ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 379/2022

Ședința publică din data de 23 februarie 2022

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând: să se constate prevalența titlului său de proprietate față de titlul în baza căruia pârâta deține părți din imobilul său, localizate la nr. 105-107, în București, Bd. x, în suprafață de aproximativ 1440 mp și care urmează să fie identificate prin expertiză de specialitate;să fie obligată pârâta să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilului de mai sus; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2225/18.12.201,3 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu consecința respingerii acțiunii principale ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; au fost disjunse cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 320A/15.06.2015 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul declarat împotriva sentinței menționate, dispunându-se anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță de fond.

Prin decizia nr. 2560/17.11.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. împotriva deciziei nr. 320A din data de 15 iunie 2015 și a încheierii de ședință din data de 8 iunie 2015.

Dosarul s-a reînregistrat pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 1085/21.09.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în rejudecare s-a admis excepția de inadmisibilitate și s-a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată; a fost respinsă excepția nulității cererii de chemare în judecată; au fost disjunse cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție.

Prin decizia nr. 414A/05.052017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantă; a anulat, în parte, sentința apelată și a respins excepția privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată. Prin aceeași decizie a fost trimisă cauza spre rejudecarea acțiunii în revendicare, la Tribunalul București, fiind menținută soluția privind disjungerea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, respectiv de respingere a excepției de nulitate a acțiunii.

Prin decizia nr. 1336/26.09.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. împotriva deciziei nr. 414A din data de 5 mai 2017.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 880/06.05.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității procesuale active, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. și a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 697/08.07.2020 pronunțată de Curtea de apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins apelul declarat de apelanta pârâtă B. împotriva sentinței și a încheierii din data de 12.04.2019; a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinței și a încheierii din data de 12.04.2019, dispunându-se schimbarea acestora în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată; a fost obligată pârâta să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 2095 m.p. situat în București, Bd. x, astfel cum a fost identificat în cauză prin expertiza întocmită de expertul tehnic C. și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 16.667 RON reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu expert.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În privința cererii de completare a raportului de expertiză, prima instanță a avut în vedere aspectele invocate în susținerea cererii, obiectul prezentului litigiu, respectiv acțiune în revendicare teren prin comparare de titluri, precum și susținerile reclamantei, în sensul că terenul la care se face referire în cuprinsul cererii de suplimentare a raportului de expertiză nu este ocupat de către pârâtă, astfel că a respins cererea de suplimentare a obiectivelor raportului de expertiză, ca nefiind utilă soluționării cauzei.

Critica din apelul declarat de pârâtă vizează greșita respingere a acestei probe care ar fi elucidat dacă există identitate sau suprapunere între imobilul la care se referă sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pentru care s-a pronunțat deja o soluție favorabilă într-un dosar de revendicare (2935/2002), și terenul care face obiectul acțiunii.

Astfel, apelanta-pârâtă a solicitat suplimentarea raportului de expertiză susținând că, dat fiind faptul că reclamanta a redobândit deja depline drepturi asupra imobilului din Bd. x, identificat în dispozitivul deciziei civile nr. 204A/09.02.2004, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2003, se impunea ca expertul să analizeze și suprapunerea dintre imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942 și imobilul retrocedat ca urmare a soluționării dosarului nr. x/2003, în raport de contractele de vânzare-cumpărare nr. x/22.04.1997, nr. y/22.04.1997 și nr. 4009/22.07.1998.

A menționat instanța de apel că, prin sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A.; s-a constatat că imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 3100 mp și două construcții nu a intrat în proprietatea pârâților Statului Român prin Ministerul Finanțelor, Municipiul București și Consiliului Local al Municipiului București; s-a dispus anularea certificatului de moștenitor nr. x/29.09.1992 emis de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 București, respectiv s-a constatat că reclamanta este proprietarul imobilului în litigiu și au fost obligați pârâții la restituirea imobilului.

Sentința civilă menționată a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 2860 A/27.10.1998 pronunțată în dosarul nr. x/1997, prin care Tribunalul București a admis apelul formulat de Ministerul Finanțelor, a schimbat sentința, în parte, în sensul că a respins acțiunea reclamantei față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la admiterea acțiunii față de celelalte părți, și irevocabilă, prin decizia civilă nr. 1651/03.09.1999 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/1999, prin care recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost constatat nul.

