ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3339/2006

Deliberând asupra recursului civil și cererii de

intervenție de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 267/PI din 23 februarie 2005, Tribunalul Timiș a admis

cererea formulată de reclamanții S.E.L., S.E., S.T. și F.B.R., prin mandatar S.E.L.

în contradictoriu cu pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA; a dispus anularea

Dispoziției nr. 1132 din 20 mai 2004 emisă de pârât privind respingerea

notificării referitoare la imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. Timișoara,

nr. top 16931 și a obligat pârâtul să statueze asupra notificării reclamanților

în coordonatele fixate de art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Pentru

a decide astfel instanța de fond a reținut că prin dispoziția nr. 1132 din 20

mai 2004 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI

TIMIȘOARA a respins notificarea formulată de S.E.L., S.E., S.T. și F.B.R. cu

privire la imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. Timișoara, nr. top

16931 cu motivarea că aceștia nu au făcut dovada calității de persoane

îndreptățite și a dreptului de proprietate invocat, dosarul nefiind completat

în termenul prevăzut de lege, 1 iulie 2003, cu: extras de C.F. colectiv extenso

la zi, certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, declarație

notarială că notificatorii sunt singurii moștenitori, împuternicire mandatar în

original, declarație notarială dată în țara de domiciliu că nu s-au primit

despăgubiri pentru imobilul din România. Instanța de fond, a constatat,

examinând dosarul administrativ, că reclamanții s-au legitimat ca persoane

îndreptățite la beneficiul Legii nr. 10/2001 cu actele de stare civilă, cu

certificatele de deces ale defuncților S.I. și L.F. și cu extrasul de C.F. Timișoara

nr. top 16931, reținând că relevanță au în cauză și Hotărârile Comisiei

județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 nr. 990/1998 și nr. 990/1/1998 și

sentința civilă nr. 14673 din 8 septembrie 1998 pronunțată de Judecătoria

Timișoara prin care reclamanților, în calitate de moștenitori ai proprietarilor

tabulari ai imobilului, le-au fost acordate despăgubiri. Cu privire la termenul

stabilit de legiuitor prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea

actelor doveditoare a apreciat că nu este de decădere așa încât nu duce la

pierderea dreptului și vizează numai procedura necontencioasă, astfel că,

verificând legalitatea dispoziției în condițiile art. 24 alin. (8) din Legea

nr. 10/2001, instanța soluționează raportul juridic dedus judecății potrivit

dispozițiilor dreptului procesual civil, părțile putând formula cereri de

probațiune conform legii.

Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 1561 din 29 iunie 2005 a

respins ca neîntemeiat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului

Timișoara împotriva sentinței nr. 267/PI din 23 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul

Timiș, în baza acelorași considerente.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA care,

invocând art. 304. pct. 9 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a făcut

o greșită aplicare a prevederilor art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr.

10/2001 la momentul judecării apelului și a prevederilor O.U.G. nr. 10/2001

care stabilesc că nu pot fi admise ca probe pentru soluționarea cauzei

înscrisurile depuse după expirarea termenului prevăzut de alin. (1) la care

face referire art. 22 din Legea nr. 10/2001. Pârâtul a susținut că notificarea

reclamanților a fost în mod corect respinsă întrucât reclamanții nu au făcut

dovada calității de persoane îndreptățite și a dreptului de proprietate

invocat, dosarul administrativ nefiind completat în termenul legal. Pârâtul

PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA a cerut admiterea recursului și modificarea

deciziei atacate în sensul admiterii apelului pe care l-a declarat împotriva

sentinței nr. 267/PI/ din 23 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul Timiș iar

pe fond respingerea acțiunii reclamanților.

La

data de 29 iulie 2005, G.C., G.I., S.E., B.I., M.M., F.M. și P.I. au formulat

cerere de intervenție în interesul pârâtului PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA în

motivarea căreia au arătat, în esență, că sunt chiriași în imobilul situat în

Timișoara, înscris în C.F. Timișoara și că în mod greșit instanțele de fond și

apel au admis acțiunea reclamanților întrucât aceștia nu au depus nici la

dosarul administrativ și nici în fața instanțelor de judecată certificat de

moștenitor cu care să facă dovada calității de succesori ai proprietarilor

tabulari și de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001,

actele de stare civilă dovedind, eventual, doar o vocație succesorală a

posibililor moștenitori.

Recursul

este nefondat pentru considerentele care succed.

Obiectul

de reglementare al Legii nr. 10/2001 îl constituie măsurile reparatorii care se

acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, precum și pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra

rechizițiilor și nerestituite [art. 1 alin. (1)].

Potrivit

alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, de prevederile legii beneficiază și

moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite, iar succesibilii care după 6

martie 1945 nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de

acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii , cererea de

restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile ale căror

regim juridic este reglementat de prevederile acestei legi.

