ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3465/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3465/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 8539 din 21

iulie 2002, reclamantul S.P.A.A. a chemat în judecată pe pârâții Primăria

Municipiului Timișoara, G.E., G.F., M.D.A.G., M.L., D.A., l.M., l.D., B.Z., N.L.A.V.,

N.C., G.B., G.S., I.G.D., I.A. solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună restituirea imobilului situat în Timișoara, str. B.,

înscris în CF nr. XX Timișoara și restabilirea dreptului său de proprietate în

CF, precum și anularea contractelor de vânzare cumpărare prin care Primăria

Municipiului Timișoara a vândut apartamentele din imobil celorlalți pârâți. A

mai solicitat anularea certificatului de moștenitor din 08 ianuarie 2002

întocmit de Biroul Notarial C.M. pe numele pârâților N.L. și N.C.

Prin sentința civilă nr. 1056/PI din 06

iunie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 8539/C/2002, Tribunalul Timiș a respins acțiunea

reclamantului, reținând că înainte de introducerea prezentei cereri de chemare în

judecată, reclamantul a solicitat restituirea imobilului și prin procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că, în urma formulării notificării prevăzute

de această lege, Primarul Municipiului Timișoara a hotărât, prin dispoziția din

11 noiembrie 2004, restituirea atât în natură a unei părți din imobil, care nu a

fost înstrăinat anterior în baza Legii nr. 112/1995, cât și acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, pentru imobilul din litigiu.

Reclamantul, prin mandatar, a declarat

printr-o scrisoare adresată Primăriei Municipiului Timișoara că acceptă măsurile

reparatorii care i-au fost acordate.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat

apel reclamantul S.A.P.A., susținând în esență, că imobilul ce face obiectul litigiului

a fost naționalizat abuziv, fără titlu valabil, de către Statul Român și, în aceste

condiții, Statul Român nefiind niciodată proprietar real al imobilului nu putea

să dispună vânzarea acestuia către chiriașii deținători ai contractelor de închiriere

în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr. 156 din 04 mai

2006, pronunțată în Dosarul nr. 10744/C/2005, Curtea de Apel Timișoara a respins

apelul, reținând că reclamantul a înțeles să uzeze concomitent de două căi judiciare,

pentru valorificarea aceluiași drept, o cale administrativă reglementată de o lege

specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și o cale judiciară generală, respectiv cea

a dreptului comun.

Această conduită contravine principiului

„electa una via (...)", neputându-se înfrânge nici principiul aplicării normei

cu caracter special, de către norma cu caracter general.

Împotriva deciziei civile nr. 156 din 04

mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara reclamantul S.A.P.A. a declarat

recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. 11170/1/2006,

susținând în esență, că instanța de apel, văzând acordarea de despăgubiri în procedura

administrativă de restituire a bunului, a ignorat faptul că este învestită să soluționeze

o acțiune în revendicare a imobilului (la primul capăt de cerere) și să constate

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a unor apartamente din imobil

(la cel de al doilea capăt de cerere).

Recursul reclamantului a fost admis prin

decizia nr. 2287 din 13 martie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 11170/1/2006, a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, iar

ca efect al acestei decizii, au fost lipsite de efecte atât hotărârea instanței

de fond, cât și cea pronunțată în apel, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare

Tribunalului Timiș.

Pentru a dispune astfel, instanța de recurs

a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat revendicarea

bunului și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor

din imobil, încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Ulterior, pe parcursul soluționării

cauzei la instanța de fond, reclamantul a formulat o cerere de suspendare a judecății,

până la soluționarea administrativă a cererii sale de restituire a imobilului în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Formularea cererii de suspendare a judecării

pricinii și soluționarea de către primar a notificării adresată în baza Legii

nr. 10/2001, nu impietează însă soluționarea pe fond a prezentei acțiuni în justiție

prin care reclamantul revendică imobilul, înțelegând să-și opună titlul său de proprietate,

titlurilor deținute de proprietarii cumpărători ai apartamentelor în litigiu, solicitând

și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale acestora. Cele două

cereri sunt distincte și rezolvarea uneia dintre acestea nu impietează cu nimic

soluționarea celei de a doua, respectiv a celei ce face obiectul prezentei acțiuni

în justiție.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului

Timiș sub nr. 7712/30/2007, la data de 24 octombrie 2007.

