ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6657/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6657/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2

București, secția civilă la 25 septembrie 2006, reclamanții P.M., C.E.M. și I.D.I.,

au chemat în judecată pârâtul C.C.P., în calitate de reprezentant al firmei SC

C.D.S. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 RON lunar, reprezentând

echivalentul lipsei de folosință pentru imobilul situat în București, sector 2,

începând cu data de 02 iunie 2000 și până la rămânerea definitivă a hotărârii.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că sunt moștenitorii defunctei I.M., care a deținut bunul, iar imobilul

a fost naționalizat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.

După apariția Legii nr. 112/1995,

reclamanții au solicitat restituirea în natura a imobilului, cerere care nu a

primit nici un răspuns, iar în luna decembrie 1991, chiriașii care ocupau

corpul D al imobilului au fost mutați în corpul A, iar corpul D a fost

transformat ilegal în spațiu comercial și închiriat către SC A.C. SRL.

Prin sentința civilă nr. 9586 din 18

septembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă prin Decizia civilă

nr. 499 din 17 februarie 1998 a Tribunalului Municipiului București,

reprezentanții statului au fost obligați să încheie contract de vânzare -

cumpărare pentru acest spațiu comercial cu SC A.C. SRL, contract care s-a și

încheiat purtând nr. 2589 din 08 septembrie 1998.

Ulterior, prin Decizia civilă nr. 2022

din 20 noiembrie 1998 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus

rejudecarea cauzei, astfel încât prin Decizia civilă nr. 181 din 20 ianuarie

1999 s-a schimbat în tot hotărârea instanței de fond, iar acțiunea a fost

respinsă ca neîntemeiată. Aceasta hotărâre a rămas definitivă și irevocabila

prin Decizia civilă nr. 1246 din 10 iunie 1999 a Curții de Apel București și,

în consecință, față de prevederile art. 3791 C. proc. civ. orice act de

executare tăcut în temeiul hotărârii judecătorești casate era desființat de

drept. Cu toate acestea, reprezentanții firmei SC A.C. SRL au vândut spațiul

comercial pârâtului C.C. prin contractul de vânzare - cumpărare din 02 iunie

2000.

La data de 27 aprilie 2000,

reclamanții au introdus o acțiune în revendicare, restrânsă ulterior la

constatarea nulității contractelor din 02 iunie 2000, acțiune care, deși a fost

respinsă, a constatat calitatea reclamanților de moștenitori legitimi și faptul

că imobilul a fost preluat abuziv.

În urma admiterii apelului, prin Decizia

civilă nr. 3591 din 26 februarie 2004, s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare - cumpărare nr. 1589/1998, încheiat între stat și SC A.C.

SRL și, pe cale de consecința, și a contractului din 02 iunie 2000, astfel cum

rezultă din considerentele deciziei menționate și prin care s-a dispus

obligarea reprezentanților SC A.C. SRL, să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul în cauză.

Au mai arătat reclamanții că, deși

l-au notificat pe pârât încă din data de 02 martie 2004, acesta a refuzat să

elibereze imobilul, astel că au fost nevoiți să formuleze, în contradictoriu cu

acesta, acțiune ce a fost admisă prin sentința civilă nr. 448 din 18 ianuarie

2006, rămasă definitivă și irevocabilă.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 23 alin. (4)

1

și art. 45

3

din legea

10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, art. 480 și urm. C. civ.

La termenul de judecată din 30

octombrie 2006, reclamanții au depus la dosar note de ședință prin care au

invocat excepția puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 448 din 18

ianuarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București definitivă prin Decizia civilă

nr. 1303 din 06 iulie 2006, hotărâri din care rezultă că încă din aprilie 2000

pârâtul a luat cunoștință că statul nu era proprietar și, pe cale de consecință

nici SC A.C. SRL, iar conform art. 1429 C. civ., art. 25 din Legea nr. 114/1996,

proprietarul are dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului

de la data când deținătorul a luat cunoștință de hotărârea prin care s-a

stabilit că bunul nu aparține statului, despăgubiri care se cuvin proprietarului

chiar dacă deținătorul a făcut unele amenajări.