Totodată, s-a reținut că, referitor la imobilul situat în București, Bd. x, într-adevăr, s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu nr. x/22.04.1997, nr. y/22.04.1997 și nr. 4009/22.07.1998, în baza Legii nr. 112/1995, act normativ în temeiul căruia chiriașii deținători ai imobilelor ce făceau obiectul acestei legi nu puteau dobândi decât construcțiile deținute cu contract de închiriere și terenul aferent construcției, în conformitate cu disp. art. 37 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, chiar dacă odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, se indisponibiliza și terenul situat sub construcție, în prezenta cauză, aceste convenții încheiate anterior litigiului dedus judecății nu produc niciun efect juridic în privința terenului revendicat de reclamantă de la pârâta S.C. B. atât timp cât obiectul cererii a fost reprezentat doar de terenul ocupat de pârâtă, parte a terenului în suprafață de 3100 mp, cu privire la care s-a constatat că reclamanta este proprietar și s-a dispus restituirea în natură prin sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, iar conform expertizei efectuate în cauză s-a constatat că pârâta S.C. B. ocupă o suprafață totală de 2095 mp din terenul asupra căruia reclamanta a invocat deținerea dreptului de proprietate și i-a fost recunoscut dreptul la restituire în natură.

În acest context, instanța de apel a apreciat că o eventuală suprapunere între terenul la care se referă sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 și terenul situat sub apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu are nicio consecință în ceea ce privește cererea în revendicare formulată de reclamantă cu privire la terenul efectiv pretins a fi ocupat de pârâta S.C. B. și care are o cu totul altă situație juridică, în mod evident diferită, comparativ cu situația juridică a terenului situat sub apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și care nu ar putea genera o identitate sau o suprapunere a terenurilor, cu consecința pretinsă de apelanta-pârâtă, respectiv posibilitatea reclamantei către o dublă dezdăunare, în cadrul acțiunilor în revendicare promovate împotriva apelantei-pârâte și a unor terțe părți.

Instanța de apel a mai reținut că prin sentința civilă nr. 1516/03.03.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost respinsă acțiunea în revendicare a celor trei apartamente, pentru lipsa capacității procesuale de folosință a pârâților chemați în judecată, față de cumpărătorii din contractele de vânzare-cumpărare cu nr. x/22.04.1997 și nr. y/22.04.1997, și ca neîntemeiată față de cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1998, această hotărâre devenind definitivă prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2003, prin care apelul declarat de reclamanta A. a fost admis, reclamantei fiindu-i lăsat în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat la parterul imobilului din Bd. x, corp A, în suprafață de 48,84 mp, reprezentând o cotă indiviză de 22,62% din imobil, și cota de 55,84 mp teren situat sub construcție, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1998.

Hotărârea instanței de apel a rămas definitivă, ca urmare a respingerii recursului, prin decizia civilă nr. 116/01.02.2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2004.

În consecință, s-a reținut că, prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2003, nu a fost restituit în natură decât apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1998, împreună cu terenul aferent, cota indiviză în suprafață de 55,84 mp situat sub construcție, nu și imobilele înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/22.04.1997 și nr. y/22.04.1997 și s-a apreciat că nu se poate reține că instanța de fond ar fi ignorat dispozițiile Înaltei Curți de Casație și Justiție în rejudecarea cauzei, în sensul că nu s-ar fi determinat dacă imobilul la care se referă sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pentru care s-a pronunțat deja o soluție favorabilă într-un dosar de revendicare (2935/2002), este identic cu cel care face obiectul acțiunii, în condițiile în care expertul a procedat tocmai la lămurirea acestui aspect, identificând cu claritate identitatea și suprapunerea dintre terenul deținut și ocupat de pârâta S.C. B. S.R.L., cu terenul evidențiat în actul de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942.

Curtea de apel a mai reținut că prin decizia nr. 2560/17.11.2015, iar nu prin decizia nr. 1336/26.09.2017 cum apelanta-pârâtă a arătat - ambele pronunțate în prezenta cauză în ciclurile procesuale anterioare - Înalta Curte a statuat că trebuie determinat dacă imobilul la care se referă sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București este identic cu cel care face obiectul acțiunii, ținând cont și de actul de proprietate avut în vedere la pronunțarea acelei hotărâri, având în vedere apărările pârâtei în acest sens, concluzionând că expertiza efectuată în cauză a lămurit pe deplin această chestiune.

