ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3465/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 8539 din 21 iulie 2002, reclamantul S.P.A.A. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Timișoara, G.E., G.F., M.D.A.G., M.L., D.A., l.M., l.D., B.Z., N.L.A.V., N.C., G.B., G.S., I.G.D., I.A. solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună restituirea imobilului situat în Timișoara, str. B., înscris în CF nr. XX Timișoara și restabilirea dreptului său de proprietate în CF, precum și anularea contractelor de vânzare cumpărare prin care Primăria Municipiului Timișoara a vândut apartamentele din imobil celorlalți pârâți. A mai solicitat anularea certificatului de moștenitor din 08 ianuarie 2002 întocmit de Biroul Notarial C.M.

pe numele pârâților N.L. și N.C. Prin sentința civilă nr. 1056/PI din 06 iunie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 8539/C/2002, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantului, reținând că înainte de introducerea prezentei cereri de chemare în judecată, reclamantul a solicitat restituirea imobilului și prin procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că, în urma formulării notificării prevăzute de această lege, Primarul Municipiului Timișoara a hotărât, prin dispoziția din 11 noiembrie 2004, restituirea atât în natură a unei părți din imobil, care nu a fost înstrăinat anterior în baza Legii nr. 112/1995, cât și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul din litigiu.

Reclamantul, prin mandatar, a declarat printr-o scrisoare adresată Primăriei Municipiului Timișoara că acceptă măsurile reparatorii care i-au fost acordate. Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamantul S.A.P.A., susținând în esență, că imobilul ce face obiectul litigiului a fost naționalizat abuziv, fără titlu valabil, de către Statul Român și, în aceste condiții, Statul Român nefiind niciodată proprietar real al imobilului nu putea să dispună vânzarea acestuia către chiriașii deținători ai contractelor de închiriere în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995. Prin decizia civilă nr. 156 din 04 mai 2006, pronunțată în Dosarul nr. 10744/C/2005, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul, reținând că reclamantul a înțeles să uzeze concomitent de două căi judiciare, pentru valorificarea aceluiași drept, o cale administrativă reglementată de o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și o cale judiciară generală, respectiv cea a dreptului comun.

Această conduită contravine principiului „electa una via (...)", neputându-se înfrânge nici principiul aplicării normei cu caracter special, de către norma cu caracter general. Împotriva deciziei civile nr. 156 din 04 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara reclamantul S.A.P.A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. 11170/1/2006, susținând în esență, că instanța de apel, văzând acordarea de despăgubiri în procedura administrativă de restituire a bunului, a ignorat faptul că este învestită să soluționeze o acțiune în revendicare a imobilului (la primul capăt de cerere) și să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a unor apartamente din imobil (la cel de al doilea capăt de cerere).

Recursul reclamantului a fost admis prin decizia nr. 2287 din 13 martie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 11170/1/2006, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, iar ca efect al acestei decizii, au fost lipsite de efecte atât hotărârea instanței de fond, cât și cea pronunțată în apel, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Timiș. Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat revendicarea bunului și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobil, încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Ulterior, pe parcursul soluționării cauzei la instanța de fond, reclamantul a formulat o cerere de suspendare a judecății, până la soluționarea administrativă a cererii sale de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001.

Formularea cererii de suspendare a judecării pricinii și soluționarea de către primar a notificării adresată în baza Legii nr. 10/2001, nu impietează însă soluționarea pe fond a prezentei acțiuni în justiție prin care reclamantul revendică imobilul, înțelegând să-și opună titlul său de proprietate, titlurilor deținute de proprietarii cumpărători ai apartamentelor în litigiu, solicitând și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale acestora. Cele două cereri sunt distincte și rezolvarea uneia dintre acestea nu impietează cu nimic soluționarea celei de a doua, respectiv a celei ce face obiectul prezentei acțiuni în justiție. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 7712/30/2007, la data de 24 octombrie 2007. La termenul de judecată din data de 03 decembrie 2007, urmare a decesului pârâtului l.D., au fost introduși în cauza pârâții S.M.M.

