ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3339/2006

Deliberând asupra recursului civil și cererii de intervenție de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 267/PI din 23 februarie 2005, Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de reclamanții S.E.L., S.E., S.T. și F.B.R., prin mandatar S.E.L. în contradictoriu cu pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA; a dispus anularea Dispoziției nr. 1132 din 20 mai 2004 emisă de pârât privind respingerea notificării referitoare la imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. Timișoara, nr. top 16931 și a obligat pârâtul să statueze asupra notificării reclamanților în coordonatele fixate de art. 19 din Legea nr. 10/2001. Pentru a decide astfel instanța de fond a reținut că prin dispoziția nr. 1132 din 20 mai 2004 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA a respins notificarea formulată de S.E.L., S.E., S.T.

și F.B.R. cu privire la imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. Timișoara, nr. top 16931 cu motivarea că aceștia nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite și a dreptului de proprietate invocat, dosarul nefiind completat în termenul prevăzut de lege, 1 iulie 2003, cu: extras de C.F. colectiv extenso la zi, certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, declarație notarială că notificatorii sunt singurii moștenitori, împuternicire mandatar în original, declarație notarială dată în țara de domiciliu că nu s-au primit despăgubiri pentru imobilul din România. Instanța de fond, a constatat, examinând dosarul administrativ, că reclamanții s-au legitimat ca persoane îndreptățite la beneficiul Legii nr. 10/2001 cu actele de stare civilă, cu certificatele de deces ale defuncților S.I.

și L.F. și cu extrasul de C.F. Timișoara nr. top 16931, reținând că relevanță au în cauză și Hotărârile Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 nr. 990/1998 și nr. 990/1/1998 și sentința civilă nr. 14673 din 8 septembrie 1998 pronunțată de Judecătoria Timișoara prin care reclamanților, în calitate de moștenitori ai proprietarilor tabulari ai imobilului, le-au fost acordate despăgubiri. Cu privire la termenul stabilit de legiuitor prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea actelor doveditoare a apreciat că nu este de decădere așa încât nu duce la pierderea dreptului și vizează numai procedura necontencioasă, astfel că, verificând legalitatea dispoziției în condițiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, instanța soluționează raportul juridic dedus judecății potrivit dispozițiilor dreptului procesual civil, părțile putând formula cereri de probațiune conform legii.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 1561 din 29 iunie 2005 a respins ca neîntemeiat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timișoara împotriva sentinței nr. 267/PI din 23 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul Timiș, în baza acelorași considerente. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA care, invocând art. 304. pct. 9 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 la momentul judecării apelului și a prevederilor O.U.G. nr. 10/2001 care stabilesc că nu pot fi admise ca probe pentru soluționarea cauzei înscrisurile depuse după expirarea termenului prevăzut de alin. (1) la care face referire art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul a susținut că notificarea reclamanților a fost în mod corect respinsă întrucât reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite și a dreptului de proprietate invocat, dosarul administrativ nefiind completat în termenul legal. Pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA a cerut admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului pe care l-a declarat împotriva sentinței nr. 267/PI/ din 23 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul Timiș iar pe fond respingerea acțiunii reclamanților. La data de 29 iulie 2005, G.C., G.I., S.E., B.I., M.M., F.M. și P.I. au formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA în motivarea căreia au arătat, în esență, că sunt chiriași în imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F.

Timișoara și că în mod greșit instanțele de fond și apel au admis acțiunea reclamanților întrucât aceștia nu au depus nici la dosarul administrativ și nici în fața instanțelor de judecată certificat de moștenitor cu care să facă dovada calității de succesori ai proprietarilor tabulari și de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, actele de stare civilă dovedind, eventual, doar o vocație succesorală a posibililor moștenitori. Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite [art. 1 alin. (1)]. Potrivit alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, de prevederile legii beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite, iar succesibilii care după 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii , cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile ale căror regim juridic este reglementat de prevederile acestei legi.

La art. 4 alin. (2) din lege, norma referitoare la accesul moștenitorilor persoanei îndreptățite la beneficiul legii (respectiv pct. 4.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003) implică o analiză calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant (acte de stare civilă, certificate de moștenitor, dacă acestea există, testamente) pentru stabilirea calității de moștenitor legal sau testamentar, stipulând că, în cazul în care se depune "certificat de calitate" emis de un notar public, potrivit legii, entitatea învestită va soluționa notificarea și pe baza acestuia. Din interpretarea dispozițiilor legale redate rezultă că accesul moștenitorilor persoanei îndreptățite la beneficiul legii nu impune condiția obligatorie pentru aceștia a prezentării unui certificat de moștenitor, fiind suficiente actele de stare civilă care dovedesc această calitate.

Această concluzie rezidă de altfel și din pct. 22.1 al Normelor metodologice de aplicare a legii care prevăd, cu privire la acest aspect, la pct. b, că prin acte doveditoare se înțelege actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate), norma nefăcând deci referire, exclusiv, la certificatul de moștenitor. Susținerea pârâtului conform căreia instanțele sunt ținute să judece acțiunea prin prisma actelor depuse până la termenul limită prevăzut de Legea nr. 10/2001, care ar fi un termen de decădere, nu poate fi numită.

Art. 22 din Legea nr. 10/200 (în redactarea dinaintea modificării) prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, termenul fiind prelungit succesiv prin O.U.G nr. 109/2001, O.U.G nr. 145/2001, O.U.G nr. 184/2002 și O.U.G nr. 10/2003. Este cert că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 de depunere al actelor doveditoare este un termen de recomandare, natura lui rezultând din nevoia soluționării cu celeritate a cererilor întemeiate pe dispozițiile acestei legi și nu din nevoia limitării ori împiedicării formulării acestora.

S tabilirea de către legiuitor a momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanței, învestită cu acțiunea întemeiată pe art. 24 din lege, de a soluționa procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative. Stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același articol din constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces iar accesul în justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura dacă sunt pertinente, concludente și utile cauzei, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate. În speță, așa cum reiese din chiar considerentele Dispoziției nr.1132 din 20 mai 2004 emise de Primarul municipiului Timișoara, reclamanții au depus, odată cu notificarea, extrase de C.F.

și acte de stare civilă cu care au făcut dovada că sunt moștenitorii legali ai foștilor proprietari ai imobilului ce a făcut obiectul notificării, S.I. (născută L.) și F.L., astfel că în mod legal, instanța de fond, prin soluția confirmată de instanța de apel, în baza acestor înscrisuri, a constatat că aceștia au calitatea de persoane îndreptățite la beneficiul Legii nr. 10/2001 și că se impune anularea deciziei primarului prin care se statua în sens contrar pentru că reclamanții nu ar fi depus și certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor.

Faptul că reclamanții, cu ocazia soluționării acțiunii formulate în instanță, au depus în afara actelor de stare civilă existente la dosarul administrativ și alte înscrisuri, nu putea fi apreciat de către instanțe decât ca probe în completarea celor deja existente care, potrivit legii, erau suficiente pentru ca reclamanții să se legitimeze ca persoane îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001. Față de temeiurile arătate, se constată că decizia atacată este legală, recursul urmând a fi respins ca nefondat. Pe cale de consecință, întrucât recursul este nefondat se va respinge pe fond și cererea de intervenție formulată de G.C., G.I., S.E., B.I., M.M., F.M. și P.I. în interesul pârâtului PRIMARULUI MUNICIPIULUI TIMIȘOARA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursul declarat de pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei nr. 1561 din 29 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții G.C., G.I., S.E., B.I., M.M., F.M. și P.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 martie 2006.