La data de 27 noiembrie 2006,

reclamanții au depus la dosar cerere de introducere în cauză a pârâtei SC C.D.S.

SRL, arătând că solicită obligarea în solidar a pârâților, la plata

despăgubirilor solicitate.

Prin sentința civilă nr. 1731 din 07

martie 2007, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei

Sectorului 2 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București.

Cererea s-a înregistrat pe rolul

Tribunalului București, iar la termenul din 04 iunie 2007, reclamanții au

solicitat introducerea în cauză și a numitei C.A.D., pentru ca prin hotărârea

ce se va pronunța aceasta să fie obligată în solidar cu ceilalți pârâți la

plata lipsei de folosință.

Prin sentința civilă nr. 1535 din 10

decembrie 2007 a fost respinsă acțiunea astfel formulată și completată,

instanța reținând că, în cauză nu s-a dovedit reaua credință a pârâților

posesori, aceștia deținând un just titlu, respectiv contractul de vânzare

cumpărare care a avut drept scop să transfere proprietatea, dar nu și-a putut

îndeplini scopul din cauză că (așa cum s-a constatat ulterior) nu era pe deplin

valabil, întrucât bunul a fost dobândit de la altul decât adevăratul

proprietar.

S-a mai reținut că, în situația în

care s-ar impune restituirea fructelor civile (despăgubirea ce ar reprezenta

chiria), este necesar a se avea în vedere că reclamanții solicită suma pretinsă

de la pârâți în solidar pe perioada 02 iunie 2000 - 03 decembrie 2007. Ori,

pârâtul C.C.P. a deținut imobilul în baza unui contract de vânzare cumpărare

care nu a fost desființat, ceea ce prezumă valabilitatea titlului, iar acest

titlu de proprietate a fost analizat abia în cadrul unei acțiuni în revendicare

admise prin sentința civilă nr. 448 din 18 ianuarie 2006 Judecătoriei Sector 2

București, prin care nu s-a reținut reaua credință a acestuia, ci doar faptul

că titlul emană de la un vânzător al cărui titlu a fost viciat.

Prin urmare de la această dată se

poate spune că s-a născut dreptul la acțiune, când s-a constatat că

reclamantele sunt adevăratele proprietare. Însă, ulterior acestei date, la

aceeași adresă a fost intabulat pe numele pârâtei C.A.D., dreptul de proprietate

asupra corpului D, cu titlu de construcție la PII/5, iar în prezent dreptul de

proprietate al reclamantelor nu a fost intabulat, iar în imobil aflându-se și

pârâtele C.A.D. și SC C.D.S. SRL, raportat la care nu a fost soluționat niciun

litigiu.

Împotriva sentinței civile nr. 1535

din 10 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă au declarat

apel reclamanții, susținând că instanța de fond a apreciat în mod greșit că

pârâții au posedat imobilul în baza unui just titlu, respectiv a contractului

de vânzare-cumpărare din 02 iunie 2000, întrucât aceștia au fost de

rea-credință chiar de la data de 02 iunie 2000, când au încheiat contractul de

vânzare - cumpărare, deoarece prin minime diligente puteau afla că vânzătorul

SC A.C.S. nu mai era proprietar la data respectivă, așa cum rezultă din Decizia

civilă nr. 2022 din 20 noiembrie 1998 a Curții de Apel București, Decizia civilă

nr. 181/ A din 20 ianuarie 1999 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, precum și Decizia civilă nr. 1246 din 10 iunie 1999 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă.

Instanța de fond a apreciat greșit

și faptul că buna credință a pârâților ar fi încetat în momentul introducerii

cererii de chemare în judecată, pentru că în realitate aceștia au fost de

rea-credință încă de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din

02 iunie 2000, cu atât mai mult cu cât la momentul respectiv exista pe rolul

Tribunalul București, secția a V-a civilă, dosarul de fond 2539/2000 în care C.C.P.

a dobândit calitatea de pârât, dosar care s-a continuat cu judecata în apel la

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care a pronunțat Decizia civilă

nr. 359/ A din 26 februarie 2004, în ale cărei considerente s-a reținut că:

pârâta SC A.C.S. a eludat și dispozițiile Legii nr. 112/1995 prin vânzarea în

cascadă a imobilului aferent corpului D, deși acesta nu avea dreptul să vândă

timp de 10 ani; lovit de nulitate absolută este și contractul încheiat de SC A.C.S.

