ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6676/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6676/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei defața\ constata

urrmtoarde:

Prin

sentința ciula nr. 678 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Iași, s-a respins

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de către pârâții R.R.

și R.I.; s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții S.E.D., S.C.D. și T.C.

și au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul (apartament) situat în municipiul I., județul Iași.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că pârâții R.R. și R.I. au invocat excepția admisibilității acțiunii

în revendicare, solicitând respingerea acesteia, deoarece reclamanții nu au

introdus cu prioritate o acțiune în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare din 1998, încheiat de aceștia cu Primăria municipiului Iași.

Excepția nu este întemeiată,

tribunalul reținând în acest sens, că dreptul de proprietate nu este supus

prescripției extinctive, astfel încât, poate fi protejat prin promovarea unei

acțiuni în revendicare. Chiar Legea nr. 10/2001 prevede că persoanele ale căror

imobile au fost preluate de stat fără titlu valabil, își păstrează calitatea de

proprietari avută la data preluării.

A aprecia în sensul admisibilității

unor acțiuni, pe motiv că partea trebuia să urmeze o procedură prealabilă la

care legea nu o obligă, ar însemna o îngrădire a accesului la justiție,

principiu consacrat de art. 21 Constituția României.

De asemenea, nici dispozițiile art. 47

Legea nr. 10/2001 nu pot fi interpretate în sensul că, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite nu pot solicita, pe calea dreptului

comun, restituirea unui bun preluat fără titlu valabil, o atare interpretare

fiind contrară drepturilor garantate prin art. 6 parag. 1 și art. 1 Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Interpretarea a

fost validată și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33 din

9 iunie 2008, pronunțată în secții unite.

Deci, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun

este admisibilă. Efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie

obiectul dreptului său de proprietate, constau în pierderea doar a unuia dintre

atributele acestui drept, cu consecința păstrării calității de proprietar,

avută la dala preluării, efect consacrat expres și prin dispozițiile art. 2

alin. (2) Legea nr. 10/2001.

Acest text care reproduce, în

cuprinsul legii speciale, dispozițiile din dreptul comun, conținute în art. 480

C. civ., dă vocația titularului dreptului de proprietate, de a recurge la toate

mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obține recunoașterea

acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalității urmărite.

De asemenea, trebuie avut în vedere

art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

consacră dreptul la proprietate, direct aplicabil în speță.

Faptul că potențialul beneficiar al

Legii nr. 112/1995, prin nerespectarea exigențelor procedurale ale acestui act

normativ, pierde vocația de a beneficia de măsuri reparatorii reglementate în

cuprinsul său, nu poate constitui un fine de neprimire al acțiunii în

revendicare, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

Atributul instanței de judecată este

acela de a analiza valabilitatea titlurilor de proprietate prezentate de părți.

Or, titlul pârâților nu poate fi valabil, atâta vreme cât au contractat de la

un non dominus, în speță, Statul prin Consiliul local al municipiului Iași.

Doctrina are în vedere faptul că obligația unui cumpărător este de a depune

toate diligentele pentru a lua cunoștință care este titlul de proprietate al

vânzătorului și dacă acesta nu este contestat. Vânzătorul a știut că bunul este

proprietatea altei persoane și cu toate acestea a înstrăinat.

Pe fondul cauzei, raportat la actele

și lucrările dosarului, la întreg probatoriul administrat și văzând

reglementările legale aplicabile speței deduse judecății, instanța a reținut

că, prin compararea titlurilor, se constată că titlurile reclamanților sunt

preferabile. Autorii lor au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

în condițiile legii, prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 martie 1924,

autentificat de Tribunalul Iași, secția a 3-a, din 1924, transcris în 1924,

prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1928, autentificat de

Tribunalul Iași, secția a 3-a, din 24 februarie 1928, transcris în 1928, prin

contractul de schimb din 7 martie 1930 autentificat de Tribunalul Iași, secția

a 3-a, din 07 martie 1930, transcris din 07 martie 1930, prin ordonanța de

adjudecare din 22 noiembrie 1937 autentificată la Tribunalul Iași, secția a

3-a, investită cu formulă executorie din 15 martie 1940, transcrisă din 23

noiembrie 1937.