Raportându-se la argumentele pentru care apelanta-pârâtă a solicitat suplimentarea raportului de expertiză, instanța de apel a apreciat că administrarea acestei probe ar fi fost total lipsită de utilitate și relevanță în prezenta cauză, în condițiile în care prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2003, reclamanta nu a obținut decât cota indiviză de teren de 55,84 mp situată sub construcția ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1998 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cotele de teren situate sub construcțiile ce au făcut obiectul contractelor nr. x/22.04.1997 și nr. y/22.04.1997 nu au fost restituite, iar terenului ocupat de apelanta-pârâtă nu i se aplică dispozițiile Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește criticile formulate împotriva hotărârii pronunțate de tribunal, s-a reținut, în referire la motivul de apel ce viza faptul că prima instanță ar fi încălcat prevederile art. 315 raportat la art. 163 C. proc. civ., nesocotind dezlegările și statuările Înaltei Curți în ciclurile procesuale anterioare, relative la reținerea calității procesuale active a reclamantei în lipsa prezentării originalelor actelor de stare civilă, conform art. 139 C. proc. civ. 1865 că, răspunzând solicitărilor apelantei-pârâte, reclamanta a prezentat, în original, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942, aflat în păstrarea grefei tribunalului, și certificatul de naștere al acesteia, considerând că nu se impune prezentarea în original a celorlalte acte, care se află depuse în copie certificată pentru conformitate cu originalul la dosar, reclamanta solicitând să se ia act de mijlocul de probă care are valoarea unui act autentic, respectiv de sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, de care a înțeles să se prevaleze în cauză, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a reținut raportat la statuările din decizia nr. 2560/17.11.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - care a analizat condițiile în care se pune problema în ce mod se poate valoriza față de terți, sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, irevocabilă -că, în contextul cauzei de față, este util efectul procesual al hotărârii judecătorești de a constitui din punct de vedere probator act autentic, și că această hotărâre poate fi folosită și împotriva terților, ca mijloc de probă, cu posibilitatea pentru terți de a face dovada contrară acestei probe, în condițiile dreptului comun, curtea de apel a apreciat că apelanta-pârâtă era datoare să administreze proba contrară celor statuate în sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/1997.

În acest context, curtea de apel a reținut că, prin sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/1997, acțiunea în revendicare a fost admisă, reținându-se că D. este, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942, proprietarul imobilului în litigiu, că acesta a decedat la 30.10.1957, iar conform certificatului de moștenitor nr. x/1958, a rămas unică moștenitoare soția acestuia, E.. La decesul acesteia, a rămas ca moștenitoare F., în baza certificatului de calitate de moștenitor nr. 348/15.10.1996. F. a decedat la 08.06.1992, conform certificatului de moștenitor nr. x/29.09.1992, pe care instanța l-a anulat în privința calității de moștenitor atribuită numitului G., constatându-se că reclamanta A. este proprietara imobilului din str. x, aceasta fiind fiica defunctei F., conform certificatelor de naștere și de căsătorie.

Or, apelanta-pârâtă nu a administrat nicio probă din care să rezulte contrariul celor stabilite definitiv și irevocabil în sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București cu privire la existența și întinderea dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei, precum și la calitatea de moștenitor a reclamantei, în urma transmiterii succesive a succesiunilor autorilor ei, astfel că efectul procesual al acestei sentințe - de a constitui din punct de vedere probator act autentic și care poate fi folosită și împotriva terților, deci și împotriva apelantei-pârâte, ca mijloc de probă, nu a fost înlăturat.

S-a reținut, totodată, că, în cadrul altor dosare soluționate în baza sentinței civile nr. 8214/03.06.1997 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București -dosare în care reclamanta A. a formulat acțiune în revendicare cu terțe părți, posesori ai imobilului restituit prin această sentință, în mod irevocabil - a fost stabilită calitatea procesuală activă a acesteia.