și S.S. În aceeași modalitate, a operat transferul calității procesuale pasive de la defunctul G.B., la moștenitorii legali ai acestuia, G.S., H.S.L., G.C.G. și G.S.E. Excepțiile necompetenței materiale absolute și a lipsei de interes a reclamantului, ridicate de pârâți, atât în primul ciclu procesual, cât și în rejudecare, după desființarea hotărârii de fond, au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților la termenul de judecată din 31 martie 2008 și au fost respinse ca neîntemeiate. În privința mijloacelor de apărare ce au vizat lipsa calității procesuale active și inadmisibilitatea acțiunii, acestea au fost unite cu fondul în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentinței civilă nr. 2683 din 2 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii - având ca obiect revendicarea imobiliară și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul S.P.A.A., în contradictoriu cu pârâții G.E., G.F., M.D.A.G., M.L., D.G., l.M., M.M. și S.S., B.Z., N.L.A.V., N.C., G.S., H.S.L., G.C.G. și G.S.E., I.G.D., I.A. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu, compus din casă cu un etaj și curte, situat administrativ în Timișoara, str. B., județul Timiș a fost proprietatea antecesoarei reclamantului N.E. și în anul 1956 a trecut în proprietatea statului prin naționalizare, ca efect al Decretului nr. 92/1950, fiind apartamentat în fapt și închiriat unor persoane fizice.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, uzând de facultatea ce le-a fost oferită de prevederile art. 9 din actul normativ, în calitate de chiriași, la data apariției legii, ai apartamentelor nr. 1-8 din corpul de proprietate menționat, pârâții/antecesorii lor au cumpărat de la Statul Român locuințele în discuție, prilej cu care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare atacate de reclamant. Operațiunea de apartamentare și individualizare a apartamentelor, precum și dreptul de proprietate al foștilor chiriași au fost înscrise în CF nr. XX Timișoara, în perioada 1997-1999, astfel cum o atestă evidența imobiliară menționată. Prima încercare a reclamantului de a obține măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în anul 1956 a fost concretizată printr-o cerere adresată fostei Comisii județene pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care a fost respinsă prin Hotărârea nr. 230/1996.

După apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat mai multe notificări înaintate Primarului Municipiului Timișoara, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului litigios. La data de 11 noiembrie 2004, în timp ce procesul de față se afla în derulare, titularul acțiunii a obținut dispoziția din 11 noiembrie 2004, prin care Primarul Municipiului Timișoara îi restituia în natură apartamentul nr. 9 și alte spații cu altă destinație, iar pentru partea din clădire ce a fost înstrăinată chiriașilor, aceeași dispoziție statua asupra plății unor despăgubiri exprimate în bani, precum și sub forma unor titluri de valoare nominală folosite în procesul de privatizare. Notificatorul reclamant nu a contestat în instanță antemenționata dispoziție, ba, mai mult, a acceptat expres oferta unității administrativ - teritoriale.

Cu privire la legitimarea procesuală activă a reclamantului, Tribunalul a reținut că aceasta a fost dovedită prin certificatul de moștenitor nr. BB/2001 eliberat de Biroul Notarului Public E.P., care îl prezintă pe reclamant ca moștenitor legal, în linie directă, în calitate de strănepot al defunctei N.Et. Același act notarial, a cărui valabilitate nu a fost contestată, stabilește identitatea dintre străbunica reclamantului N.Et. și fosta proprietară tabulară a imobilului litigios N.E. Referitor la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți cu statul pentru apartamentele nr. 1-8 ale clădirii revendicate, Tribunalul a constatat că normele art. I al Decretului nr. 92/1950 dispuneau naționalizarea unor imobile ce aveau în marea lor majoritate, chiar și închiriate, calitatea de locuințe, iar nu de mijloace de producție.

Ori, Constituția din 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat decretul supus analizei, după ce consacra cu titlul de principiu în art. 8, că proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege, prevedea prin art. 2 că numai mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare proprietate particulară pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor.