Cea mai mare parte a imobilului în litigiu

a fost restituită prin dispoziția din 09 iunie 2006 emisă de Primarul municipiului

Iași, în baza actelor ce atestă calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților.

Ulterior emiterii dispoziției, S.E.D. a cumpărat de la ceilalți coindivizari cota

restituită, precum și celelalte drepturi, respectiv, la data de 29 ianuarie 2008,

iar S.C.D. l-a moștenit pe tatăl său, S.C., deceda.

Pârâții au opus titlului acestora, un titlu

obținut de la un neproprietar, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat

cu Primăria municipiului Iași în anul 1998, în condițiile în care, demersurile reclamanților

erau cunoscute atât de vânzător, cât și de cumpărători.

Referitor la demersurile reclamanților,

se reține faptul că aceștia au făcut cunoscută calitatea lor de proprietari asupra

imobilului, încă din anul 1991, când au adresat Comisiei locale de fond funciar

Iași o notificare prin care revendicau proprietatea din Iași, expediată prin poștă

la data de 5 iulie 1991. Prin hotărârea din 9 aprilie 1992, s-a reconstituit dreptul

de proprietate pentru suprafața de 100 m.p., respingându-se cererea pentru 425 m.p.,

o dovadă elocventă asupra faptului că au solicitat întregul imobil. Acest fapt a

fost reiterat și prin adresa din 21 octombrie 1996, când s-a înștiințat Comisia

locală de fond funciar că o persoană pe nume S.Ș. revendică în mod ilegal proprietatea

defunctului C.S., imobilul din Iași.

Instanța a apreciat că, în speță, se conturează

și reaua-credință, deoarece pârâții trebuiau să fie diligenți, în sensul de a se

informa de la cine cumpără și ce titlu posedă vânzătorul. Apărările pârâților, în

sensul că nu cunoșteau că titlul Statului este contestat începând din anul 1991,

reprezintă totuși o neglijență mare, înainte de a proceda la încheierea unei tranzacții,

chiar și cu Statul ca persoană juridică.

Având în vedere interesul legitim al adevăratului

proprietar, respectiv reclamanții și interesul nelegitim al pârâților, s-a impus

recunoașterea prevalentei interesului legitim, în mod obligatoriu, ca premisă în

vederea asigurării circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.

împotriva acestei sentințe au declarat

apel pârâții R.I. și R.R..

Prin decizia civilă nr. 23 din 19 februarie

2010, pronunțata de Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu ninori

și de familie, s-a admis apelul formulat de pârâții R.I. și R.R. împotriva sentinței

civile nr. 678 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Iași, pe care a schimbat-o în

tot, în sensul că, a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată

de pârâți și a respins acțiunea formulată de reclamanții S.E.D., S.C.D. și T.C..

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a reținut că prin cererea de apel pârâții R.I. și R.R. au invocat excepția de inadmisibilitate

a acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, constatând, totodată, că speța

de față presupune luarea în considerare a două construcții juridice, pe de o parte,

dacă admiterea excepției nu încalcă accesul liber la justiție, iar, pe de altă parte,

dacă respingerea excepției nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori

securității raporturilor juridice.

Aceste construcții juridice trebuie raportate

la decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație

și Justiție și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

S-a constatat în jurisprudența Curții Europene,

că legile speciale prin care s-a reglementat situația imobilelor preluate cu titlu

sau fără titlu valabil de către stat, oferă mecanisme instituite care nu rezolvă

speranța legitimă a persoanelor îndreptățite de a fi despăgubite în mod integral

pentru proprietățile lor și că, restituirea în natură ar acoperi acest deziderat.