La

art. 4 alin. (2) din lege, norma referitoare la accesul moștenitorilor

persoanei îndreptățite la beneficiul legii (respectiv pct. 4.2 din Normele

metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin

H.G. nr. 498/2003)

implică o analiză calificată a actelor doveditoare

depuse

de solicitant (acte de stare civilă,

certificate de moștenitor, dacă acestea există, testamente) pentru stabilirea

calității de moștenitor legal sau testamentar, stipulând că, în cazul în care se

depune "certificat de calitate" emis de un notar public, potrivit

legii, entitatea învestită va soluționa notificarea și pe baza acestuia.

Din interpretarea dispozițiilor legale redate rezultă

că accesul

moștenitorilor persoanei

îndreptățite la beneficiul legii nu impune condiția obligatorie pentru aceștia

a prezentării unui certificat de moștenitor, fiind suficiente actele de stare

civilă care dovedesc această calitate. Această concluzie rezidă de altfel și

din pct. 22.1 al Normelor metodologice de aplicare a legii care prevăd, cu

privire la acest aspect, la pct. b, că prin acte doveditoare se înțelege actele

juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor,

testament, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul

inițial al dreptului de proprietate), norma nefăcând deci referire, exclusiv,

la certificatul de moștenitor.

Susținerea

pârâtului conform căreia instanțele sunt ținute să judece acțiunea prin prisma

actelor depuse până la termenul limită prevăzut de Legea nr. 10/2001, care ar

fi un termen de decădere, nu poate fi numită.

Art.

22 din Legea nr. 10/200 (în redactarea dinaintea modificării) prevede că

actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și,

în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca

anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la

data intrării în vigoare a legii, termenul fiind prelungit succesiv prin O.U.G

nr. 109/2001, O.U.G nr. 145/2001, O.U.G nr. 184/2002 și O.U.G nr. 10/2003.

Este

cert că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 de depunere al

actelor doveditoare este un termen de recomandare,

natura

lui rezultând din nevoia soluționării cu celeritate a cererilor întemeiate pe

dispozițiile acestei legi și nu din nevoia limitării ori împiedicării

formulării acestora.

S

tabilirea de

către legiuitor a momentului până la care, în etapa procedurii administrative,

persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează

posibilitatea instanței, învestită cu acțiunea întemeiată pe art. 24 din lege,

de a soluționa procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor

depuse în etapa procedurii administrative.

Stabilirea

obligației pentru instanță de a soluționa pricina doar pe baza înscrisurilor

depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea

accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului

la un proces echitabil, consacrat prin același articol din constituție și

recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or,

un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în

proces iar accesul în justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a

sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile

care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura dacă

sunt pertinente, concludente și utile cauzei, de a încuviința administrarea

probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și

întemeia soluția pe probele administrate.

În

speță, așa cum reiese din chiar considerentele Dispoziției nr.1132 din 20 mai 2004

emise de Primarul municipiului Timișoara, reclamanții au depus, odată cu

notificarea, extrase de C.F. și acte de stare civilă cu care au făcut dovada că

sunt moștenitorii legali ai foștilor proprietari ai imobilului ce a făcut

obiectul notificării, S.I. (născută L.) și F.L., astfel că în mod legal, instanța

de fond, prin soluția confirmată de instanța de apel, în baza acestor

înscrisuri, a constatat că aceștia au calitatea de persoane îndreptățite la

beneficiul Legii nr. 10/2001 și că se impune anularea deciziei primarului prin

care se statua în sens contrar pentru că

reclamanții

nu ar fi depus și certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor.

Faptul că reclamanții, cu ocazia soluționării acțiunii formulate în instanță,

au depus în afara actelor de stare civilă existente la dosarul administrativ și

alte înscrisuri,

nu putea fi apreciat de către instanțe decât ca probe

în completarea celor deja existente care, potrivit legii, erau suficiente

pentru ca reclamanții să se legitimeze ca persoane îndreptățite la măsurile

reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.

Față de

temeiurile arătate, se constată că decizia atacată este legală, recursul urmând

a fi respins ca nefondat.

Pe

cale de consecință, întrucât recursul este nefondat se va respinge pe fond și cererea

de intervenție formulată de G.C., G.I., S.E., B.I., M.M., F.M. și P.I. în

interesul pârâtului PRIMARULUI MUNICIPIULUI TIMIȘOARA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondate recursul declarat de pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA

împotriva deciziei nr. 1561 din 29 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, și cererea de intervenție accesorie formulată de

intervenienții G.C., G.I., S.E., B.I., M.M., F.M. și P.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30

martie 2006.