Considerentele de mai sus au îndreptățit instanța de fond să conchidă asupra caracterului neconstituțional al art. I pct. 1, 2, 4 și 5 ale Decretului nr. 92/1950 și, implicit, asupra preluării fără titlu valabil a imobilului litigios, iar această concluzie a plasat acțiunea în nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare atacate în sfera de aplicare a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Reclamantul nu a dovedit reaua credință a pârâților dobânditori ai apartamentelor litigioase, mai precis, faptul că prin minime diligențe și în circumstanțele existente la momentul dobândirii celor opt apartamente, chiriașii au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că locuințele aparțin unei alte persoane decât vânzătorul lor, respectiv Statul Român, ori cel puțin caracterul îndoielnic al titlului de proprietate al acestuia din urmă. Nu au fost reținute nici argumentele reclamantului potrivit cărora pârâții puteau și trebuiau să conchidă asupra naționalizării fără titlu a corpului imobiliar în discuție din împrejurarea că proprietara tabulară a acestuia, N.E., era decedată la momentul preluării, Decretul nr. 92/1950 fiind aplicat pe numele altei persoane decât a proprietarului.

Tribunalul a considerat că, în contextul în care nici o hotărâre judecătorească nu constatase, până la momentul vânzărilor, că locuințele fuseseră naționalizate cu nerespectarea decretului, ar fi excesiv și injust să li se ceară pârâților să facă o atare interpretare, mai ales că ea ar fi presupus procurarea de documente și acte de stare civilă pe care chiar și reclamantul, care este membru al familiei spoliate, nu le-a putut obține în cursul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 112/1995. În consecință, Tribunalul a reținut că actele juridice de înstrăinare atacate au fost încheiate cu respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii lor, iar pârâții au fost de bună credință, astfel că acțiunea în nulitate întemeiată pe dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la fel ca și cererea în rectificare de CF ce are la baza nevalabilitatea titlului, au fost respinse ca neîntemeiate.

Instanța a analizat, în continuare, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și a constatat că imobilul în litigiu intra sub incidența art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, act normativ cu caracter reparatoriu care dă posibilitatea persoanelor îndreptățite să obțină pe calea unei proceduri grațioase, expres prevăzută de lege, repararea prejudiciului cauzat, „sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", astfel cum prevede art. 22 alin. (5) din actul normativ amintit, în varianta sa republicată.

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", context în care, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a putut fi primită, persoanele vătămate prin preluarea abuzivă fiind obligate să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de noua lege. În intervalul de timp scurs de la data pronunțării în recurs a deciziei nr. 2287 din 13 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care în temeiul art. 315 C. proc.

civ. instanța de rejudecare era îndrumată să soluționeze în fond întreaga acțiune a reclamantului, aceeași instanță supremă s-a pronunțat pe calea recursului în interesul legii, consacrând aplicabilitatea principiului potrivit căruia „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale", iar dezlegările date problemei de drept pe calea recursului în interesul legii au caracter obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești. Împotriva sentinței civile nr. 2683 din 2 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul cu nr. 7712/30/2007, în termen legal au declarat apel, atât reclamantul S.P.A.A., cât și pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 104 din 7 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantul S.P.A.A.; s-a desființat sentința civilă apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță. Totodată, s-a respins apelul pârâtului Municipiul Timișoara prin Primar, împotriva aceleiași hotărâri, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a stabilit că apelul reclamantului este întemeiat pentru următoarele considerente: Astfel, prin decizia civilă nr. 2287 din 13 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului, a casat decizia civilă pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara, a admis apelul aceluiași reclamant, a desființat sentința civilă și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță Tribunalului Timiș.

Instanța supremă a avut în vedere faptul că soluționarea de către primar a cererii petentului adresată în baza Legii nr. 10/2001, nu impietează soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare formulată de către reclamant, acțiune prin care acesta înțelege să-și opună titlul său de proprietate, titlurilor deținute de către cumpărătorii apartamentelor imobilului în litigiu și prin care solicită, de asemenea, constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare. Ca urmare, dosarul a fost trimis spre rejudecare la prima instanță în vederea soluționării pe fond a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamant. Prin sentința civilă atacată, prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare deși, potrivit art. 315 C. proc.