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene se are în vedere măsura proporționalității

între drepturile solicitate de fostul proprietar și cele ale actualului proprietar.

În cauza de față, se constată că reclamanții,

urmând procedura Legii speciale nr. 10/2001, au formulat notificare prin care au

solicitat restituirea în natură a imobilului construit și neconstruit situat în

Iași, județul Iași.

Prin dispoziția din 09 iunie 2006 emisă

de Primarul municipiului lași, s-a restituit în natură și în indiviziune reclamanților,

terenul construit și neconstruit în suprafață de 373,62 m.p., iar pentru suprafața

de 62,38 m.p. teren și pentru construcțiile în suprafață utilă de 51,47 m.p., înstrăinate

pârâților în baza Legii nr. 112/1995, au fost acordate despăgubiri în condițiile

legii speciale. Această dispoziție nu a fost contestată în justiție de reclamanți,

care în acest mod, au acceptat propunerea unității deținătoare, ca pentru imobilul

deținut de pârâți să primească măsuri reparatorii prin echivalent. Astfel, speranța

legitimă a reclamanților a fost realizată, iar în ceea ce privește mecanismul procedurii

Legii nr. 10/2001, acesta a fost efectiv.

În ceea ce-i privește pe pârâți, aceștia

au devenit proprietari ca efect al Legii nr. 112/1995, respectiv, urmare a încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 1998, deci, anterior apariției Legii nr. 10/2001.

Acțiunea în revendicarea imobilului deținut

de către pârâți a fost formulată la data de 31 iunie 2008, după ce reclamanții au

uzat și beneficiat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, fără a contesta

dispoziția emisă, acceptând astfel, măsuri reparatorii pentru imobilul imposibil

de restituit în natură.

De asemenea, reclamanții nu au formulat

acțiune în desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii

nr. 112/1995 de către pârâți.

Or, prin decizia nr. 33/2008, dată în interesul

legii, Înalta Curte a stabilit că se rezolvă în favoarea legii speciale, concursul

între legea specială și legea generală care, în ceea ce-i privește pe reclamanți,

a constituit un remediu efectiv, ce a acoperit speranța legitimă a acestora, atunci

când au uzat de această cale, astfel încât, aceștia nu se mai pot prevala de un

bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și nu mai pot invoca încălcarea accesului

liber la justiție, deci, nu mai au la dispoziție calea unei acțiuni în revendicare.

Având în vedere că, în ceea ce-i privește

pe reclamanți, mecanismul aplicării Legii nr. 10/2001 a fost efectiv, deoarece nu

a fost contestat de către aceștia, iar speranța legitimă a fost împlinită, acțiunea

în revendicare formulată pe calea dreptului comun după ce au epuizat procedura Legii

nr. 10/2001, apare ca inadmisibilă. Aceasta se datorează împrejurării că și pârâții

dețin un bun, în sensul art. 1 Primul Protocol adițional la C.E.D.O., iar dacă s-ar

da prioritate acțiunii în revendicare, s-ar aduce atingere în mod evident, unui

alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice.

Așa fiind, s-a constatat că atâta timp

cât reclamanții au uzat de procedura instituită de Legea specială nr. 10/2001, acceptând

măsurile reparatorii pentru imobilul vândut chiriașilor, pârâți în cauza de față,

cărora nu le-a fost desființat titlul, acțiunea în revendicare apare ca inadmisibilă

și a fost respinsă ca atare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs,

în termen legal, apelanții-reclamanți S.E.D., S.C.D. și T.C.,

criticând-o pentru nelegalitate, sens în

care, au solicitat casarea acesteia, trimiterea dosarului spre rejudecare la instanța

de apel, pentru soluționarea pe fond a cauzei.

Recursul este întemeiat pe art. 304

pct. 9 C. proc. civ., iar criticile formulate vizează, în mod deosebit, admisibilitatea

acțiunii în revendicare.