În acest sens, curtea de apel a reținut că reclamanta A. a mai formulat o cerere de chemare în judecată la data de 24.05.2007, revendicând suprafața de teren de aproximativ 1400 mp, rezervându-și dreptul de a-și preciza acțiunea după efectuarea raportului de expertiză, de la pârâta S.C. H. S.R.L. - autoarea apelantei-pârâte S.C. B., fostă S.C. B. S.A., iar prin sentința civilă nr. 1397/F/12.11.2007, pronunțată în dosarul nr. x/2007, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta chemată în judecată, instanța reținând că reclamanta A. a dovedit calitatea sa procesuală activă cu sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/1997, soluție care nu a fost atacată de pârâta chemată în judecată.

Cererea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă, în raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar prin decizia civilă nr. 671A/23.09.2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul reclamantei, desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului București, instanța de apel arătând expres că s-a limitat doar la aspectele privind soluționarea inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., iar trimiterea cauzei spre rejudecare a fost dispusă, reținându-se că, în cazul înstrăinării imobilelor preluate abuziv de către stat, persoana interesată de restituirea bunului are deschisă, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească, cererea reclamantei fiind declarată admisibilă.

Hotărârea instanței de apel a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtă conform deciziei nr. 8112/09.10.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, considerentele reținute în această hotărâre fiind hotărâtoare în soluționarea cererii deduse judecății.

Astfel, instanța de recurs a reținut circumstanța particulară a cauzei, în sensul că reclamanta A. se prevalează de o hotărâre judecătorească irevocabilă, de constatare a nevalabilității titlului de preluare al statului și de retrocedare a imobilului litigios, pronunțată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, avându-se în vedere sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/1997.

Totodată, instanța de recurs a decis că, atât timp cât printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă reclamanta A. a obținut retrocedarea de la stat a imobilului litigios, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ea nu se mai găsea în situația de a urma procedura de restituire prevăzută de legea specială, deoarece art. 1 alin. (1) reglementează restituirea în condițiile Legii nr. 10/2001 a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă, care nu au fost încă restituite până la data intrării în vigoare a legii.

Independent de punerea sau nu în executare a hotărârii judecătorești de retrocedare, obținută în contradictoriu cu statul, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform jurisprudenței constante a Curții Europene, instanța de recurs a stabilit că această hotărâre dovedește că reclamanta A. este titulara unui "bun" protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a reținut, totodată, că pârâta din respectiva cauză, ca subdobânditor de la stat al imobilului litigios, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.05.2006, dispune și ea de un "bun" în sensul Convenției.

Așadar, curtea de apel a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție a dat valoare juridică sentinței civile nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, prin menținerea soluției prin care s-a respins excepția lipsei calității procesuale active, în condițiile în care această soluție nu a fost atacată de partea interesată, și, în plus, în baza acestei hotărâri a stabilit calitatea reclamantei de titulară a unui "bun" protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că apelanta-pârâtă contestă în mod nelegal și în absența unor probe contrare calitatea procesuală activă a reclamantei, cu ignorarea celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu pârâta S.C. H. S.R.L., autoare a acesteia, de la care a dobândit imobilul asupra căruia a invocat dreptul de proprietate cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006.

În rejudecare, cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007, înregistrată cu nr. x/2007, a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1005/23.05.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă și irevocabilă, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. I. S.A., fostă S.C. H. S.R.L., tocmai ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006, anterior introducerii cererii de chemare în judecată înregistrată la 24.05.2007.

Față de ultimă această soluție, reclamanta s-a îndreptat cu cererea în revendicare împotriva pârâtei S.C. B., fostă S.C. B. S.A., prin cererea înregistrată la data de 13.07.2011.

De asemenea, reclamanta a introdus și cererea în revendicare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2003, în care, de asemenea, a fost analizată calitatea procesuală activă a reclamantei A., instanța reținând că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942, J. a devenit proprietarul imobilului situat în Bd. x, compus din teren în suprafață de 3100 mp și construcții. În urma decesului acestuia, a rămas ca unică moștenitoare soția acestuia, E., în calitate de legatară universală, conform certificatului de moștenitor nr. x/1958 și testamentului olograf din 20.10.1952. Decedând și aceasta, a lăsat unică moștenitoare pe sora sa, F., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 348/15.10.1996.