civ., „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". În sensul acestei dispoziții, reflectând organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești și urmărind asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a normelor juridice, instanța de trimitere trebuia să se conformeze în soluționarea litigiului îndrumărilor date de instanța de recurs, deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de control judiciar, iar neconformarea atrage casarea hotărârii pronunțate pentru încălcarea prevederilor cuprinse în art. 315 C. proc. civ. Cum în speță, prima instanță nu a analizat pe fond acțiunea în revendicare formulată de către reclamant și cum dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. au caracter obligatoriu pentru judecătorii fondului, Curtea pentru cele ce preced, în temeiul art. 297 C. proc. civ., a admis apelul declarat de reclamantul S.P.A.A., a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, Tribunalul Timiș. Referitor la apelul declarat de către pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar, împotriva aceleiași hotărâri, Curtea a reținut că problema calități procesuale active a reclamantului a fost corect soluționată de către instanță, în sensul că reclamantul a dovedit prin certificatul de moștenitor nr. BB/2001, eliberat de Biroul Notarului Public E.P. că este moștenitor legal în linie directă, în calitate de strănepot al defunctei N.Et., iar acest act notarial, nu a fost contestat și stabilește identitatea dintre străbunica reclamantului N.Et.

și fosta proprietară tabulară a imobilului litigios N.E. Împotriva deciziei Curții de apel au dedarat recurs pârâții S.M.M. și S.S., M.D.A.G. și M.L.A., N.L.A.V. și N.C., G.C.G., G.S., G.S.E., H.S.L., reprezentați de mandatar N.L.A.V., cât și Municipiul Timișoara prin Primar. Criticile formulate prin recursurile declarate de pârâții S.M.M. și S.S., M.D.A.G. și M.L.A. sunt comune și vizează, în esență, următoarele aspecte: Hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală, deoarece, prima instanță dând eficiență excepției inadmisibilității acțiunii reclamantului, a respectat prevederile art. 325 alin. (3) C. proc.

civ., care prevăd, „după casare, instanța va judeca din nou, ținând seama de motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată". În cauza de față, analizarea admisibilității/inadmisibilității acțiunii deduse judecății a presupus tocmai cercetarea cauzei în fondul său, întrucât admisibilitatea acțiunii este o chestiune ce privește fondul cauzei. În acest sens, în mod corect s-a dat eficiență acestei excepții de fond, instanța de trimitere reanalizând toate susținerile invocate în fața sa, cauza fiind examinată prin prisma a două aspecte hotărâtoare în speță.

Primul aspect privește faptul că reclamantul, în calitate de persoană îndreptățită, a beneficiat de legile reparatorii promulgate după 1989, în speță Legea nr. 10/2001, a uzat de acest act normativ, astfel că în urma demersurilor sale, s-a emis dispoziția din 11 noiembrie 2004, în care s-a dispus de către Primarul Municipiului Timișoara restituirea, atât în natură a unei părți din imobilul în discuție, care nu a fost înstrăinată anterior, cât și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Această modalitate de reparație a fost acceptată în mod expres de către reclamant, motiv pentru care prezentul demers judiciar, respectiv calea unei acțiuni de drept comun în revendicare, este inacceptabilă din punct de vedere judiciar, având în vedere principiul de drept, potrivit căruia, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, respectiv „specialia generalibus derogant". De asemenea, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru imobilul în litigiu și fostei Comisii Județene pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, însă cererea a fost respinsă prin H.G. nr. 230/1996, motivat de faptul că acesta nu a înțeles să depună suficiente diligențe în vederea soluționării favorabile a cererii și nici nu a contestat această hotărâre în termenul legal.

Această atitudine reflectă o evidentă pasivitate a reclamantului, pasivitate nejustificată, întrucât reclamantul nu a invocat și nici nu a dovedit vreo împrejurare mai presus de voința sa pentru a stărui în cererea formulată. În rejudecare după casare, în mod judicios prima instanță a analizat admisibilitatea acțiunii reclamantului și prin prisma Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite [obligatorie în baza art. 329 alin. (3) C. proc. civ.], conform căreia, prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, în speță, apartamentele revendicate de reclamant au fost înstrăinate de Statul Român unor terți de bună credință (prezumată de lege și nerăsturnată de către reclamant) și în perfectă concordanță cu actele normative în vigoare la epoca încheierii lor, iar în ipoteza desființării titlului de proprietate al pârâților, ar fi încălcat, în ceea ce-i privește, tocmai principiul garantării dreptului de proprietate privată consacrat de normele de drept internațional și care, odată ratificate, fac parte din dreptul intern, în temeiul art. 20 din Constituția României, precum și principul consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze pentru alții neajunsuri disproporționate.