În acest sens, se susține că interpretarea

legii de către instanța de apel este nevalidă, existând o reală contradicție între

principiile utilizate, situația de fapt și rezultatul interpretării.

Astfel, se rețin ca principii de interpretare

a legislației în materie, două direcții stabilite de jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului:

a) restituirea în natură acoperă dezideratul

unei reparații juste a prejudiciilor cauzate prin trecerea abuzivă a imobilelor

în proprietatea statului, atunci când legile speciale nu cuprind mecanisme efective

care să rezolve speranța efectivă a persoanelor îndreptățite de a fi despăgubite

integral;

b) respectarea principiului proporționalității

între exercitarea drepturilor foștilor proprietari și exercitarea drepturilor foștilor

chiriași, actuali proprietari.

Instanța de apel a reținut că aceste principii

au fost respectate prin: acordarea de despăgubiri pentru foștii proprietari prin

decizia de restituire din 2006; neatacarea acestei dispoziții de către reclamanți;

nepromovarea unei acțiuni pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

al pârâților, necesitatea respectării securității raporturilor juridice; cumpărarea

apartamentului de către chiriași în 1998; efectivitatea mecanismului aplicării Legii

nr. 10/2001 față de proprietari; necesitatea respectării securității raporturilor

juridice; protejarea dreptului de proprietate al pârâților, inclusiv prin art. 1

al Protocolului 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; condiționarea

acțiunii în revendicare de constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu foștii chiriași.

Prin soluția și argumentația instanței

de apel se încalcă principiile statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale.

Astfel, referitor la principiul proporționalității,

se arată că reclamanții au solicitat imobilul de la stat încă din 1991, restituindu-se

doar 100 m.p. de teren, pe motiv că nu exista temei juridic pentru retrocedarea

întregului imobil. Imobilul nu s-a restituit decât parțial, în anul 2006, despăgubirile

pentru apartamentul vândut ilegal nemaifiind nici măcar o speranță pentru S.E.D.,

S.C.D. și T.C..

Pârâții au ocupat imobilul după 1989, plătind

o chirie modică, iar în 1998, la numai 3 ani după apariția legii care le dădea dreptul

să cumpere, au devenit proprietari.

Statul Român a adoptat legea prin care

restituia imobilele foștilor proprietari în anul 2001. Executarea și aplicarea legii

nu sunt eficiente, în condițiile în care, Legea nr. 10/2001 a cunoscut numeroase

modificări.

Foștii chiriași au dobândit dreptul să

cumpere imobilele pe care le ocupau, în perioada 1995-2001, problema acestora fiind

"rezolvată" prin vânzarea de către stat în baza Legii nr. 112/1995, care

nu a cunoscut nicio modificare.

Despăgubirile către foștii proprietari

sunt, deocamdată, iluzorii: legea nu stabilește termene pentru emiterea dispozițiilor,

acordarea banilor sau titlurilor de valoare; nu sunt prevăzute sancțiuni/penalități

pentru nerespectarea termenelor, formalitățile sunt excesive în raport cu caracterul

"reparator", generate de repetatele modificări ale legii și ale normelor

de executare.

Foștii chiriași locuiesc efectiv în case

ca proprietari, în prezent, cu drepturi depline, inclusiv dreptul de a vinde imobilele.

Referitor la principiul securității raporturilor

juridice, instanța de apel a reținut că securitatea raporturilor juridice implică

respectarea dreptului de proprietate constituit cu bună credință, dobândit de fostul

chiriaș.

În ceea ce privește dreptul de proprietate,

s-a reținut că autorii reclamanților au dobândit dreptul de proprietate în condițiile

legii.

Pârâții au cunoscut demersurile reclamanților-intimați

și aveau obligația să verifice valabilitatea titlului statului.

La înstrăinare, trebuia să existe atât

buna credință a vânzătorului, cât și cea a cumpărătorului.

Încă din 1991 S.E.D. a adresat Comisiei

locale de fond funciar Iași o notificare prin care revendica proprietatea din lași.