La termenul de judecată din data de 03

decembrie 2007, urmare a decesului pârâtului l.D., au fost introduși în cauza pârâții

S.M.M. și S.S.

În aceeași modalitate, a operat transferul

calității procesuale pasive de la defunctul G.B., la moștenitorii legali ai acestuia,

G.S., H.S.L., G.C.G. și G.S.E.

Excepțiile necompetenței materiale absolute

și a lipsei de interes a reclamantului, ridicate de pârâți, atât în primul ciclu

procesual, cât și în rejudecare, după desființarea hotărârii de fond, au fost puse

în dezbaterea contradictorie a părților la termenul de judecată din 31 martie 2008

și au fost respinse ca neîntemeiate.

În privința mijloacelor de apărare ce au

vizat lipsa calității procesuale active și inadmisibilitatea acțiunii, acestea au

fost unite cu fondul în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentinței civilă nr. 2683 din 2 septembrie

2008, pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a respins excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii - având ca

obiect revendicarea imobiliară și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul

S.P.A.A., în contradictoriu cu pârâții G.E., G.F., M.D.A.G., M.L., D.G., l.M., M.M.

și S.S., B.Z., N.L.A.V., N.C., G.S., H.S.L., G.C.G. și G.S.E., I.G.D., I.A.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul

a reținut că imobilul în litigiu, compus din casă cu un etaj și curte, situat administrativ

în Timișoara, str. B., județul Timiș a fost proprietatea antecesoarei reclamantului

N.E. și în anul 1956 a trecut în proprietatea statului prin naționalizare, ca efect

al Decretului nr. 92/1950, fiind apartamentat în fapt și închiriat unor persoane

fizice.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995,

uzând de facultatea ce le-a fost oferită de prevederile art. 9 din actul normativ,

în calitate de chiriași, la data apariției legii, ai apartamentelor nr. 1-8 din

corpul de proprietate menționat, pârâții/antecesorii lor au cumpărat de la Statul

Român locuințele în discuție, prilej cu care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare

atacate de reclamant.

Operațiunea de apartamentare și individualizare

a apartamentelor, precum și dreptul de proprietate al foștilor chiriași au fost

înscrise în CF nr. XX Timișoara, în perioada 1997-1999, astfel cum o atestă evidența

imobiliară menționată.

Prima încercare a reclamantului de a obține

măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în anul 1956 a fost concretizată

printr-o cerere adresată fostei Comisii județene pentru aplicarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, care a fost respinsă prin Hotărârea nr. 230/1996.

După apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul

a formulat mai multe notificări înaintate Primarului Municipiului Timișoara, prin

care a solicitat restituirea în natură a imobilului litigios.

La data de 11 noiembrie 2004, în timp ce

procesul de față se afla în derulare, titularul acțiunii a obținut dispoziția din

11 noiembrie 2004, prin care Primarul Municipiului Timișoara îi restituia în natură

apartamentul nr. 9 și alte spații cu altă destinație, iar pentru partea din clădire

ce a fost înstrăinată chiriașilor, aceeași dispoziție statua asupra plății unor

despăgubiri exprimate în bani, precum și sub forma unor titluri de valoare nominală

folosite în procesul de privatizare.

Notificatorul reclamant nu a contestat

în instanță antemenționata dispoziție, ba, mai mult, a acceptat expres oferta unității

administrativ - teritoriale.

Cu privire la legitimarea procesuală activă

a reclamantului, Tribunalul a reținut că aceasta a fost dovedită prin certificatul

de moștenitor nr. BB/2001 eliberat de Biroul Notarului Public E.P., care îl prezintă

pe reclamant ca moștenitor legal, în linie directă, în calitate de strănepot al

defunctei N.Et. Același act notarial, a cărui valabilitate nu a fost contestată,

stabilește identitatea dintre străbunica reclamantului N.Et. și fosta proprietară

tabulară a imobilului litigios N.E.

Referitor la nulitatea absolută a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți cu statul pentru apartamentele nr. 1-8

ale clădirii revendicate, Tribunalul a constatat că normele art. I al Decretului

nr. 92/1950 dispuneau naționalizarea unor imobile ce aveau în marea lor majoritate,

chiar și închiriate, calitatea de locuințe, iar nu de mijloace de producție. Ori,

Constituția din 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat decretul supus analizei,

după ce consacra cu titlul de principiu în art. 8, că proprietatea particulară este

recunoscută și garantată prin lege, prevedea prin art. 2 că numai mijloacele de

producție, băncile și societățile de asigurare proprietate particulară pot deveni

proprietate de stat, bun al întregului popor.

Considerentele de mai sus au îndreptățit

instanța de fond să conchidă asupra caracterului neconstituțional al art. I

pct. 1, 2, 4 și 5 ale Decretului nr. 92/1950 și, implicit, asupra preluării fără

titlu valabil a imobilului litigios, iar această concluzie a plasat acțiunea în

nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare atacate în sfera de aplicare

a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia actele juridice de înstrăinare,

inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile

preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul

în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Reclamantul nu a dovedit reaua credință

a pârâților dobânditori ai apartamentelor litigioase, mai precis, faptul că prin

minime diligențe și în circumstanțele existente la momentul dobândirii celor opt

apartamente, chiriașii au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că locuințele

aparțin unei alte persoane decât vânzătorul lor, respectiv Statul Român, ori cel

puțin caracterul îndoielnic al titlului de proprietate al acestuia din urmă.

Nu au fost reținute nici argumentele reclamantului

potrivit cărora pârâții puteau și trebuiau să conchidă asupra naționalizării fără

titlu a corpului imobiliar în discuție din împrejurarea că proprietara tabulară

a acestuia, N.E., era decedată la momentul preluării, Decretul nr. 92/1950 fiind

aplicat pe numele altei persoane decât a proprietarului. Tribunalul a considerat

că, în contextul în care nici o hotărâre judecătorească nu constatase, până la momentul

vânzărilor, că locuințele fuseseră naționalizate cu nerespectarea decretului, ar

fi excesiv și injust să li se ceară pârâților să facă o atare interpretare, mai

ales că ea ar fi presupus procurarea de documente și acte de stare civilă pe care

chiar și reclamantul, care este membru al familiei spoliate, nu le-a putut obține

în cursul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 112/1995.

În consecință, Tribunalul a reținut că

actele juridice de înstrăinare atacate au fost încheiate cu respectarea prevederilor

legale în vigoare la momentul încheierii lor, iar pârâții au fost de bună credință,

astfel că acțiunea în nulitate întemeiată pe dispozițiile art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, la fel ca și cererea în rectificare de CF ce are la baza nevalabilitatea

titlului, au fost respinse ca neîntemeiate.

Instanța a analizat, în continuare, excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare și a constatat că imobilul în litigiu

intra sub incidența art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, act normativ cu caracter reparatoriu care dă posibilitatea persoanelor îndreptățite

să obțină pe calea unei proceduri grațioase, expres prevăzută de lege, repararea

prejudiciului cauzat, „sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", astfel cum prevede art.

22 alin. (5) din actul normativ amintit, în varianta sa republicată.

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia

„bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora,

dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", context în care, acțiunea

în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. și art. 6 din Legea

nr. 213/1998, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a putut

fi primită, persoanele vătămate prin preluarea abuzivă fiind obligate să recurgă

la procedura administrativă prealabilă prevăzută de noua lege.

În intervalul de timp scurs de la data

pronunțării în recurs a deciziei nr. 2287 din 13 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin care în temeiul art. 315 C. proc. civ. instanța de rejudecare

era îndrumată să soluționeze în fond întreaga acțiune a reclamantului, aceeași instanță

supremă s-a pronunțat pe calea recursului în interesul legii, consacrând aplicabilitatea

principiului potrivit căruia „concursul dintre legea specială și legea generală

se rezolvă în favoarea legii speciale", iar dezlegările date problemei de drept

pe calea recursului în interesul legii au caracter obligatoriu pentru toate instanțele

judecătorești.

Împotriva sentinței civile nr. 2683 din

2 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul cu nr. 7712/30/2007,

în termen legal au declarat apel, atât reclamantul S.P.A.A., cât și pârâtul Municipiul

Timișoara prin Primar, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 104 din 7 mai 2009

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis apelul declarat

de reclamantul S.P.A.A.; s-a desființat sentința civilă apelată și s-a trimis cauza

spre rejudecare la prima instanță. Totodată, s-a respins apelul pârâtului Municipiul

Timișoara prin Primar, împotriva aceleiași hotărâri, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea

a stabilit că apelul reclamantului este întemeiat pentru următoarele considerente:

Astfel, prin decizia civilă nr. 2287 din

13 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului,

a casat decizia civilă pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara, a admis apelul

aceluiași reclamant, a desființat sentința civilă și a trimis cauza spre rejudecare

în primă instanță Tribunalului Timiș.

Instanța supremă a avut în vedere faptul

că soluționarea de către primar a cererii petentului adresată în baza Legii nr.

10/2001, nu impietează soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare formulată

de către reclamant, acțiune prin care acesta înțelege să-și opună titlul său de

proprietate, titlurilor deținute de către cumpărătorii apartamentelor imobilului

în litigiu și prin care solicită, de asemenea, constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare.

Ca urmare, dosarul a fost trimis spre rejudecare

la prima instanță în vederea soluționării pe fond a cererii de chemare în judecată

formulată de către reclamant.

Prin sentința civilă atacată, prima instanță

a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare deși, potrivit art. 315 C.

proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor

de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului".

În sensul acestei dispoziții, reflectând

organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești și urmărind asigurarea omogenității

soluțiilor de interpretare a normelor juridice, instanța de trimitere trebuia să

se conformeze în soluționarea litigiului îndrumărilor date de instanța de recurs,

deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de control

judiciar, iar neconformarea atrage casarea hotărârii pronunțate pentru încălcarea

prevederilor cuprinse în art. 315 C. proc. civ.

Cum în speță, prima instanță nu a analizat

pe fond acțiunea în revendicare formulată de către reclamant și cum dispozițiile

art. 315 C. proc. civ. au caracter obligatoriu pentru judecătorii fondului, Curtea

pentru cele ce preced, în temeiul art. 297 C. proc. civ., a admis apelul declarat

de reclamantul S.P.A.A., a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza

spre rejudecare la prima instanță, Tribunalul Timiș.

Referitor la apelul declarat de către pârâtul

Municipiul Timișoara prin Primar, împotriva aceleiași hotărâri, Curtea a reținut

că problema calități procesuale active a reclamantului a fost corect soluționată

de către instanță, în sensul că reclamantul a dovedit prin certificatul de moștenitor

nr. BB/2001, eliberat de Biroul Notarului Public E.P. că este moștenitor legal în

linie directă, în calitate de strănepot al defunctei N.Et., iar acest act notarial,

nu a fost contestat și stabilește identitatea dintre străbunica reclamantului N.Et.

și fosta proprietară tabulară a imobilului litigios N.E.

Împotriva deciziei Curții de apel au dedarat

recurs pârâții S.M.M. și S.S., M.D.A.G. și M.L.A., N.L.A.V. și N.C., G.C.G., G.S.,

G.S.E., H.S.L., reprezentați de mandatar N.L.A.V., cât și Municipiul Timișoara prin

Primar.

Criticile formulate prin recursurile declarate

de pârâții S.M.M. și S.S., M.D.A.G. și M.L.A. sunt comune și vizează, în esență,

următoarele aspecte:

Hotărârea pronunțată de instanța de apel

este nelegală, deoarece, prima instanță dând eficiență excepției inadmisibilității

acțiunii reclamantului, a respectat prevederile art. 325 alin. (3) C. proc. civ.,

care prevăd, „după casare, instanța va judeca din nou, ținând seama de motivele

invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată".

În cauza de față, analizarea admisibilității/inadmisibilității

acțiunii deduse judecății a presupus tocmai cercetarea cauzei în fondul său, întrucât

admisibilitatea acțiunii este o chestiune ce privește fondul cauzei.

În acest sens, în mod corect s-a dat eficiență

acestei excepții de fond, instanța de trimitere reanalizând toate susținerile invocate

în fața sa, cauza fiind examinată prin prisma a două aspecte hotărâtoare în speță.

Primul aspect privește faptul că reclamantul,

în calitate de persoană îndreptățită, a beneficiat de legile reparatorii promulgate

după 1989, în speță Legea nr. 10/2001, a uzat de acest act normativ, astfel că în

urma demersurilor sale, s-a emis dispoziția din 11 noiembrie 2004, în care s-a dispus

de către Primarul Municipiului Timișoara restituirea, atât în natură a unei părți

din imobilul în discuție, care nu a fost înstrăinată anterior, cât și acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent. Această modalitate de reparație a fost acceptată

în mod expres de către reclamant, motiv pentru care prezentul demers judiciar, respectiv

calea unei acțiuni de drept comun în revendicare, este inacceptabilă din punct de

vedere judiciar, având în vedere principiul de drept, potrivit căruia, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, respectiv

„specialia generalibus derogant".

De asemenea, reclamantul a solicitat despăgubiri

pentru imobilul în litigiu și fostei Comisii Județene pentru aplicarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, însă cererea a fost respinsă prin H.G. nr. 230/1996, motivat

de faptul că acesta nu a înțeles să depună suficiente diligențe în vederea soluționării

favorabile a cererii și nici nu a contestat această hotărâre în termenul legal.

Această atitudine reflectă o evidentă pasivitate a reclamantului, pasivitate nejustificată,

întrucât reclamantul nu a invocat și nici nu a dovedit vreo împrejurare mai presus

de voința sa pentru a stărui în cererea formulată.

În rejudecare după casare, în mod judicios

prima instanță a analizat admisibilitatea acțiunii reclamantului și prin prisma

Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată în interesul legii de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite [obligatorie în baza art. 329

alin. (3) C. proc. civ.], conform căreia, prioritatea Convenției Europene a Drepturilor

Omului poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice.

Or, în speță, apartamentele revendicate

de reclamant au fost înstrăinate de Statul Român unor terți de bună credință (prezumată

de lege și nerăsturnată de către reclamant) și în perfectă concordanță cu actele

normative în vigoare la epoca încheierii lor, iar în ipoteza desființării titlului

de proprietate al pârâților, ar fi încălcat, în ceea ce-i privește, tocmai principiul

garantării dreptului de proprietate privată consacrat de normele de drept internațional

și care, odată ratificate, fac parte din dreptul intern, în temeiul art. 20 din

Constituția României, precum și principul consacrat în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, potrivit căruia atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să

creeze pentru alții neajunsuri disproporționate.

În acest context, nu se poate reține faptul

că prima instanță, pentru a pronunța inadmisibilitatea acțiunii în revendicare,

s-a limitat doar la aspectul legat de soluționarea de către primar a notificării

petentului în baza Legii nr. 10/2001, ci a soluționat însuși fondul litigiului.

Pentru aceste motive instanța de apel,

reținând că prima instanță nu a analizat pe fond acțiunea în revendicare formulată

de către reclamant, a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică.

Pârâții N.L.A.V. și N.C., G.C.G., G.S.,

G.S.E., H.S.L., reprezentați de rrandatar N.L.A.V.,

critică decizia recurată prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei

civile nr. 104 din 7 mai 2009, în sensul respingerii și a apelului reclamantului

iar, pe cale de consecință, menținerea dispozițiilor sentinței civile nr. 2683/PI

din 02 septembrie 2008.

În acest sens, se susține că, greșit instanța

de apel a concluzionat că prima instanță nu a respectat prevederile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în caz de casare, hotărârile instanței de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării

unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, reținând în esență, că

respingerea acțiunii reclamantului ca fiind inadmisibilă, nu ar respecta dispozițiile

instanței de recurs care a dispus casarea pentru judecarea pe fond a acțiunii în

revendicare.

Această interpretare a sentinței primei

instanțe este greșită, având în vedere argumentele de fapt și de drept expuse și

în precedentul recurs.

Pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar

critică decizia recurată prin

prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Se arată că, atât instanța de apel, cât

și instanța de fond au pronunțat hotărâri judecătorești nelegale și netemeinice,

neținând cont de dispozițiile legale în materie și de starea de fapt reală dovedită

cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

În mod absolut eronat instanța de apel

a apreciat asupra faptului că instanța de fond nu a analizat pe fond acțiunea formulată

de către reclamant.

