ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 737/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, venită prin declinarea competenței în favoarea acestei instanțe prin Sentința civilă nr. 7618 din 17 iunie 2008 a Judecătoriei Iași - reclamanții S.S. și S.S.O. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași și Consiliul Local Iași, obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 810 mp, situat în Iași, str. C. Inițial reclamanții au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român la preluarea imobilului compus din construcție și teren în suprafață de 810 mp, situat în Iași, str. C. și revendicarea acestui imobil.

La termenul de judecată din 17 noiembrie 2008 reclamanții și-au modificat acțiunea precizând că obiectul acesteia este revendicarea imobilului și temeiul legal îl constituie dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. În motivarea cererii, reclamanții, au arătat că terenul în litigiu a fost proprietatea bunicilor I.T. și I.H. care l-au dobândit prin act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/1919 și transcris sub nr. 1058/1919, mama lor, fiica acestora, primind ca dotă o parte din locuință și teren, restul rămânând acestora. Reclamanții au susținut că la începutul anilor ' 50 casa și terenul au fost preluate de statul român prin Decretul nr. 218/1960, fără nici un titlu valabil, în disprețul Constituțiilor din 1948 și din 1991, al Tratatelor României, al Cartei Organizației Națiunilor Unite și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâții Municipiul Iași, prin Primar și Consiliul Local Iași, au depus întâmpinare invocând excepțiile netimbrării, lipsei calității procesuale pasive (deoarece, pe de o parte, Consiliul Local este doar administratorul bunurilor din domeniul public și privat al municipiului, iar, pe de altă parte, în capătul de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului, statul are calitate procesuală) și inadmisibilității acțiunii, reclamanții având deschisă doar procedura specială a Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii. Prin Sentința civilă nr. 2663 din 29 octombrie, Tribunalul Iași a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliului Local Iași și Municipiul Iași - prin Primar și inadmisibilității.

A respins acțiunea reclamanților S.S. și S.S.O. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași și Consiliul Local Iași. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Excepția netimbrării acțiunii nu mai poate fi pusă în discuție întrucât cererea reclamanților este formulată în baza art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 fiind scutită de plata taxei de timbru.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor s-a reținut că nu este întemeiată, pe de o parte, fiindcă reclamanții și-au modificat acțiunea precizând că obiectul acesteia este doar revendicarea, iar, pe de altă parte, pentru că prin Decizia nr. 4216/2001 a Curții Supreme de Justiție, s-a statuat, având în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 31/1954 și ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 (anterior modificării), că "în litigiile vizând dreptul de proprietate asupra bunurilor unităților administrativ-teritoriale, acestea sunt reprezentate de consiliile locale, care la rândul lor pot da mandat primarului municipiului (orașului, comunei)". De asemenea, s-a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii nu este întemeiată, motivat de faptul că nicio dispoziție legală nu împiedică partea să se adreseze cu o cerere instanței de judecată, temeinicia formulării acesteia urmând a face obiectul deliberării pe fondul cauzei.

Pentru a întări acest principiu stipulat în Constituție (art. 21), Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat - prin Decizia nr. 33/2008 - că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, în condițiile în care nu este periclitată siguranța circuitului civil, respingerea cererii ca inadmisibilă echivalând cu privarea reclamantului la accesul la justiție, prin încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că reclamanții S.S. și S.S.O.

au solicitat obligarea pârâților Municipiul Iași și Consiliul Local Iași să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 810 mp - iar după efectuarea expertizei însușită de reclamanți în suprafață de 579 mp - situată în Iași, fosta str. C. Potrivit adresei nr. 107364/2009 emisă de Municipiul Iași - Direcția de Dezvoltare Urbană, Serviciul GIS Cadastru, imobilul din fosta str. C. identificat de expertul tehnic care a efectuat expertiza topo-cadastrală în cauză, figurează ca regim juridic inventariat în Domeniul Public Local al municipiului Iași conform H.C.L.

nr. 414 din 29 septembrie 2009, ca fiind spațiu verde aflat la intersecția str. C. - str. E. Instanța de fond a apreciat că se impune a fi respinsă acțiunea reclamanților față de dispozițiile Legii nr. 213/1998, coroborate cu cele ale art. 86 1 C. civ., potrivit cărora bunurile care fac parte din domeniul public local sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile și nu pot fi retrocedate titularilor de proprietate. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții S.S. și S.S.O., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 55 din data de 15 mai 2013, Curtea de Apel Iași, a respins apelul reclamanților având în vedere următoarele considerente: Temeiul de drept al acțiunii în revendicare deduse judecății fondului îl reprezintă dispozițiile art. 480 C. civ.

și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, apelanții-reclamanți invocând preluarea fără titlu valabil, în baza Decretului nr. 218/1960, a imobilului construcție și teren situat în municipiul Iași, fostă str. C., imobil deținut în proprietate de către autorii acestora, în baza actului autentic de vânzare-cumpărare nr. 1129/1919, transcris în evidențele de publicitate imobiliară și necontestat. Nu s-a probat, și nici măcar invocat, existența unei hotărâri judecătorești de constatare a nevalabilității măsurii preluării imobilului revendicat, în procedura prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Sub aspectul regimului juridic actual al imobilului revendicat (construcția fiind demolată în anul 1981), împrejurările de fapt, reținute corect de către instanța de fond, relevă că acesta nu a ieșit din proprietatea statului printr-un act translativ de proprietate și că bunul face parte în prezent din domeniul public al Municipiului Iași, având destinația de spațiu verde, astfel cum rezultă din Hotărârea Consiliului Local Iași nr. 414/2009.