Prin hotărârea din 9 aprilie 1992, s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru

suprafața de 100 m.p., respingându-se cererea pentru 425 m.p., o dovadă elocventă

asupra faptului că a solicitat întregul imobil. Acest fapt a fost reiterat și prin

adresa din 21 octombrie 1996, când a înștiințat Comisia locală de fond funciar că

o persoană pe nume S.Ș. (demersurile acestuia sunt confirmate de adresa din 24

noiembrie 1998 a Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1998, depusă la termenul

din 15 ianuarie 2010) revendică în mod ilegal proprietatea autorului C.S., imobilul

din Iași.

Referitor la principiul privind accesul

liber la justiție, se susține că acțiunea în revendicare este admisibilă chiar dacă

nu a fost precedată de o acțiune în constatarea nulității titlului pârâților.

În ipoteza condiționării acțiunii în revendicare

(recunoașterea proprietății asupra unui bun) de existența unei hotărâri prin care

să fie constatată nulitatea titlului statului, s-ar încălca accesul liber la justiție

(art. 21 Constituție, art. 6 Convenție).

Totodată, accesul liber la justiție este

îngrădit și prin limitarea valorificării drepturilor reclamanților-intimați la calea

prevăzută de Legea nr. 10/2001, care, în situația de față, nu oferă o satisfacție

echitabilă.

Examinând recursul prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce

succed:

Criticile formulate vizează, în esență,

aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivului reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea atacata a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte constată, din situația de

fapt stabilită de instanțele anterioare, că imobilul în litigiu situat în municipiul

I., județul Iași, a fost trecut în proprietatea statului, în mod abuziv, în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, situație pentru care s-a adoptat o lege specială,

ce reglementează condițiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foștilor

proprietari, care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul legii.

Legea specială în materie și anume, Legea

nr. 10/2001, se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât

și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze

imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29 din lege).

De altfel, recurenții reclamanți în cauză

au urmat procedura Legii nr. 10/2001, după cum rezultă din actele și lucrările dosarului.

Se constată, astfel, că recurenții reclamanți

au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea

în natură a imobilului construit și neconstruit situat în Iași, județul Iași. Prin

dispoziția din 09 iunie 2006 emisă de Primarului municipiului lași, s-a restituit

în natură și în indiviziune reclamanților, terenul construit și neconstruit în suprafață

de 373,62 m.p., iar pentru suprafața de 62,38 m.p. teren și pentru construcțiile

în suprafață utilă de 51,47 m.p., înstrăinate pârâților în baza Legii nr. 112/1995,

s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale. Această dispoziție

nu a fost contestată în justiție de reclamanți care, în acest mod, au acceptat propunerea

unității deținătoare ca pentru imobilul deținut de pârâți în proprietate să primească

măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce-i privește pe intimații-pârâți,

aceștia au devenit proprietari ca efect al Legii nr. 112/1995, respectiv, ca urmare

a încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1998, anterior apariției Legii

nr. 10/2001.

Acțiunea în revendicare a imobilului deținut

de către pârâți a fost formulată la data de 31 iunie 2008 și întemeiată pe dispozițiile

art. 480, art. 481 C. civ., după ce reclamanții au uzat de procedura instituită

de legea specială, fără a contesta în instanță dispoziția emisă în temeiul acestei

legi și acceptând, prin urmare, măsuri reparatorii pentru imobilul imposibil de

restituit în natură.

De asemenea, recurenții reclamanți nu au

formulat acțiune în desființarea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților.

Urmare criticilor de nelegalitate formulate

prin motivele de recurs, în cauza dedusă judecății, instanța supremă are de apreciat

asupra împrejurării dacă, în situația dată, confirmarea dreptului de proprietate,

în mod irevocabil, prin dispoziția emisă și neatacată în procedura de restituire,

reglementată de legea specială în materie, respectiv Legea nr. 10/2001, mai permite

sau nu, celor interesați, să recurgă la protecția aceluiași drept de proprietate,

asigurată pe calea dreptului comun, prin acțiunea în revendicare.

