiliului Local nr. 414/2009 nu s-au adus modificări

domeniului public sau privat al Municipiului Iași, ci doar s-a actualizat,

potrivit art. 122 din Legea nr. 215/2001, situația juridică a unor bunuri

aparținând domeniului public; imobilul revendicat făcea parte din domeniul

public și anterior adoptării actului atacat, astfel cum rezultă din Hotărârea

Consiliului Local nr. 453/2007 aprobată prin H.G. nr. 608/2008 pentru

modificarea anexei 2 la H.G. nr. 1354/2001 privind atestarea domeniului public

al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Iași.

Față de cele mai sus

reținute, critica apelanților privitoare la emiterea în cursul unei proceduri

judiciare de revendicare a unui act administrativ, pretins abuziv, de

indisponibilizare a bunului a fost respinsă, ca nefondată.

Instanța de apel a

avut în vedere și faptul că apelanții-reclamanți, după cum afirmă în chiar

cererea de apel, nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr.

10/2001 pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului preluat

de către stat, ci au recurs direct la aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, fără argumente suplimentare în privința opțiunii făcute.

Ca atare, s-a statuat

că sunt relevante în cauză principiile jurisprudențiale în sensul de reguli de

drept și statuările consacrate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a stabilit

că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar

dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.

10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are

prioritate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce

condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii, nu se poate susține,

fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar

aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, instant de apel a

reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la

latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de

stat sau acordarea de despăgubiri. Sub acest aspect, sunt relevante înseși

considerentele Deciziei în interesul legii nr. 27/2011, în care se

argumentează, între altele: "Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o

încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după

pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de

la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile

care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1

din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în

contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor

consacrate de Convenție".

Critica prin care

apelanții au susținut că s-ar bucura de un "bun" în sensul

Convenției, a fost respinsă având în vedere jurisprudența recentă a instanței

europene, reflectată în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu

și alții împotriva României, prin care s-a mai adăugat o condiție celor deja consacrate

de Curte pentru a se putea constata o încălcare a dreptului de proprietate, și

anume: existența unei hotărâri definitive și executorii, dată de o instanță,

prin care să se recunoască calitatea de proprietar a reclamanților și prin

care, în dispozitivul hotărârii, să se dispună în mod expres restituirea

bunului.

Curtea a constatat că

apelanții nu beneficiază de o atare hotărâre, definitivă și executorie, de

restituire a imobilului. În plus, nici măcar susținerea acestora privind

absența titlului valabil al statului asupra imobilului preluat de la autorii

lor nu poate fi - în ipoteza probării acestei susțineri - de natură, prin ea

înseși, să ducă la recunoașterea existenței în patrimoniul reclamanților a unui

"bun", astfel cum este conturat acest concept autonom în

jurisprudența instanței europene.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, care au

criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

În mod greșit

hotărârea instanței de apel se sprijină pe practica Curții Europene a

Drepturilor Omului, pretins incidentă în cauza dedusă judecății cât și pe

considerente critice referitoare la utilizarea legilor speciale reparatorii,

respectiv a Legii nr. 10/2001.

Evocă recurenții că

prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a ignorat susținerile și apărările

acestora, a trecut în plan secund și a golit de conținut dreptul intern, a dat

efect retroactiv și nefondat unor judecăți a Curții Europene a Drepturilor

Omului apărute în timpul procesului. Astfel, instanța a pronunțat o soluție

prin care a dat prevalență abuzului de drept al statului în detrimentul

dreptului reclamanților de proprietate pe care niciodată nu l-au pierdut. Acest

fapt constituie o gravă încălcare a cerințelor unui proces corect.

Aceasta, în

condițiile în care, la speță, dreptul comun (respectiv art. 480 și urm. C.

civ., dispoziții pe care și-au întemeiat reclamanții acțiunea) nu naște niciun

fel de interpretări și speculații, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a

decis că acțiunile în revendicare promovate după apariția legilor speciale sunt

admisibile cu condiția de a nu fi afectate drepturile unor terți și securitatea

circuitului civil.

Mai susțin recurenții

că acțiunea promovată vizează tocmai calitatea de proprietari a acestora față

de calitatea de proprietar a unității administrativ-locale.

În fine, recurenții

arată că statul, procedând la punerea în aplicare a Legii nr. 213/1998 a

consolidat abuzurile anterioare care au determinat deposedarea unor titulari de

drept de bunurile lor, fără să dea prelevanță și efecte depline sancționării

prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În consecință,

solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și admiterea acțiunii

reclamanților prin care au solicitat obligarea pârâților Municipiul Iași și

Consiliul Local Iași să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul în litigiu

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea în revendicare

prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii

speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a

prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Reclamanții S.S. și

S.S.O. au formulat prezenta acțiune în revendicare la data de 1 aprilie 2008,

mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii

nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii

de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care

guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia

generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în

fiecare lege specială.

Legiuitorul permite

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în

condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică

cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul

comun în materia revendicării.

O atare interpretare

este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit

căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale

de reparații".

În acord cu soluțiile

adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a

Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun

în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de

stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001

suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la

un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator

și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

De altfel, accesul la

justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele,

în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001,

deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că

nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, cu condiția

ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod

accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o

modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei

proceduri administrative prealabile.

Accesul la justiție

presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative,

partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe

judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la

instanță ar fi atins în substanța sa.

În măsura în care

aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului

Unit", 1975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept

absolut, precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise

chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept."

Deci, se poate

constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile

administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție

măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în

consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce

judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de

consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă

cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin

echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul

nr. 218/1960, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece

interesează ordinea publică, prevalează legii generale.

Or, în speță,

reclamanții nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001

pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului preluat de

către stat, ci au recurs direct la aplicarea dreptului comun în materia

revendicării.

Prin urmare,

recurenții nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție,

deoarece accesul la justiție le-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

Decizia în interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre

stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la

considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit

admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță

între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această

posibilitate conferită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

prin instituirea celor două faze - administrativă și judiciară.

Nici din perspectiva

Convenției reclamanții nu aveau vocația restituirii în natură cu privire la

imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții

Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 778/22.11.2010.

Astfel, în analiza

concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport

cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură

reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană.

Aprecierea existenței

unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în

conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui

"bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare

a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Atanasiu și

alții contra României se arată că un "bun actual" există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143).

Or, în speță, nu se

poate considera că reclamanții ar deține un "bun actual", câtă vreme

în favoarea acestora nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie în sensul restituirii imobilului.

Chiar și o

recunoaștere a nevalabilității titlului statului prin hotărâre judecătorească,

fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în discuție, nu ar fi

conferit reclamanților un "bun actual" sau o "speranță

legitimă", singura speranță legitimă a acestora fiind aceea dată de parcurgerea

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Întrucât reclamanții

nu au uzat de legea specială și nici nu au întreprins alte demersuri anterioare

care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act

administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire, aceștia nu

au un "bun actual" și nici măcar "o speranță legitimă" care

să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care

nu pot obține restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun,

astfel că acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au

apreciat și instanțele anterioare.

Față de toate

considerentele reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată

cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamanților

fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții S.S. și S.S.O. împotriva Deciziei nr. 55 din data de 15

mai 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN