ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7167/2006

Constată că prin contestația

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 1704 din 16 februarie 2005,

C.M. a chemat în judecată pe intimatul Primarul Municipiului Timișoara,

solicitând anularea dispoziției nr. 2685 din 23 decembrie 2004 emisă de acesta

și obligarea la emiterea unei noi dispoziții prin care să se dispună restituirea

în natură a imobilului din Timișoara, sau, în subsidiar, acordarea

despăgubirilor.

În motivarea cererii sale,

contestatoarea a arătat că, în pofida celor reținute în dispoziția atacată,

este îndreptățită la restituirea imobilului și că are posibilitatea ca și pe

această cale să depună înscrisuri doveditoare.

Prin sentința nr. 2441 din 19

octombrie 2005, Tribunalul Timiș a admis contestația, a anulat dispoziția

atacată și a obligat pe intimat să emită o altă dispoziție prin care să

soluționeze notificarea pe fond.

Pentru pronunțarea soluției, prima

instanță a reținut că în cauză, contestatoarea a făcut dovada calității de

persoană îndreptățită la reparație în condițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, imobilul din Timișoara, a

aparținut, ca proprietar tabular, mamei contestatoarei, de la care bunul a fost

expropriat conform Decretului nr. 73/1980. Cu certificatul de moștenitor depus

la dosar, contestatoarea a făcut dovada că este unica succesoare a

proprietarului tabular.

Împotriva sentinței a declarat apel

Primarul Municipiului Timișoara, care a susținut netemeinicia și nelegalitatea

soluției, întrucât contestatoarea nu a făcut dovada dreptului de proprietate

invocat, dosarul nefiind completat în termenul prevăzut de lege; pe de altă

parte, extrasul C.F. nu este actual, certificatul de moștenitor a fost depus în

copie fără a fi legalizat, iar termenul pentru depunerea actelor fiind un

termen de decădere, înseamnă că probele administrate cu nerespectarea acestuia

nu pot fi luate în considerare.

Apelul a fost respins ca nefondat,

potrivit deciziei nr. 35 din 2 februarie 2006 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

În considerentele deciziei s-a

reținut că soluția primei instanțe este corectă, câtă vreme la dosarul

administrativ, depus în copie la dosar, rezultă că s-au aflat atât extrasul de

carte funciară, cât și certificatul de moștenitor. Conform acestor înscrisuri,

autoarea intimatei-contestatoare a fost proprietara imobilului ce a făcut

obiectul notificării, bunul fiind preluat de la aceasta în baza Decretului de

expropriere nr. 73/1980.

Decizia a fost atacată cu recurs de

către apelant, care a susținut caracterul nelegal al acesteia, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

S-a arătat în dezvoltarea motivelor

de recurs, că prin actele depuse în dosarul aferent notificării, intimata nu a

făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită; deși prin adresele ce

i-au fost transmise, acesteia i s-a adus la cunoștință ce înscrisuri trebuia să

mai depună, contestatoarea nu s-a conformat, ignorând faptul că sarcină probei

proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive

îi revine.

Făcând trimitere la dispozițiile

art. 3, art. 4 alin. (2), art. 20 alin. (3) și art. 22 din Legea nr. 10/2001,

recurentul a susținut că solicitanta nu a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită și a dreptului de proprietate invocat, întrucât dosarul nu a fost

completat în termenul prevăzut de lege.

Recursul este nefondat.

Susținând că intimata-contestatoare

nu ar fi făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită, recurentul

invocă faptul că dosarul atașat notificării nu a fost complet și pe de altă

parte, că depunerea înscrisurilor peste termenul prevăzut de lege este

sancționată cu neluarea lor în considerare.

Aspectul de nelegalitate nu poate fi

reținut întrucât se bazează pe o interpretare eronată a dispozițiilor legii.

Astfel, deși art. 22 (în vechea

reglementare, aplicabilă la momentul soluționării notificării) din Legea nr.

10/2001 prevedea că depunerea actelor în susținerea notificării trebuia făcută

înăuntrul unui anumit termen, nerespectarea acestuia nu poate fi sancționată cu

decăderea din dreptul de a proba calitatea de persoană îndreptățită.

Sancțiunea nu poate opera decât

pentru faza procedurii prealabile și constă în respingerea notificării.

Aceasta nu înseamnă însă, că

supunând cenzurii instanței dispoziția/decizia unității deținătoare, cel care

se pretinde îndreptățit la restituire, să nu aibă posibilitatea administrării

probelor în susținerea dreptului său.

O interpretare contrară ar însemna o

recunoaștere formală a accesului la justiție și lipsirea de conținut a căii de

atac, faza judiciară fiind astfel lipsită de orice eficiență.

Consecința directă a unei astfel de

aplicări a normei legale ar consta în îngrădirea nejustificată a dreptului la

un proces echitabil și încălcarea astfel, a prevederilor art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

De aceea, urmează să se constate că

instanțele au procedat corect, fără a nesocoti dispozițiile art. 22 din Legea

nr. 10/2001, atunci când au recunoscut valoare probatorie înscrisurilor depuse

de către intimată, în dovedirea dreptului de proprietate al autoarei și a

calității sale de succesoare a acesteia, chiar peste termenul reglementat de textul

menționat.

Critica de nelegalitate, încadrabilă

în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită pentru

considerentele arătate.

În ce privește motivul de recurs

formulat în condițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., urmează să se constate că

indicarea acestuia s-a făcut în mod formal, fără a permite o analiză pe fond,

în condițiile în care recurentul nu a indicat, în termenii impuși de

dispozițiile menționate, care act din cele supuse judecății, cu înțelesul

lămurit și neîndoielnic, a fost interpretat greșit, schimbându-i-se natura.

Față de considerentele expuse,

criticile au fost găsite neîntemeiate, recursul declarat urmând a fi respins în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Primarul municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr.35 din

2 februarie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 18 septembrie 2006.