În acest context, nu se poate reține faptul că prima instanță, pentru a pronunța inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, s-a limitat doar la aspectul legat de soluționarea de către primar a notificării petentului în baza Legii nr. 10/2001, ci a soluționat însuși fondul litigiului. Pentru aceste motive instanța de apel, reținând că prima instanță nu a analizat pe fond acțiunea în revendicare formulată de către reclamant, a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică. Pârâții N.L.A.V. și N.C., G.C.G., G.S., G.S.E., H.S.L., reprezentați de rrandatar N.L.A.V., critică decizia recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 104 din 7 mai 2009, în sensul respingerii și a apelului reclamantului iar, pe cale de consecință, menținerea dispozițiilor sentinței civile nr. 2683/PI din 02 septembrie 2008. În acest sens, se susține că, greșit instanța de apel a concluzionat că prima instanță nu a respectat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, reținând în esență, că respingerea acțiunii reclamantului ca fiind inadmisibilă, nu ar respecta dispozițiile instanței de recurs care a dispus casarea pentru judecarea pe fond a acțiunii în revendicare.

Această interpretare a sentinței primei instanțe este greșită, având în vedere argumentele de fapt și de drept expuse și în precedentul recurs. Pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar critică decizia recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Se arată că, atât instanța de apel, cât și instanța de fond au pronunțat hotărâri judecătorești nelegale și netemeinice, neținând cont de dispozițiile legale în materie și de starea de fapt reală dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei. În mod absolut eronat instanța de apel a apreciat asupra faptului că instanța de fond nu a analizat pe fond acțiunea formulată de către reclamant. S-a invocat în fața instanței de judecată faptul că, reclamantul nu are calitate procesuală activă cu privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Astfel, motivele de nulitate relativă invocate de reclamant nu pot fi reținute sub nici o formă de către instanța de judecată, întrucât nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de către părțile contractante, astfel că reclamantul nu are calitate procesuală activă. De asemenea, reclamantul nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste faptul că nu a încasat despăgubiri de la Statul German pentru imobilul naționalizat și ca atare, reclamantul nu are calitate procesuală activă de a promova prezenta acțiune. Mai mult, cererea reclamantului nu se circumscrie prevederilor art. 109 C. proc. civ., potrivit cu care „Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente". Reclamantul în cauză nu a făcut dovada existenței unui drept pentru a justifica prezenta cerere de chemare în judecată.

În recurs, intimatul-reclamant S.P.A.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât pretinsele critici ale hotărârii atacate nu conțin motive de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Referitor la excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant, Înalta Curte urmează să o respingă, ca neîntemeiată, apreciind că recurenții pârâți au indicat în cererile de recurs motivele de modificare a hotărârii, pe care se sprijină, prevăzute de art. 304 C. proc. civ., formulând critici, care permit încadrarea lor într-unul din cazurile legale invocate. Pe de altă parte, indicarea greșită a motivelor de recurs, nu atrage nulitatea recursului, deoarece, se apreciază că dezvoltarea lor face posibilă încadrarea, din oficiu, îhtr-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor invocate prin toate motivele de recurs, în raport de cazurile de nelegalitate reglementate de art 304 C. proc. civ. și având în vedere actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține următoarele: Sub aspectul obligativității hotărârii pronunțate în recurs, respectiv, sub aspectul respectării sau nerespectării deciziei de casare de către instanța de trimitere - invocat de către toți recurenții-pârâți în cauză, Înalta Curte constată că în cazul casării cu trimitere, judecata desfășurându-se în limite precis stabilite, în sensul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., acestea nu pot fi depășite sau ignorate de către instanța de trimitere. Prin urmare, singura îngrădire adusă atribuțiilor judecătorilor de fond, care rejudecă procesul după casare, este aceea că hotărârile instanței de control judiciar sunt obligatorii cu privire la punctele de drept dezlegate.