S-a invocat în fața instanței de judecată

faptul că, reclamantul nu are calitate procesuală activă cu privire la nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare. Astfel, motivele de nulitate relativă invocate

de reclamant nu pot fi reținute sub nici o formă de către instanța de judecată,

întrucât nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de către părțile contractante,

astfel că reclamantul nu are calitate procesuală activă.

De asemenea, reclamantul nu a depus la

dosarul cauzei dovezi care să ateste faptul că nu a încasat despăgubiri de la Statul

German pentru imobilul naționalizat și ca atare, reclamantul nu are calitate procesuală

activă de a promova prezenta acțiune.

Mai mult, cererea reclamantului nu se circumscrie

prevederilor art. 109 C. proc. civ., potrivit cu care „Oricine pretinde un drept

împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente".

Reclamantul în cauză nu a făcut dovada existenței unui drept pentru a justifica

prezenta cerere de chemare în judecată.

În recurs, intimatul-reclamant S.P.A.A.

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât

pretinsele critici ale hotărârii atacate nu conțin motive de nelegalitate, susceptibile

de a fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Referitor la excepția nulității recursului

invocată de intimatul-reclamant, Înalta Curte urmează să o respingă, ca neîntemeiată,

apreciind că recurenții pârâți au indicat în cererile de recurs motivele de modificare

a hotărârii, pe care se sprijină, prevăzute de art. 304 C. proc. civ., formulând

critici, care permit încadrarea lor într-unul din cazurile legale invocate.

Pe de altă parte, indicarea greșită a motivelor

de recurs, nu atrage nulitatea recursului, deoarece, se apreciază că dezvoltarea

lor face posibilă încadrarea, din oficiu, îhtr-unul din cazurile expres și limitativ

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

invocate prin toate motivele de recurs, în raport de cazurile de nelegalitate reglementate

de art 304 C. proc. civ. și având în vedere actele și lucrările dosarului,

Înalta Curte reține următoarele:

Sub aspectul obligativității hotărârii

pronunțate în recurs, respectiv, sub aspectul respectării sau nerespectării deciziei

de casare de către instanța de trimitere - invocat de către toți recurenții-pârâți

în cauză, Înalta Curte constată că în cazul casării cu trimitere, judecata desfășurându-se

în limite precis stabilite, în sensul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., acestea

nu pot fi depășite sau ignorate de către instanța de trimitere.

Prin urmare, singura îngrădire adusă atribuțiilor

judecătorilor de fond, care rejudecă procesul după casare, este aceea că hotărârile

instanței de control judiciar sunt obligatorii cu privire la punctele de drept dezlegate.

Starea de fapt a procesului urmează să

fie stabilită, însă, numai de instanța de trimitere, care poate să ajungă din nou

la aceeași concluzie.

În speță, prin decizia de casare a

Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că soluționarea pe cale administrativă

a cererii reclamantului de restituire a imobilului în litigiu, formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001, nu impietează soluționarea pe fond a prezentei acțiuni formulată

de reclamant pe calea dreptului comun. Având în vedere că cele două căi alese de

reclamant pentru valorificarea dreptului său de proprietate asupra bunului imobil

sunt distincte, instanța supremă a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță,

în vederea soluționării pe fond a cererii de chemare în judecată.

Instanța de trimitere a respins cererea

de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu excepția petitului având ca obiect revendicarea

imobiliară de drept comun, pe care a respins-o inadmisibilă.

Această hotărâre, fiind supusă din nou

controlului judiciar, instanța de apel a admis apelul reclamantului, a desființat

sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, apreciind

că aceasta nu a analizat pe fond acțiunea în revendicare formulată de reclamant.

Totodată, a respins apelul pârâtului Municipiul Timișoara prin primar, împotriva

aceleiași hotărâri.

Înalta Curte constată, în recurs, că în

mod greșit instanța de apel a apreciat „de plano", fără nicio altă motivare,

că respingând ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului

litigios, prima instanță nu a analizat pe fond această cerere.

Din considerentele sentinței pronunțate

în rejudecare după casare, se observă că instanța de trimitere - în privința mijloacelor

de apărare ce au vizat lipsa calității procesuale active a reclamantului și inadmisibilitatea

acțiunii - le-a unit cu fondul cauzei.