În privința acestor imobile, după data

de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura

instituită de legea specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun

nu mai este deschisă, aceasta fiind înlăturată de legea specială în materie, respectiv

Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, în etapa procesuală a apelului,

s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită, corelat cu respectarea

principiului de drept, „specialia generalibus derogant" și a regulii „electa

una via”.

În acest sens, este și Decizia în interesul

legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în secții unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu, a unei opțiuni

între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv

în perioada de referință a legii, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, art. 480 C. civ..

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat

prin decizia în interesul legii că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv

în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce

condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se

poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica

în concurs cu acesta.

Totodată, problema raportului dintre Jegea

specială și legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casație

și Justiție și prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar

dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe,

conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ..

În considerentele acestei decizii în interesul

legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și

acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă

cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența

C.E.D.O. (Brumărescu-1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea

dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât,

ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc

al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile

art. 21 alin. (1) și (3) Constituție și ale art. 6 alin. (1) Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

,

'

Prin urmare, instanța supremă constată

că recurgerea la Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii

la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) Legea nr. 213/1998, Legea

nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate

de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, acțiunea în revendicare

formulată de reclamanți nu poate fi primită, făcând abstracție de faptul că aceștia

au uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate

și modalitatea de ocrotire a acestuia.

închiderea acestei căi, a acțiunii în revendicare

întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr.

10/2001, de care au beneficiat recurenții reclamanți, nu echivalează cu închiderea

accesului la justiție pentru persoanele interesate.

Accesul la justiție nu implică și admiterea

cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanții se adresează instanței pentru a obține

restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, au solicitat restituirea aceluiași

bun în procedura legii speciale, dar solicitarea le-a fost respinsă în considerarea

faptului că legea edictată în această materie nu permite acest lucru, reprezintă

o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu constituie o încălcare

a dreptului garantat de art. 21 Constituție și de art. 6 parag. 1 Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

De asemenea, având în vedere principiul

securității raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudența europeană,

persoanele care au beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita

ulterior, acțiune în revendicare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil

(Cauza Brumărescu contra României - 1997, Cauza Daniel și Niculina contra României

- 2009 ș.a.).

În ceea ce privește aplicabilitatea la

speță a art. 1 Primul Protocol Adițional la Convenție, invocat de recurenții reclamanți,

Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenție poate fi dată în procedura

de aplicare a Legii nr. 10/2001, numai în absența unor prevederi de natură a asigura

aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă

specială.

Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele

de mai sus, recurenții reclamanți au urmat și epuizat calea oferită de legea specială

pentru valorificarea dreptului dedus pretins, prin necontestarea dispoziției emise

în procedura de soluționare a notificării, privind restituirea în natură a imobilului

în litigiu.

Se poate constata, prin urmare, că această

cale internă specială a fost una efectivă și concretă, în cazul recurenților rerclamanți,

ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, practic, la compararea titlurilor de

proprietate ale părților, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracție de

efectele create prin aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 (Decizia în interesul

legii nr. 33/2008).

Mai mult, în speță, recurenții-reclamanți

au invocat art. 1 Primul Protocol Adițional la Convenție, dar nu se pot prevala

de un bun în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin

care li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat.

În cauză, părțile litigante au o „speranță

legitimă", în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu

o jurisprudență constantă asupra acestei chestiuni.

În circumstanțele speței, nu mai este posibilă

restituirea în natură a imobilului pentru că titlul intimaților pârâți, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, nu a

fost anulat, iar bunul imobil se află în posesia acestora.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte constată că, în speță, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația

dedusă judecății, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții S.E.D., S.C.D. și T.C. împotriva

deciziei nr. 23 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel Iași,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 09 decembrie 2010.