și intervenientul C.C.P.; contractul de vânzare cumpărare din 02 iunie 2000 este

nul absolut, deoarece imobilul făcea obiectul litigiului încă de la data de 27

aprilie 2000, astfel că vânzarea lui la data de 02 iunie 2000 nu se putea face.

În ceea ce privește aprecierea

instanței de fond - cu referire la pârâta C.A.D. - în sensul că împotriva

acesteia nu a fost formulată acțiune în revendicare, iar titlul său de

proprietate nu a fost desființat prin nici o hotărâre judecătorească, astfel că

în ceea ce o privește pe aceasta acțiunea formulată nu este întemeiată,

consideră apelanții că este rezultatul unei erori, fiind cunoscut faptul că

acțiunea în revendicare este o acțiune reală, iar efectele unei astfel de

hotărâri duc la considerarea titlului nepreferat ca fiind caduc, neavând nici o

relevanță dacă în acțiunea în revendicare a fost sau nu chemată în judecată și

soția lui C.C.P. De asemenea, este cunoscut și faptul că într-o acțiune în

revendicare este analizată numai situația de drept, respectiv comparația celor

două titluri de proprietate ale autorilor părților din proces, fără a se

analiza și situația de fapt, ceea ce înseamnă că nu trebuie stabilită buna sau

reaua-credință a pârâtului.

O altă eroare a instanței de fond

este - în susținerea apelanților - aceea de a fi reținut că până la data de 10

decembrie 2007, când s-a pronunțat hotărârea atacată prin apelul de față,

dreptul acestora de proprietate nu a fost intabulat, deoarece există depus în

dosarul cauzei încheierea nr. 859195 din 07 iunie 2007 a O.C.P.I.B., sect. 2

prin care s-a admis intabularea dreptului de proprietate al acestora asupra

imobilului în litigiu, cu titlu de constatare, PII/6, 7 și 8.

Prin Decizia civilă nr. 198/ A din

19 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, instanța a constatat caracterul fondat

al acestuia, considerând că instanța de fond în mod greșit a analizat situația

litigioasă dintre părți în contextul reglementării relative la restituirea,

către proprietar, a fructelor civile (culese sau nu) de către posesorul

neproprietar al unui bun frugifer, respectiv al art. 485 - 487 C. civ., căci în

speță nu erau pretinse asemenea fructe produse de bunul imobil, respectiv nu se

imputa pârâților o mărire a patrimoniului, ci se reclama numai despăgubirea

proprietarilor pentru atingerea adusă dreptului lor de proprietate.

Având în vedere caracterul devolutiv

al căii de atac a apelului, curtea a analizat pretențiile reclamanților în

contextul răspunderii civile delictuale și a reținut că, prin Decizia civilă nr.

359/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a, irevocabilă,

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2589/1998,

dispunându-se obligarea SC A.C. SRL să lase reclamanților, în deplină

proprietate și posesie imobilul spațiu comercial situat în București, sector 2.

Pârâții-intimați C.A.D. și C.C.P. au

cumpărat același imobil de la SC A.C. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

2043 din 02 iunie 2000, instanța nefiind învestită cu analizarea valabilității

acestui act juridic.

Pârâtul C.C.P. a participat în acel

proces, însă introducerea lui în proces s-a realizat la solicitarea SC A.C. SRL

(care a arătat că a vândut acestuia imobilul), iar nu în considerarea vreunei

cereri a reclamanților care să vizeze stabilirea existenței sau nu a vreunui

drept al acestuia în legătură cu imobilul ce îl cumpărase.

Instanța de apel a reținut că reaua

credință a pârâtului trebuie considerată începând cu data la care reclamanții

l-au acționat în judecată prin acțiunea în revendicare prin comparare de titluri

(26 octombrie 2005), pentru că de la acest moment aceștia au înțeles să

conteste legitimitatea posesiei pe care o exercita în baza contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în anul 2000, opunându-i propriul titlu de

proprietate.