Pronunțând inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare, Tribunalul a analizat această cerere pe fond, ținând cont de faptul

că noțiunea de inadmisibilitate, care nu a primit încă o definiție legală, nu vizează

în realitate o excepție, ci efectul spre care tinde aceasta, respectiv, o anumită

modalitate de respingere a cererii, în situația în care temeiul de drept invocat

nu este aplicabil situației de fapt pretinse de către reclamant, astfel că, mijlocul

de apărare formulat de către pârâți vizând raportul care există între norma generală

și norma specială în materia revendicării imobiliare se încadrează tot în categoria

apărărilor de fond.

Cu alte cuvinte, inadmisibilitatea, înțeleasă

ca fiind o constatare a inaplicabilității regulii de drept material invocată de

reclamant, ca urmare a incidenței unei prevederi legale cu caracter derogatoriu,

nu constituie un fine de neprimire a cererii, ci o modalitate de soluționare a acesteia.

În consecință, apreciind că Tribunalul

- ca instanță de trimitere, respingând acțiunea reclamantului prin dispozitivul

sentinței pronunțate, nu a înfrânt obligativitatea hotărârii pronunțate în recurs

și a judecat din nou cauza, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței

a cărei hotărâre a fost casată, în sensul art. 315 alin. (3) C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat decizia atacată în prezenta

cauză, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii [art. 315 alin. (1) C. proc.

civ.].

Sub acest aspect, recursurile declarate

de către pârâți sunt fondate, critica formulată atrăgând incidența motivului de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., context în care,

Înalta Curte admite recursurile declarate de către pârâți, modifică decizia recurată

și rejudecând în apel, reține următoarele:

Sub aspectul inadmisibilității acțiunii

în revendicare - invocate de pârâți în fața primei instanțe - se apreciată că apelul

declarat de reclamant nu este întemeiat, urmând a fi respins pentru considerentele

ce succed.

Imobilul în litigiu, compus din casă cu

un etaj și curte, situat în Timișoara, str. B., județul Timiș a fost proprietatea

autoarei reclamantului N.E. și în anul 1956 a trecut în proprietatea statului prin

naționalizare, ca efect al Decretului nr. 92/1950, fiind apartamentat în fapt și

închiriat unor persoane fizice.

Prima încercare a reclamantului de a obține

măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în anul 1956 s-a concretizat

printr-o cerere adresată fostei Comisii județene pentru aplicarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, care a fost respinsă prin H.G. nr. 230/1996 a acestei Comisii (dosar

tribunal). Nu s-a făcut dovada că hotărârea Comisiei ar fi fost atacată cu contestație

de către reclamant, în termenul legal de 30 de zile, prevăzut de Legea nr. 112/1995.

După apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul

a formulat mai multe notificări înaintate Primarului Municipiului Timișoara, prin

care a solicitat restituirea în natură a imobilului, iar la interval de aproximativ

un an de la inițierea procedurii administrative menționate, a sesizat instanța de

judecată cu prezenta cerere având ca obiect lipsirea de efecte juridice a contactelor

de vânzare-cumpărare încheiate între stat și chiriașii din imobil și revendicarea

acestuia potrivit dreptului comun (art. 480-481 C. civ.).

În timp ce procesul de față era pendinte,

acțiunea fiind introdusă la data de 21 iulie 2002, reclamantul a obținut dispoziția

din 11 noiembrie 2004, prin care Primarul Municipiului Timișoara îi restituia în

natură apartamentul nr. 9 și alte spații cu altă destinație, libere, iar pentru

partea din imobil ce a fost înstrăinată chiriașilor, aceeași dispoziție statua asupra

plății unor despăgubiri bănești, precum și sub forma unor titluri de valoare nominală

folosite în procesul de privatizare.

Reclamantul S.P.A.A. nu a contestat în

instanță această dispoziție, în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001 și,

mai mult, a acceptat în mod expres oferta unității administrativ-teritoriale, astfel

cum rezultă din înscrisul depus la dosarul de fond.

Drept urmare, în cauza dedusă judecății,

instanța are de apreciat asupra împrejurării dacă, în situația dată, procedurile

administrative de restituire, reglementate de legea specială, respectiv Legea

nr. 10/2001, mai permit sau nu celor interesați să recurgă și la protecția dreptului

de proprietate asigurată pe calea dreptului comun, prin acțiunea în revendicare.