Trecerea imobilului din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Iași - despre care apelanții-reclamanți afirmă că s-ar fi produs prin Hotărârea Consiliului Local nr. 414/2009 ce constituie, în opinia acestora, "un act administrativ abuziv care indisponibilizează imobilul în cursul unei proceduri judiciare" - a fost analizată în instanța de contencios administrativ, în cadrul Dosarului nr. 4749/99/2010 al Tribunalului Iași, în care a fost pronunțată Sentința nr. 555/CA/2011, irevocabilă prin Decizia nr. 404/2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii acțiunii reclamanților având ca obiect anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 414/2009.

S-a reținut că în considerentele deciziei sus-arătate s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că prin Hotărârea Consiliului Local nr. 414/2009 nu s-au adus modificări domeniului public sau privat al Municipiului Iași, ci doar s-a actualizat, potrivit art. 122 din Legea nr. 215/2001, situația juridică a unor bunuri aparținând domeniului public; imobilul revendicat făcea parte din domeniul public și anterior adoptării actului atacat, astfel cum rezultă din Hotărârea Consiliului Local nr. 453/2007 aprobată prin H.G. nr. 608/2008 pentru modificarea anexei 2 la H.G. nr. 1354/2001 privind atestarea domeniului public al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Iași. Față de cele mai sus reținute, critica apelanților privitoare la emiterea în cursul unei proceduri judiciare de revendicare a unui act administrativ, pretins abuziv, de indisponibilizare a bunului a fost respinsă, ca nefondată.

Instanța de apel a avut în vedere și faptul că apelanții-reclamanți, după cum afirmă în chiar cererea de apel, nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului preluat de către stat, ci au recurs direct la aplicarea dreptului comun în materia revendicării, fără argumente suplimentare în privința opțiunii făcute.

Ca atare, s-a statuat că sunt relevante în cauză principiile jurisprudențiale în sensul de reguli de drept și statuările consacrate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, instant de apel a reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Sub acest aspect, sunt relevante înseși considerentele Deciziei în interesul legii nr. 27/2011, în care se argumentează, între altele: "Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție". Critica prin care apelanții au susținut că s-ar bucura de un "bun" în sensul Convenției, a fost respinsă având în vedere jurisprudența recentă a instanței europene, reflectată în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care s-a mai adăugat o condiție celor deja consacrate de Curte pentru a se putea constata o încălcare a dreptului de proprietate, și anume: existența unei hotărâri definitive și executorii, dată de o instanță, prin care să se recunoască calitatea de proprietar a reclamanților și prin care, în dispozitivul hotărârii, să se dispună în mod expres restituirea bunului.

Curtea a constatat că apelanții nu beneficiază de o atare hotărâre, definitivă și executorie, de restituire a imobilului. În plus, nici măcar susținerea acestora privind absența titlului valabil al statului asupra imobilului preluat de la autorii lor nu poate fi - în ipoteza probării acestei susțineri - de natură, prin ea înseși, să ducă la recunoașterea existenței în patrimoniul reclamanților a unui "bun", astfel cum este conturat acest concept autonom în jurisprudența instanței europene. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, care au criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: În mod greșit hotărârea instanței de apel se sprijină pe practica Curții Europene a Drepturilor Omului, pretins incidentă în cauza dedusă judecății cât și pe considerente critice referitoare la utilizarea legilor speciale reparatorii, respectiv a Legii nr. 10/2001.

Evocă recurenții că prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a ignorat susținerile și apărările acestora, a trecut în plan secund și a golit de conținut dreptul intern, a dat efect retroactiv și nefondat unor judecăți a Curții Europene a Drepturilor Omului apărute în timpul procesului. Astfel, instanța a pronunțat o soluție prin care a dat prevalență abuzului de drept al statului în detrimentul dreptului reclamanților de proprietate pe care niciodată nu l-au pierdut. Acest fapt constituie o gravă încălcare a cerințelor unui proces corect. Aceasta, în condițiile în care, la speță, dreptul comun (respectiv art. 480 și urm. C. civ., dispoziții pe care și-au întemeiat reclamanții acțiunea) nu naște niciun fel de interpretări și speculații, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că acțiunile în revendicare promovate după apariția legilor speciale sunt admisibile cu condiția de a nu fi afectate drepturile unor terți și securitatea circuitului civil.

Mai susțin recurenții că acțiunea promovată vizează tocmai calitatea de proprietari a acestora față de calitatea de proprietar a unității administrativ-locale. În fine, recurenții arată că statul, procedând la punerea în aplicare a Legii nr. 213/1998 a consolidat abuzurile anterioare care au determinat deposedarea unor titulari de drept de bunurile lor, fără să dea prelevanță și efecte depline sancționării prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În consecință, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și admiterea acțiunii reclamanților prin care au solicitat obligarea pârâților Municipiul Iași și Consiliul Local Iași să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Reclamanții S.S.

și S.S.O. au formulat prezenta acțiune în revendicare la data de 1 aprilie 2008, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații". În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului Unit", 1975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 218/1960, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale. Or, în speță, reclamanții nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului preluat de către stat, ci au recurs direct la aplicarea dreptului comun în materia revendicării. Prin urmare, recurenții nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție le-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește Decizia în interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă și judiciară. Nici din perspectiva Convenției reclamanții nu aveau vocația restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778/22.11.2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană. Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). Or, în speță, nu se poate considera că reclamanții ar deține un "bun actual", câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului. Chiar și o recunoaștere a nevalabilității titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în discuție, nu ar fi conferit reclamanților un "bun actual" sau o "speranță legitimă", singura speranță legitimă a acestora fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Întrucât reclamanții nu au uzat de legea specială și nici nu au întreprins alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire, aceștia nu au un "bun actual" și nici măcar "o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obține restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele anterioare. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamanților fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții S.S. și S.S.O. împotriva Deciziei nr. 55 din data de 15 mai 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2014. Procesat de GGC - NN