S-a mai reținut că pârâtele C.D.A.

și SC C.D.S. nu au fost părți în litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă

nr. 448/2006 și nici nu sunt succesori cu titlu particular față de pârâtul C.C.P.

Pârâta SC C.D.S. SRL a fost numai un

detentor precar al imobilului, având folosința acestuia în temeiul unui

contract de comodat încheiat în anul 2002 cu pârâții persoane fizice, astfel că

numai pârâtul C.C.P., a fost singurul care a continuat să rețină bunul după

momentul la care a fost chemat în judecată de reclamanți în acțiunea în revendicare

și a avut o conduită culpabilă, de vreme ce reclamanții i-au solicitat în mod

repetat să le respecte dreptul de proprietate și să conformeze sentinței civile

nr. 448/2006, iar el a refuzat să dea curs acestor solicitări până la momentul

punerii în executare silită a acestei hotărâri judecătorești.

Instanța de apel a concluzionat că,

pentru perioada cuprinsă între momentul la care reclamanții au acționat în

judecată pârâtul prin acțiunea în revendicare (26 octombrie 2005) și acela la

care imobilul a fost eliberat (10 iunie 2008), sunt întrunite elementele

răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Astfel, instanța a admis apelul

reclamanților a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul

obligării pârâtului C.C.P. la plata către reclamanți a sumei de 90.296,5 lei cu

titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra imobilului în perioada 26

octombrie 2005 - 10 iunie 2008.

În ce privește apărarea pârâților

persoane fizice referitoare la împrejurarea că ar fi efectuat o serie de îmbunătățiri

ce au sporit semnificativ valoarea imobilului, instanța a reținut că aceștia nu

au investit instanța cu o cerere (reconvențională) prin care să solicite

stabilirea unui asemenea drept de creanță și, eventual, compensarea acestuia cu

cel pretins de reclamanți.

Împotriva Deciziei civile nr. 198/ A

din 19 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, au declarat recurs atât

reclamanții C.E.M., I.I.D. și P.M., cât și pârâtul C.C.P.

Prin cererea de recurs, reclamanții

au arătat că instanța de apel a încălcat grav autoritatea de lucru judecat a

hotărârilor judecătorești, definitive și irevocabile, pronunțate între anii

1998-2005, prin care, susțin aceștia, s-a stabilit că ei sunt singurii

proprietari ai bunului, iar dreptul lor de proprietate, precum și dreptul la

obținerea fructelor civile corelative, au fost încălcate.

Mai arată că în mod greșit s-a

reținut de instanța de apel că în dispozitivul hotărârilor pronunțate anterior

nu se regăsește vreo dispoziție relativă la dreptul de proprietate al pârâților

C.A.D. și SC C.D.S. SRL căci, obiectul acțiunii de față nu este constatarea

dreptului de proprietate asupra imobilului, ci pretenții, respectiv

contravaloarea lipsei de folosință.

De asemenea, instanța de apel a

ignorat faptul au mai fost introduși în cauză și SC C.D.S. SRL, precum și C.A.D.

în calitate de pârâți.

Mai arată că instanța de apel a

încălcat autoritatea de lucru judecat cu privire la calitatea de pârât a lui C.C.P.,

astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 359/ A din 26 februarie 2004 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă.

Concluzionează că instanța de apel

trebuia să acorde suma calculată în expertiză, respectiv 605.756,24 lei

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 2

iunie 2000 - 10 iunie 2008.

La termenul din 9 decembrie 2010,

avocatul pârâtului a arătat instanței că înțelege să invoce un motiv de ordine

publică, motiv suplimentar de recurs, și anume art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

întrucât reclamanții, în baza principiului disponibilității consacrat de art. 129

alin. (6) C. proc. civ, au înțeles să cheme în judecată pârâtul C.C.P. exclusiv

în calitate de reprezentant legal al SC C.D.S. SRL, și nu în nume personal, în

calitate de persoană fizică, acesta fiind cadrul procesual ales de aceștia,

însă instanța de apel a soluționat pricina modificând calitățile părților,

diferit de modul în care reclamanții au înțeles să învestească instanța.