Instanța de apel a mai a constatat că prin certificatul de moștenitor nr. x/29.09.1992 s-a reținut că, de pe urma defunctei F., a rămas ca unic moștenitor G., în calitate de văr primar. Cu toate acestea, prin sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost anulat certificatul de moștenitor nr. x/1992, constatându-se că reclamanta A. este proprietara imobilului din Bd. x, aceasta fiind fiica defunctei F., conform certificatelor de naștere și de căsătorie.

Acest imobil a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 7020, pe numele fostului proprietar D., conform adresei nr. x/1994, emisă de S.C. Foișor S.A..

Prin sentința civilă nr. 1516/03.03.2003, pronunțată în dosarul nr. x/2002, a fost respinsă pe fond cererea de revendicare, în contradictoriu cu pârâta (K.) chemată în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2003, a fost admis apelul declarat de reclamanta A., fiind admisă acțiunea reclamantei pentru imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1998, cu privire la care s-a constatat și nulitatea absolută a acestuia, instanța de control judiciar reținând cu privire la titlul reclamantei că, prin sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a stabilit în mod irevocabil că reclamanta este proprietara imobilului situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 3100 mp și două construcții, fiind obligați pârâții la restituirea acestuia. Au fost, astfel, înlăturate considerentele instanței de fond, potrivit cărora în cuprinsul sentinței de restituire imobilul nu a fost descris, instanța de apel considerând că nu pot duce la concluzia că reclamanta nu și-a probat dreptul său de proprietate, cu atât mai mult cu cât reclamanta a depus la dosarul cauzei contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942, în care vecinătățile imobilului sunt descrise.

Recursul declarat de pârâta al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost sancționat cu nulitatea absolută și care a fost obligată la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului ce a făcut obiectul contractului, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 116/01.02.2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În cadrul acestui litigiu, în recurs, critica privind lipsa dovezii identității de imobile între cel restituit reclamantei și cel pentru care pârâta (K.) a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1998 a fost găsită nefondată, deoarece dovada identității dintre imobilul menționat în titlul de proprietate al autorilor reclamantei și cel care a făcut obiectul cauzei, a rezultat din sentința civilă nr. 8214/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/1997, irevocabilă, prin care s-a constatat că imobilul situat în str. x, compus din teren în suprafață de 3100 mp și două construcții este proprietatea reclamantei A., respectiv că, intrând sub autoritatea de lucru judecat, dreptul reclamantei asupra imobilului situat în București, str. x nu mai poate face obiect de analiză în cadrul altei acțiuni judecătorești.

Totodată, aceeași instanță de recurs a mai statuat că hotărârea judecătorească ce constituie titlul de proprietate al reclamantei, anume sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, este opozabilă pârâtei, chiar dacă aceasta nu a fost parte în acel dosar, în sensul că, în acest caz, a opune adversarului o hotărâre judecătorească nu înseamnă că se invocă numai caracterul absolut al titlului, ceea ce ar reprezenta o abatere de la principiul relativității actelor juridice, ci că se invocă o prezumție de proprietate în favoarea titularului, rezultând din existența titlului.

Curtea de apel a mai reținut că pârâta din prezenta cauză a formulat și plângere penală împotriva reclamantei din prezenta cauză, așa cum rezultă din Ordonanța nr. 134/P/2011, în care s-a reținut starea de fapt evidențiată cu privire la calitatea de proprietar și de moștenitor al fostului proprietar, în persoana reclamantei, în baza actelor avute în vedere în toate hotărârile judecătorești relevate anterior și în raport de faptul că prin Decizia AVAS nr. 12/26.01.2011 au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafață de 2694,84 mp, situat în Bd. x, sectorul 2 numitului L., după autorul său M., fiind verificate toate documentele care au stat la baza emiterii deciziei.

Plângerea penală a fost formulată ca urmare a cererii înregistrate pe rolul Tribunalului București, soluționată în dosarul nr. x/2007, reclamându-se faptul că A. a săvârșit infracțiunea de înșelăciune întrucât nu ar fi prezentat instanței înscrisuri care să ateste calitatea sa de succesor a numitului D. și nu ar fi făcut dovada șirului neîntrerupt de transmisiuni succesorale, folosindu-se doar de contractul nr. x/10.04.1942 și sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/1997, al cărei dispozitiv nu stabilește calitatea de moștenitoare a reclamantei.