Starea de fapt a procesului urmează să fie stabilită, însă, numai de instanța de trimitere, care poate să ajungă din nou la aceeași concluzie. În speță, prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că soluționarea pe cale administrativă a cererii reclamantului de restituire a imobilului în litigiu, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu impietează soluționarea pe fond a prezentei acțiuni formulată de reclamant pe calea dreptului comun. Având în vedere că cele două căi alese de reclamant pentru valorificarea dreptului său de proprietate asupra bunului imobil sunt distincte, instanța supremă a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, în vederea soluționării pe fond a cererii de chemare în judecată.

Instanța de trimitere a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu excepția petitului având ca obiect revendicarea imobiliară de drept comun, pe care a respins-o inadmisibilă. Această hotărâre, fiind supusă din nou controlului judiciar, instanța de apel a admis apelul reclamantului, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, apreciind că aceasta nu a analizat pe fond acțiunea în revendicare formulată de reclamant. Totodată, a respins apelul pârâtului Municipiul Timișoara prin primar, împotriva aceleiași hotărâri. Înalta Curte constată, în recurs, că în mod greșit instanța de apel a apreciat „de plano", fără nicio altă motivare, că respingând ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului litigios, prima instanță nu a analizat pe fond această cerere.

Din considerentele sentinței pronunțate în rejudecare după casare, se observă că instanța de trimitere - în privința mijloacelor de apărare ce au vizat lipsa calității procesuale active a reclamantului și inadmisibilitatea acțiunii - le-a unit cu fondul cauzei. Pronunțând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, Tribunalul a analizat această cerere pe fond, ținând cont de faptul că noțiunea de inadmisibilitate, care nu a primit încă o definiție legală, nu vizează în realitate o excepție, ci efectul spre care tinde aceasta, respectiv, o anumită modalitate de respingere a cererii, în situația în care temeiul de drept invocat nu este aplicabil situației de fapt pretinse de către reclamant, astfel că, mijlocul de apărare formulat de către pârâți vizând raportul care există între norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare se încadrează tot în categoria apărărilor de fond.

Cu alte cuvinte, inadmisibilitatea, înțeleasă ca fiind o constatare a inaplicabilității regulii de drept material invocată de reclamant, ca urmare a incidenței unei prevederi legale cu caracter derogatoriu, nu constituie un fine de neprimire a cererii, ci o modalitate de soluționare a acesteia. În consecință, apreciind că Tribunalul - ca instanță de trimitere, respingând acțiunea reclamantului prin dispozitivul sentinței pronunțate, nu a înfrânt obligativitatea hotărârii pronunțate în recurs și a judecat din nou cauza, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, în sensul art. 315 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat decizia atacată în prezenta cauză, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii [art. 315 alin. (1) C. proc.

civ.]. Sub acest aspect, recursurile declarate de către pârâți sunt fondate, critica formulată atrăgând incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., context în care, Înalta Curte admite recursurile declarate de către pârâți, modifică decizia recurată și rejudecând în apel, reține următoarele: Sub aspectul inadmisibilității acțiunii în revendicare - invocate de pârâți în fața primei instanțe - se apreciată că apelul declarat de reclamant nu este întemeiat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed. Imobilul în litigiu, compus din casă cu un etaj și curte, situat în Timișoara, str. B., județul Timiș a fost proprietatea autoarei reclamantului N.E. și în anul 1956 a trecut în proprietatea statului prin naționalizare, ca efect al Decretului nr. 92/1950, fiind apartamentat în fapt și închiriat unor persoane fizice.

Prima încercare a reclamantului de a obține măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în anul 1956 s-a concretizat printr-o cerere adresată fostei Comisii județene pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care a fost respinsă prin H.G. nr. 230/1996 a acestei Comisii (dosar tribunal). Nu s-a făcut dovada că hotărârea Comisiei ar fi fost atacată cu contestație de către reclamant, în termenul legal de 30 de zile, prevăzut de Legea nr. 112/1995.

După apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat mai multe notificări înaintate Primarului Municipiului Timișoara, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului, iar la interval de aproximativ un an de la inițierea procedurii administrative menționate, a sesizat instanța de judecată cu prezenta cerere având ca obiect lipsirea de efecte juridice a contactelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat și chiriașii din imobil și revendicarea acestuia potrivit dreptului comun (art. 480-481 C. civ.).