Recursul pârâtului a fost încadrat

în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

Se susține astfel, că hotărârea

atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, în opinia curții de apel,

reaua-credință a pârâtului a început la data de 26 octombrie 2005 când a fost

introdusă acțiunea în revendicare, și se finalizează la 11 iunie 2008 când

hotărârile judecătorești au fost executate silit, însă reține că, prin Decizia civilă

nr. 359/A/2004 a Curții de Apel București nu s-a stabilit nevalabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare pe care pârâtul și soția sa l-au încheiat cu

SC A.C. S.N.C., și nici nu s-a stabilit o preferință a dreptului de proprietate

al reclamanților raportat la dreptul similar conferit de acel contract.

Instanța de apel, reținând că

hotărârile judecătorești pronunțate în contradictoriu cu pârâtul nu sunt

opozabile și pârâtei C.A.D. care nu a avut o conduită culpabilă, trebuia să

arate, per a contrario, de ce același titlu nu legitimează deținerea imobilului

cu bună-credință a pârâtului până la rămânerea irevocabilă a hotărârii privind

revendicarea imobilului.

Cu privire la motivarea

necorespunzătoare a hotărârii, pârâtul arată că decizia criticată nu motivează

de ce este angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului la 26 octombrie 2005,

instanța nearătând în ce măsură, la acea dată, acesta a atins un drept

subiectiv sau interes legitim al reclamanților cu vinovăție, pentru că, până la

acea dată, nu se stabilise dreptul de proprietate al reclamanților asupra

imobilului și obligarea la restituire.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul arată că, fără temei

legal, instanța de apel a stabilit că reclamanții au fost prejudiciați,

întrucât, susține acesta, a dobândit și deținut imobilul în baza unui titlu

care nu a fost desființat, astfel că nu era obligat la despăgubiri pentru

perioada 26 octombrie 2005 - 14 februarie 2007.

În mod greșit, instanța de apel a

analizat cererea reclamanților din perspectiva răspunderii civile delictuale,

încălcându-se principiul disponibilității părților, câtă vreme aceștia și-au

argumentat acțiunea introductivă pe îmbogățirea fără justa cauză.

Mai arată că, chiar dacă era

angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre contrară doctrinei și practicii judiciare în materie,

potrivit căreia, caracterul ilicit al faptelor este înlăturat și nu mai dă loc

la despăgubiri când o persoană își exercită dreptul său. Acțiunea prin care se

solicita contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor restituite persoanelor

îndreptățite în temeiul legilor referitoare la acordarea măsurilor reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

poate fi promovată numai după rămânerea definitivă și irevocabilă a deciziei

entității deținătoare sau a hotărârii judecătorești.

Mai arată că, n-a existat niciun

motiv de natură să formeze convingerea că dreptul său de proprietate nu

beneficiază de ocrotirea consacrată de art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenție și nici de egalitatea în drepturi prevăzută de art. 14 din Convenție.

Nu exista niciun text al legii

române sau al Convenției care să prevadă că statul, care a luat măsura abuzivă

a preluării bunurilor să fie exonerat de plata echivalentului lipsei de

folosință, și consideră că este nelegal și inechitabil ca acțiunea să fie

îndreptată doar împotriva pârâtului, iar proprietarul să redobândească un bun

de o valoare mult mai mare decât cel preluat de stat.

Recursul reclamanților urmează a fi

anulat ca netimbrat din considerentele ce se vor expune în continuare.

Neîndeplinirea obligațiilor legale

de timbrare este de natură a împiedica discutarea oricăror alte chestiuni privind

cauza de față, în temeiul art. 137 și 316 C. proc. civ.

Conform măsurii dispuse de instanță

prin încheierea din 16 septembrie 2010, reclamanții erau obligați achite taxa

de timbru aferentă cererii de recurs, însă aceștia nu s-au conformat.

În raport de dispozițiile legale

aplicabile în materie, respectiv art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu

modificările și completările ulterioare, precum și art. 3 și art. 9 din O.G. nr.

32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, taxele judiciare

de timbru și timbrul judiciar se plătesc anticipat.