Totodată, în susținerea faptului că reclamanta nu este în mod real moștenitoarea imobilului susmenționat, la dosar a fost atașată și decizia AVAS nr. 12/26.01.2011 prin care au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafață de 2694,84 mp, situat în Bd. x, numitului L..

În cadrul dosarului penal înregistrat la secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție - DNA, din verificarea documentelor de la Arhivele Naționale, s-a constatat faptul că M. a cumpărat în anul 1921 imobilul situat în București, Bd. x, având ca vecini pe moștenitorii numitului N., de la care, ulterior, cumpără imobilul D., rezultând faptul că cele două imobile erau învecinate, iar nu suprapuse, în prezent numerele imobilelor fiind decalate cu un număr, astfel nr. 103 devenind în prezent nr. 105, iar nr. 105 devenind nr. 107.

Ulterior, după anul 1950, ambele imobile au fost preluate de O., devenită ulterior Kandia-Q. S.A., fiind comasate într-un singur imobil ce a dobândit nr. 105-107.

Din cele expuse a rezultat că, atât reclamanta A., cât și numitul L., aveau vocație succesorală privind imobilul situat în București, Bd. x, în cauză dispunându-se neînceperea urmăririi penale față de reclamanta A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) și (5) C. pen.

În consecință, instanța de apel a concluzionat că, raportat la toate aceste acte jurisdicționale rezultă calitatea reclamantei de titular al dreptului de proprietate și, implicit, calitatea sa procesuală activă.

În acest context, reținând statuările obligatorii ale Curții Europene, din cauza pilot Maria Atanasiu c. României, instanța de apel a apreciat că apelanta-reclamantă căreia i s-a recunoscut dreptul de proprietate, în mod irevocabil, de către instanțele interne, dispunându-se în mod expres restituirea bunului imobil preluat abuziv de către stat, se poate prevala de un bun actual și, deci, poate invoca garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

De asemenea, a reținut instanța de apel că analiza sentinței civile nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București se impune a fi făcută nu numai prin prisma noțiunii autonome de bun actual, astfel cum a fost dezvoltată aceasta în jurisprudența evolutivă a instanței de contencios a drepturilor omului, ci și în ceea ce privește modul în care se produce efectul substanțial al hotărârii față de terți, constatând că aceasta este opozabilă oricărei persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară.

Însă, în condițiile în care în litigiile pe care reclamanta le-a purtat în contradictoriu cu terțe părți s-a recunoscut calitatea acesteia de titular al unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tocmai în virtutea sentinței civile nr. 8214/03.06.1997 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București, tăgăduită de apelanta-pârâtă, dar necombătută cu vreun mijloc de probă, în opinia curții de apel, pentru considerentele mai sus arătate, neprezentarea tuturor actelor de stare civilă, în original, nu înlătură efectele produse de această hotărâre judecătorească.

Cum Înalta Curte de Casație și Justiție a dat valoare de act autentic acestei hotărâri și cum acesta face deplină dovadă față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii, potrivit procedurii reglementate de lege în acest scop, fie pe cale incidentală, fie prin formularea unei plângeri penale, Curtea a reținut că înscrisul autentic se bucură de o prezumție de validitate și autenticitate, astfel încât cel care îl folosește este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă, în speță, apelantei-pârâte.

În plus, s-a constatat că apelanta-pârâtă, deși a solicitat prezentarea actelor de stare civilă în original, nu a arătat în legătură cu fiecare înscris solicitat a fi prezentat în original sau care conținut nu confirmă realitatea celor statuate în sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București. Chiar aplicând sancțiunea de a nu se ține seama de înscrisurile neprezentate în original, în lipsa unor probe contrare administrate de apelanta-pârâtă, Curtea a avut în vedere valoarea hotărârii judecătorești de a constitui din punct de vedere probator act autentic.

Nedepunerea originalelor actelor de stare civilă nu poate fi echivalată cu o lipsă a calității procesuale active, în condițiile în care, așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 12.04.2019, reclamanta a înțeles să se prevaleze de sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942 și de certificatul de naștere al acesteia, înscrisuri pe care le-a depus în original și care, coroborate cu cele statuate în hotărârile irevocabile pronunțate în favoarea reclamantei, relevate anterior, în sensul reținerii calității procesuale active a acesteia, confirmă soluția primei instanțe prin care a reținut calitatea procesuală activă a reclamantei și în prezenta cauză.