În timp ce procesul de față era pendinte, acțiunea fiind introdusă la data de 21 iulie 2002, reclamantul a obținut dispoziția din 11 noiembrie 2004, prin care Primarul Municipiului Timișoara îi restituia în natură apartamentul nr. 9 și alte spații cu altă destinație, libere, iar pentru partea din imobil ce a fost înstrăinată chiriașilor, aceeași dispoziție statua asupra plății unor despăgubiri bănești, precum și sub forma unor titluri de valoare nominală folosite în procesul de privatizare. Reclamantul S.P.A.A. nu a contestat în instanță această dispoziție, în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001 și, mai mult, a acceptat în mod expres oferta unității administrativ-teritoriale, astfel cum rezultă din înscrisul depus la dosarul de fond.

Drept urmare, în cauza dedusă judecății, instanța are de apreciat asupra împrejurării dacă, în situația dată, procedurile administrative de restituire, reglementate de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, mai permit sau nu celor interesați să recurgă și la protecția dreptului de proprietate asigurată pe calea dreptului comun, prin acțiunea în revendicare. Se apreciază că această opțiune a fost închisă persoanelor interesate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu excepția celor ale căror acțiuni erau pendinte la data de 14 februarie 2001 și cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluționarea procedurii administrative. Prin urmare, în privința imobilelor care se încadrează în ipoteza Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă restituirea, decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun.

Această concluzie se desprinde din prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil (...), pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr. 10/2001. În privința acestor imobile, după data de 14 februarie 2001, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, deoarece ele fac obiectul unei legi speciale de reparație. În privința acestor imobile, după data de 14 februarie 2001, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, deoarece ele fac obiectul unei legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, se impune a fi făcută o corectă aplicare a legii în această cauză, pornind de la aplicarea principiului de drept potrivit căruia, norma specială derogă de la norma generală și a regulii „electa una via". În acest sens este și Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu, a unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat astfel că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

În consecință, acțiunea în revendicare formulată de reclamant nu poate fi soluționată, făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială. Închiderea căii acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată.

Accesul la justiție nu implică și admiterea cererii, astfel împrejurarea că reclamantul se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, dar solicitarea îi este respinsă în considerarea faptului că legea edictată în această materie nu permite acest lucru, ceea ce reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil, nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

O altă critică formulată în apel, relativă la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, între pârâții - persoane fizice și stat, pentru apartamentele 1-8 ale imobilului revendicat, urmează a fi înlăturată pentru considerentele ce succed: S-a stabilit în speță (fără a fi contestat acest aspect), că imobilul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce plasează acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți, în sfera de aplicare a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În raport de circumstanțele speței, se apreciază că în mod corect a reținut prima instanță că nu s-a dovedit reaua credință a pârâților dobânditori ai apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cererea de acordare a măsurilor reparatorii formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost respinsă prin H.G. nr. 230/1996 a Comisiei Județene pentru aplicarea prevederilor acestei legi speciale. Respectiva hotărâre a rămas definitivă, nefiind atacată în termenul legal de contestație de către reclamant. În considerarea bunei-credințe a dobânditorilor ulteriori ai apartamentelor în litigiu, Tribunalul a reținut motivat, că toate prevederile legale în vigoare la data vânzării au fost respectate neputându-se reține fraudarea legii la încheierea contractelor. În acest sens, în raport de prevederile art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, se reține că la momentul încheierii actelor de înstrăinare era consacrată aparența de valabilitate a titlului statului, neputându-se prevedea în mod rezonabil, apariția în viitor a unor acte normative menite să confere un alt înțeles noțiunilor de preluare cu sau fără titlu valabil.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâți, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că, în raport de dispozițiile art. 296 C. proc. civ., va respinge și apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 2683 din 2 septembrie 2008 a Tribunalului Timiș, pe care o va păstra. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții S.M.M. și S.S., M.D.A.G. și M.L.A., G.C.G., G.S., G.S.E. și H.S.L., N.C., N.L.A.V. și Municipiul Timișoara prin Primar, împotriva deciziei nr. 104 din 7 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că, respinge și apelul declarat de reclamantul S.P.A.A. împotriva sentinței civile nr. 2683/PI din 2 septembrie 2008 a Tribunalului Timiș. Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2010.