În condițiile art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 146/1997, instanțele judecătorești pot reține cereri sau acțiuni

netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până

la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligații se sancționează

cu anularea acțiunii sau a cererii, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 146/1997, dispoziții incidente și în cazul neaplicării

timbrului judiciar.

Susținerile apărătorului

reclamanților că au fost scutiți de plata taxei de timbru într-o altă fază

procesuală, nu au nici o relevanță atâta timp cât instanța supremă nu a fost

învestită cu soluționarea vreunei cereri de reexaminare în vederea scutirii de

la achitarea acestei obligații.

Cum în cauză, recurenții-reclamanți

nu s-au conformat îndeplinirii obligației legale de plată a taxei judiciare de

timbru și a timbrului judiciar prevăzută de actele normative mai sus

menționate, recursul acestora va fi anulat ca netimbrat.

Cu privire la recursul declarat de

pârâtul C.C.P., din analizarea acestuia prin prisma criticilor invocate,

încadrate în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

acesta nu poate fi primit pentru considerentele ce succed:

La termenul din 9 decembrie 2010,

avocatul pârâtului a arătat instanței că înțelege să invoce un motiv de ordine

publică, motiv suplimentar de recurs, și anume art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

întrucât reclamanții, în baza principiului disponibilității consacrat de art. 129

alin. (6) C. proc. civ., au înțeles să cheme în judecată pârâtul C.C.P. exclusiv

în calitate de reprezentant legal al SC C.D.S. SRL, și nu în nume personal, în

calitate de persoană fizică, acesta fiind cadrul procesual ales de aceștia,

însă instanța de apel a soluționat pricina modificând calitățile părților,

diferit de modul în care reclamanții au înțeles să învestească instanța.

Motivul apreciat de apărătorul

pârâtului ca fiind de ordine publică este încadrat de acesta în motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Or, critica pârâtului referitoare la

modificarea de către instanță a cadrului procesual ales de reclamanți, a fost

încadrată de către apărătorul acestuia în motivul de prevăzut de art. 304 pct. 5

C. proc. civ., astfel că nu avem de-a face cu analizarea unui motiv de ordine

publică, ci cu un motiv de nelegalitate pe care pârâtul a înțeles să-l invoce

tardiv.

Totuși, chiar dacă am analiza

susținerea referitoare la modificarea calității părților, am constata că

această critică nu poate fi primită, câtă vreme pârâtului C.C.P. i s-a stabilit

calitatea de către instanțele inferioare, iar el nu a înțeles să o conteste,

rămânând în pasivitate până la această etapă procesuală, iar în raport de

dispozițiile art. 294 si 316 C. proc. civ., în calea de atac nu se poate

schimba calitatea părților.

În ceea ce privește motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâtul a susținut că

hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii.

Împrejurarea că s-a reținut de către

instanța de apel că, prin Decizia civilă nr. 359/A/2004 a Curții de Apel

București, secția a III-a, nu s-a stabilit nevalabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 2043 din 2 iunie 2000 (încheiat de pârât și pârâta C.A.D.

cu SC A.C. S.N.C.), iar sentința civilă nr. 448/2006 a Judecătoriei Sectorului

2 București s-a pronunțat doar în contradictoriu cu pârâtul, neconstatându-se o

atitudine culpabilă a pârâtei C.A.D. până la rămânerea irevocabilă a hotărârii

privind revendicarea imobilului, nu poate duce la concluzia că, prin analogie,

nici pârâtul, în calitatea sa de soț, nu a avut o conduită culpabilă.

Având în vedere că prin Decizia civilă

nr. 448 din 18 ianuarie 2006 s-a soluționat acțiunea în revendicare a

reclamanților împotriva pârâtului, în mod corect instanța de apel a reținut că

efectele acestei hotărâri nu generează obligații și față de pârâtele C.A.D. și

SC C.D.S. SRL, acestea nefiind părți în acest litigiu, și nici succesori cu

titlu particular ai pârâtului, mai mult cu cât inopozabilitatea acestei

hotărâri judecătorești față de pârâta C.A.D. a fost constatată cu autoritate de

lucru judecat prin hotărâri judecătorești ulterioare, iar societatea pârâtă a

fost un simplu detentor precar al imobilului, în baza unui contract de comodat.