În același sens, contrar celor susținute de apelanta-pârâtă în privința calității procesuale active, prin raportare la cererea ce a făcut obiectul dosarului soluționat prin sentința civilă nr. 8214/03.06.1997, Curtea a reținut că opozabilitatea (stricto sensu) este acea aptitudine a actului jurisdicțional de a fi recunoscut și respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară.

În acest context, deși în cauză a fost stabilită ipoteza că terțe persoane, care nu au fost părți în litigiile dezlegate anterior în mod irevocabil, pot face dovada contrară într-un litigiu declanșat împotriva lor -ipoteză reglementată legal prin dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. - în speță apelanta-pârâtă a ajuns să nege însuși dreptul de proprietate al reclamantei, recunoscut anterior în mod jurisdicțional, în baza unei proceduri contradictorii, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale și să lipsească de eficacitate această hotărâre.

Or, Curtea Europeană a stabilit în mod constant că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragr. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante" și că "unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe să nu mai poată fi repusă în discuție" (cauza Rozalia Avram c. României, hotărârea din 16.09.2014, par. 31; cauza Mitrea c. României, hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 01.12.2008, paragr. 23).

Așadar, Curtea de apel a reținut că această critică a apelantei-pârâte este neîntemeiată, în cauză nefiind încălcate prevederile art. 315 raportat la art. 163 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile care au vizat excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a constatat că se invocă, în realitate, aspecte care țin de soluționarea fondului cererii de chemare în judecată, cunoscut fiind că, în cadrul acțiunii în revendicare, probele sunt comune dovedirii calității procesuale active sau pasive și respectiv temeiniciei cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune că probele necesare soluționării excepției sunt necesare și pentru rezolvarea fondului.

În cadrul apărărilor formulate cu privire la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, apelanta-pârâtă nu a invocat niciun motiv relevant în ceea ce privește identitatea dintre pârâta chemată în judecată și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, necontestând efectiv faptul că ocupă terenul pentru care s-a formulat prezenta cerere în revendicare, ci doar a susținut că prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2003, reclamanta a fost deja repusă în deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 7020, pe numele fostului proprietar, D., situat în Bd. x nr. 107 identificat în dispozitivul acestei decizii.

Aceleași critici au fost invocate de apelanta-pârâtă și împotriva încheierii de ședință din data de 12.04.2009, acestea fiind analizate și găsite neîntemeiate prin considerentele mai sus expuse. În plus, s-a reținut că prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2003, reclamanta nu a fost deja repusă în deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 7020, pe numele fostului proprietar D., în condițiile în care au fost naționalizate trei apartamente și s-a restituit doar un singur apartament. În plus, prin sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a constatat că imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 3100 mp și două construcții, nu a intrat în proprietatea statului și că reclamanta este proprietarul acestui imobil, dispunându-se restituirea în natură a întregului imobil.

Or, atât timp cât în dosarul nr. x/2003 nu s-a restituit întregul teren asupra căruia prin sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 s-a recunoscut și stabilit dreptul reclamantei la redobândirea în deplină proprietate și posesie, iar în urma probelor administrate în prezenta cauză s-a stabilit fără echivoc că apelanta-pârâtă ocupă o parte din terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942, alta decât suprafața de sub apartamentul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 și restituită în dosarul nr. x/2003, nu se poate reține o dublă dezdăunare a reclamantei și nici redobândirea unor drepturi depline asupra imobilului din Bd. x, criticile apelantei-pârâte fiind neîntemeiate și sub aspectul pretinsei lipse a calității procesuale pasive.

Relativ la apelul declarat de reclamantă s-a reținut, în ceea ce privește critica vizând încheierea din data de 12.04.2019, prin care a fost admisă excepția tardivității formulării unei cereri, calificate de prima instanță, cerere completatoare a cererii în revendicare, că prin această cerere respinsă ca tardiv formulată, reclamanta a solicitat să se dispună restituirea și a suprafețelor de teren de 217 mp și de 454 mp ocupate de pârâta S.C. B. fără niciun titlu, pe lângă suprafața de teren de aproximativ 1440 mp, ce urma a fi identificată prin expertiza de specialitate, cu rezervarea dreptului de a preciza acțiunea după efectuarea raportului de expertiză, astfel cum s-a pretins prin cererea în revendicare introductivă.

