ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9951/2006

Deliberând în condițiile art.

256 C. proc. civ. asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului Timiș la 10 decembrie 2003, reclamantul E.G. cu

domiciliul ales la cabinet de avocatură L.P. din București a chemat

în judecată pe Primăria municipiului Timișoara prin Primar

pentru anularea dispoziției nr. 2203 din 29 octombrie 2003, prin care i

s-a respins notificarea 552 înregistrată la nr. D 06 x 1006027 din 1

noiembrie 2001 pentru restituirea în natură a imobilului din

Timișoara, imobil compus din teren 208 mp și casă cu

dependințe.

Tribunalul Timiș prin

sentința civilă nr. 660 din 28 mai 2004 a respins contestația

și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de

intervenienții I.G., I.F., ș.a.

Reclamantul a fost obligat la

18.000.000 lei cheltuieli de judecată.

În considerentele sentinței

s-au reținut următoarele:

Notificarea adresată de

reclamant Primăriei Timișoara a fost respinsă prin

dispoziția nr. 2203 din 29 octombrie 2003 pentru că petiționarul

nu a dovedit nici calitatea de persoană îndreptățită nici

dreptul de proprietate asupra imobilului, dosarul nefiind completat în termenul

prevăzut de lege.

S-a reținut că dreptul de

proprietate asupra imobilului a fost dobândit prin contract de cumpărare

încheiat în 15 iunie 1945 de G.G., în cotă de 3/7, E.G. în cotă de

2/7. Imobilul însă nu apare înscris în C.F.

S-a mai reținut că nu s-a

făcut dovada identității între imobilul revendicat și cel

care apare consemnat în C.F. Timișoara, acesta din urmă fiind situat

în str. A.

S-a mai reținut în mod egal

că reclamantul nu a făcut dovada calității sale de

moștenitor al autorului său.

Împotriva acestei sentințe

reclamantul a declarat apel care a fost constatat nul de Curtea de Apel

Timișoara prin decizia nr. 2547 din 15 noiembrie 2004.

Instanța

de apel a reținut că reclamantul nu a făcut dovada

reprezentării sale legale de către avocat P.L. conform

dispozițiilor art. 67 și art. 68 C. proc. civ. și mai mult decât

atât, a constatat că reclamantul, rezident în Israel, s-a angajat ca la

venirea în țară să întocmească un mandat de reprezentare

pentru avocata sa, înțelegând să ratifice toate demersurile acesteia

în prezentul proces. S-a constatat că nici reclamantul nici avocatul

său nu au îndeplinit cerințele art. 161 C. proc. civ.

Instanța a constatat astfel

nulitatea apelului declarat de o persoană care nu a dovedit că a fost

împuternicită de cel în numele căruia a sesizat instanța. Pentru

a nu se crea reclamantului o situație mai grea în propria cale de atac, nu

s-a putut constata și nulitatea cererii introductive de instanță.

Reclamantul a declarat recurs

împotriva acestei decizii invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. iar în fapt împrejurarea că hotărârea a fost dată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie de

reprezentare, art. 67 C. proc. civ. și art. 1546 C. proc. civ.

S-a arătat că procura

generală existentă la dosar este un mandat suficient dat pentru toate

actele îndeplinite de mandatara reclamantului, P.L. S-a mai acordat o

împuternicire expresă la 25 octombrie 2001 de investire a mandatarei cu

puterea de a acționa în fața organelor de stat și particulare

pentru susținerea dreptului și intereselor reclamantului în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Recursul este întemeiat și se

va admite pentru considerentele următoare:

Reclamantul rezident în

străinătate a introdus acțiunea alegându-și domiciliu la

avocat P.L.

Conform actelor depuse la dosar

(notificare și completare la notificare) la filele 4 și, respectiv,

10 din dosarul de fond, reclamantul a ales aceeași modalitate de

comunicare cu organele administrative, în revendicare formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Reprezentarea părților în

procesul civil este reglementată de art. 67 și art. 68 C. proc. civ.

Potrivit art. 67, părțile

pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.

Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în

judecată pe mandant numai dacă acest drept i-a fost dat anume.

Aliniatul 3 al articolului citat

reglementează situația specială a persoanei care nu are

domiciliu nici reședința în țară. În această

ipoteză, care este întâlnită în cazul de speță, dreptul de

reprezentare în judecată se presupune dat.

Problema valabilității

mandatului a fost pusă în discuție, în cauză, de instanța

de apel. În raport de aceasta, reclamantul a depus la dosar, o „ratificare de

mandat” (fila 78) în care confirmă și ratifică actele

îndeplinite de avocata P.L. în numele și pentru el în revendicare

proprietăților sale.

Această „ratificare de mandat”

este însoțită și de o autentificare de semnătură nr. 357/2004,

(depusă în dosarul Curții de apel la fila 77) emisă la 8

noiembrie 2004 de avocat-notar .D. din Tel Aviv, Israel.

Actul original poartă

aplicată „ Apostila” prevăzută de Convenția de la Haga din

5 octombrie 1961.

Cu alte cuvinte prezumția,

suficientă, prevăzută de art. 67 alin. (3) C. proc. civ. a fost

consolidată prin înscrisul mai sus citat. Ca urmare, instanța în mod

neîntemeiat a considerat că reclamantul nu a făcut dovada

reprezentării sale la proces.

În cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 161 C. proc. civ. pentru a se anula cererea.

Articolul indicat prevede că în

situația în care instanța constată lipsa capacității

de exercițiu a drepturilor procedurale a părților sau când

reprezentantul părții nu face dovada calității sale, se

poate da un termen pentru împlinirea acestor lipsuri, iar dacă acestea nu

se împlinesc instanța va anula cererea.

În cauză într-adevăr la 15

noiembrie 2004 s-a acordat un termen pentru ca avocatul P.L. să facă

dovada mandatului de reprezentare încheiat cu reclamantul.

Ca răspuns la obligația

instituită de instanță reclamantul prin avocat P.L. a depus la

dosar cu cererea de la fila 71 din 12 noiembrie 2004 ratificarea de mandat

autentificată potrivit cerințelor legale incidente situației de

fapt.

Se constată așadar,

că reclamantul a fost legal reprezentat în cauză și deci nu se

impunea anularea apelului declarat prin avocat.

Pentru considerentele arătate

mai sus în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul și se va

casa decizia nr. 2547/2004 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă, și se va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de

reclamant, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul E.G. împotriva deciziei nr. 2547 din 15 noiembrie 2004 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia și trimite

cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 decembrie 2006.