Față de aceste aspecte, în mod just

instanța de apel a concluzionat că doar pârâtul are o conduită culpabilă, de

vreme ce reclamanții i-au solicitat respectarea dreptului de proprietate și a

dispozițiilor sentinței civile nr. 448/2006, însă acesta nu s-a conformat.

În mod judicios s-a reținut că, deși

era vorba despre un bun comun al pârâților-soți, nu se poate reține că soția a

fost reprezentată juridic în proces de mandatarul său-soț, întrucât nu operează

prezumția de mandat tacit decât în situația în care era vorba de acte de

administrare făcute de celălalt soț.

Mai mult, atâta timp cât pârâta C.A.D.

nu a figurat în calitate de parte, în litigiile purtate în contradictoriu cu

soțul ei, pârâtul C.C.P., astfel că aceasta nu putea să invoce autoritatea de

lucru judecat a acestor hotărâri, decât dacă acestea îi profitau.

Așa fiind, se constată că hotărârea

atacată nu cuprinde motive contradictorii, astfel cum induce pârâtul.

În ceea ce privește nemotivarea

hotărârii, se observă că nici această critică nu poate fi primită.

Dispozițiile art. 261 alin. (1) C.

proc. civ. prevăd care sunt elementele pe care trebuie să le cuprindă orice

hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

În acest sens, pct. 5 al textului

menționat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care

au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

Motivarea clară, convingătoare și

pertinentă a hotărârii constituie o garanție pentru părțile din proces în fața

eventualului arbitrariu și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a

se putea exercita controlul judiciar, iar nerespectarea dispozițiilor legale

arătate face ca hotărârea să fie nelegală.

În speță, hotărârea instanței de

apel arată, in extenso, în ce împrejurări a fost antrenată răspunderea civilă

delictuală a pârâtului, fiind detaliate motivele care au dus la concluzia că

acesta a avut o conduită ilicită, arătând dispozițiile legale aplicabile și

modul de interpretare a acestora raportat la cauza de față, îndeosebi datorită

faptului că reclamanții i-au solicitat respectarea dreptului de proprietate și

a dispozițiilor sentinței civile nr. 448/2006 a Judecătoriei Sectorului 2

București, prin care pârâtul a fost obligat să lase în deplină proprietate și posesie

reclamanților imobilul, dispunându-se, totodată, radierea înscrierii în cartea

funciară a dreptului de proprietate al pârâtului, însă acesta nu s-a conformat,

recurgându-se, astfel, la procedura executării silite.

Cum acțiunea în revendicare finalizată

prin sentința menționată, a fost introdusă la data de 26 octombrie 2005, dată

la care reclamanții au înțeles să conteste, prin comparare de titluri,

legimitatea posesiei pârâtului exercitată în baza contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în anul 2000, în mod just s-a reținut că numai de la

acea dată conduita pârâtului este una ilicită.

Nici criticile ce se subsumează

motivului de recurs încadrat de către pârât în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., nu pot fi primite.

Astfel, susține pârâtul, acesta a

fost greșit obligat la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul lipsei de

folosință pentru perioada 26 octombrie 2005 - 14 februarie 2007, câtă vreme

acesta deținea imobilul în baza unui titlu de proprietate ce nu a fost

desființat.

Or, chiar dacă prin Decizia civilă nr.

359/2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2589/1998, instanța

nefiind învestită și cu anularea actului subsecvent, respectiv a actului de

transmitere a proprietății nr. 2043 din 2 iunie 2000, nu trebuie omis faptul

că, ulterior acestei date, reclamanții au fost nevoiți să pornească un nou

demers judiciar, inițiat la data de 26 octombrie 2005, finalizat prin sentința

civilă nr. 448 din 18 ianuarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Procedând la compararea titlurilor

părților din noul demers inițiat, instanța a constatat că titlul reclamanților

este în mod cert preferabil, deoarece titlul autorului pârâtului fusese

desființat, provenind de la un non dominus, iar statul, la rândul său, preluase

imobilul abuziv.