Se apreciază că această opțiune a fost

închisă persoanelor interesate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

cu excepția celor ale căror acțiuni erau pendinte la data de 14 februarie 2001 și

cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până

la soluționarea procedurii administrative.

Prin urmare, în privința imobilelor care

se încadrează în ipoteza Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă restituirea, decât

în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare

de drept comun.

Această concluzie se desprinde din prevederile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care, bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil (...), pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, coroborate cu cele

ale art. 1 din Legea nr. 10/2001.

În privința acestor imobile, după data

de 14 februarie 2001, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă,

deoarece ele fac obiectul unei legi speciale de reparație.

În privința acestor imobile, după data

de 14 februarie 2001, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă,

deoarece ele fac obiectul unei legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, se impune a fi făcută o corectă

aplicare a legii în această cauză, pornind de la aplicarea principiului de drept

potrivit căruia, norma specială derogă de la norma generală și a regulii „electa

una via".

În acest sens este și Decizia în interesul

legii nr. 33 din 9 iunie 2008, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu, a unei opțiuni între

aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv,

Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat

astfel că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință

a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile

se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

În consecință, acțiunea în revendicare

formulată de reclamant nu poate fi soluționată, făcând abstracție de reglementările

speciale existente cu privire la dreptul de proprietate și modalitatea de ocrotire

a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială.

Închiderea căii acțiunii în revendicare

întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr.

10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nu echivalează cu închiderea

accesului la justiție pentru persoana interesată.

Accesul la justiție nu implică și admiterea

cererii, astfel împrejurarea că reclamantul se adresează instanței pentru a obține

restituirea bunului în natură, dar solicitarea îi este respinsă în considerarea

faptului că legea edictată în această materie nu permite acest lucru, ceea ce reprezintă

o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil, nu constituie o încălcare

a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

O altă critică formulată în apel, relativă

la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995, între pârâții - persoane fizice și stat, pentru apartamentele

1-8 ale imobilului revendicat, urmează a fi înlăturată pentru considerentele ce

succed:

S-a stabilit în speță (fără a fi contestat

acest aspect), că imobilul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea

ce plasează acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între

pârâți, în sfera de aplicare a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În raport de circumstanțele speței, se

apreciază că în mod corect a reținut prima instanță că nu s-a dovedit reaua credință

a pârâților dobânditori ai apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cererea de acordare a măsurilor reparatorii

formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost respinsă prin H.G.

nr. 230/1996 a Comisiei Județene pentru aplicarea prevederilor acestei legi speciale.

Respectiva hotărâre a rămas definitivă, nefiind atacată în termenul legal de contestație

de către reclamant.

În considerarea bunei-credințe a dobânditorilor

ulteriori ai apartamentelor în litigiu, Tribunalul a reținut motivat, că toate prevederile

legale în vigoare la data vânzării au fost respectate neputându-se reține fraudarea

legii la încheierea contractelor.

În acest sens, în raport de prevederile

art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, se reține

că la momentul încheierii actelor de înstrăinare era consacrată aparența de valabilitate

a titlului statului, neputându-se prevedea în mod rezonabil, apariția în viitor

a unor acte normative menite să confere un alt înțeles noțiunilor de preluare cu

sau fără titlu valabil.

Pentru toate aceste considerente de fapt

și de drept, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) C. proc. civ.,

va admite recursurile declarate de pârâți, va modifica în parte decizia recurată,

în sensul că, în raport de dispozițiile art. 296 C. proc. civ., va respinge și apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 2683 din 2 septembrie 2008

a Tribunalului Timiș, pe care o va păstra.

Se vor menține celelalte dispoziții ale

deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții

S.M.M. și S.S., M.D.A.G. și M.L.A., G.C.G., G.S., G.S.E. și H.S.L., N.C., N.L.A.V.

și Municipiul Timișoara prin Primar, împotriva deciziei nr. 104 din 7 mai 2009 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în

sensul că, respinge și apelul declarat de reclamantul S.P.A.A. împotriva sentinței

civile nr. 2683/PI din 2 septembrie 2008 a Tribunalului Timiș.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 iunie 2010.