Acțiunea în revendicare, fiind

soluționată prin comparare de titluri conform art. 480 C. civ., nu putea fi

paralizată de buna-credință a subdobânditorilor, astfel că, alegațiile

referitoare la buna/reaua credință a recurentului-pârât nu pot fi reținute.

Așadar, ca urmare a admiterii

acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, reclamanții au fost cei care

au avut titlul de proprietate preferabil, mai bine caracterizat, astfel că nu

mai era o necesară promovarea unei noi acțiuni prin care să se constate

nevalabilitatea titlului pârâtului.

Recurentul-pârât a mai susținut, în

motivele de recurs, că, în mod greșit instanța de apel a analizat cererea

reclamanților din perspectiva răspunderii civile delictuale, încălcându-se

principiul disponibilității părților.

Împrejurarea că reclamanții au

indicat un alt temei juridic nu are relevanță în cauză, din moment ce instanța,

în raport de dispozițiile art. 84 C. proc. civ., precum și din perspectiva

rolului devolutiv al apelului, a expunerii de motive ale cererilor formulate de

reclamanți, a probatoriilor administrate, a analizat pretențiile acestora în

contextul răspunderii civile delictuale.

Instanța de apel a observat, în mod

just, în conformitate cu prevederile art. 84 coroborat cu art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., caracterul subsidiar al cererii reclamanților față de acțiunea în

revendicare promovată anterior de aceștia.

Recurentul-pârât mai susține că,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre contrară doctrinei și practicii

judiciare în materie, potrivit căreia, caracterul ilicit al faptelor este

înlăturat și nu mai dă loc la despăgubiri când o persoană își exercită dreptul

său.

Se observă că acesta omite faptul că

a fost obligat la contravaloarea lipsei de folosință până la data de 10 iunie 2008,

dată la care s-a finalizat executarea silită, iar numai după această dată

reclamanții și-au putut exercita dreptul lor de proprietate.

Critica referitoare la împrejurarea

că, o acțiune prin care se solicită contravaloarea lipsei de folosință a

bunurilor restituite persoanelor îndreptățite în temeiul legilor referitoare la

acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06

martie 1945 - 22 decembrie 1989, poate fi promovată numai după rămânerea

definitivă și irevocabilă a deciziei entității deținătoare sau a hotărârii

judecătorești, nu poate fi primită, întrucât reclamanții au promovat acțiune în

revendicare pentru a intra în posesia imobilului, nefiind necesară procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea acestuia, aceștia

bucurându-se de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenție, reprezentat de sentința civilă nr. 448 din 18 ianuarie 2006 a

Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă.

În speță, reclamanții și-au

redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție, pe calea unei

acțiuni în revendicare, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pârâtul fiind

obligat să-i restituie în natură imobilul ce-i fusese preluat abuziv conform

Decretului nr. 92/1950, iar ca o consecință a caracterului accesoriu al

acțiunii în despăgubiri, în mod just, în baza art. 998 C. civ., s-a dispus

obligarea pârâtului la plata echivalentului lipsei de folosință ce a determinat

un prejudiciu în patrimoniul reclamanților.

Recurentul-pârât beneficiază,

contrar susținerilor sale, de ocrotirea dreptului său de proprietate, conferit

de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu vânzătorul SC A.C. S.N.C.,

consacrată de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, însă, ca

urmare a evicțiunii produse, acesta are la îndemână, la rândul său, demersuri

judiciare pentru a atrage răspunderea autorilor antecedenți pentru prejudiciul

ce l-a suferit.

Nici principiul egalității în

drepturi prevăzut de art. 14 din Convenție nu îi este încălcat, statul, care a

luat măsura abuzivă a preluării bunurilor nefiind exonerat de plata

echivalentului lipsei de folosință, însă, așa cum s-a arătat în considerentele

de mai sus, pârâtul are posibilitatea de a iniția demersuri judiciare în acest

sens, ieșind astfel din pasivitate.

În consecință, nefiind justificate

criticile de nelegalitate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul

declarat reclamanților C.E.M., I.I.D., P.M.

Respinge recursul declarat de

pârâtul C.C.P. împotriva Deciziei civile nr. 198/ A din 19 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 decembrie 2010.