A apreciat instanța de apel în raport de dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. 1865, că o astfel de cerere în niciun caz nu poate fi calificată drept cerere completatoare a cererii în revendicare și că nu se poate considera că reclamanta a înțeles să-și completeze obiectul cererii inițial formulate cu încă un capăt de cerere, câtă vreme doar s-a mărit câtimea obiectului cererii, în raport de situația de fapt rezultată din raportul de expertiză efectuat în prezenta cauză, dreptul reclamantei de a-și mări câtimea obiectului cererii, fiind rezervat, de altfel, prin chiar cererea de chemare în judecată și impunându-se a fi recunoscut tocmai față de împrejurarea că la momentul învestirii instanței nu se stabilise în vreun alt raport juridic suprafața exactă ocupată de pârâta S.C. B. din terenul reclamantei, instanța fiind chemată să lămurească și această chestiune.

Obiectul prezentei cereri în revendicare este, în realitate, redobândirea posesiei asupra terenului ocupat fără niciun drept de pârâta S.C. B., fostă S.C. B. S.A., chemată în judecată, iar faptul că aceasta din urmă a invocat un titlu de proprietate pentru terenul ocupat în suprafață de 1424 mp și pentru apărarea deținerii legale, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006, nu înseamnă reclamanta că a schimbat obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, întrucât a solicitat să se dispună restituirea și a suprafețelor de teren de 217 mp și 454 mp ocupate de pârâta S.C. B. fără niciun titlu de proprietate.

Dat fiind că reclamanta și-a dovedit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942, reconfirmat prin sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, și - așa cum a rezultat din probele administrate - pârâta ocupă părți din acest teren pentru care nu a prezentat acte de proprietate și care nu fac parte din terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006, curtea de apel a apreciat că se impunea soluționarea cererii reclamantei, astfel cum a fost precizată prin mărirea câtimii obiectului cererii.

Pe fondul acțiunii, în privința situației de fapt, s-a reținut că prin raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, în etapa rejudecării, expertul C. a analizat situația de la fața locului, conform datelor culese de pe teren, a întocmit trei planuri de situație, cu reconstituirea amplasamentului imobilului din Bd. x, ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942, cu mențiunea că obiectul contractului l-a făcut imobilul situat în Bd. x, fost 105, respectiv că suprafața rezultată din măsurători este de 2926 mp, față de 3100 mp cât este prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942.

Curtea de apel a reținut din concluziile raportului de expertiză, că terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942 a fost identificat ca având suprafața de 2926 mp, ocupată în prezent astfel: suprapunere delimitată cu punctele de contur 3-100-5-16-20-21-108-109-40-110-111-112-113-114-3, de 1424 mp, între terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942 și terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006, suprapunere delimitată cu punctele de contur 5-102-103-104-16-5, de 217 mp, ocupată fără acte de pârâta S.C. B. din suprafața totală de 2926 mp, suprapunere delimitată cu punctele de contur 40-17-18-19-20-108-109-40, de 454 mp, ocupată fără acte de pârâta S.C. B., din suprafața totală de 2926 mp, suprafața totală ocupată de pârâtă fiind de 2095 mp.

În privința restului suprafeței de teren de 831 mp, s-a reținut că este ocupată astfel: 264 mp de Școala Generală nr. 56, 494 mp de imobilul identificat prin IE x, 52 mp de imobilul identificat prin IE x, 21 mp de domeniul public trotuar.

Cu privire la criticile apelantei-pârâte prin care s-a pretins posibilitatea unei duble despăgubiri în raport de decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a constatat că suprafața totală ocupată de pârâtă este de 2095 mp, rămânând un rest de suprafață de 831 mp, ocupată de alte imobile și care nu fac obiectul prezentei cauze. Astfel, prin restituirea unei suprafețe mai mici decât cea indicată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.04.1942, cumulată chiar cu suprafața de teren restituită prin decizia civilă nr. 204A/09.02.2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă - anume cota de 55,84 mp teren situat sub construcție - tot nu totalizează suprafața identificată de expert din măsurători de 2926 mp.

În privința soluției date cererii în revendicare, în circumstanțele concrete ale cauzei de față, curtea de apel a constatat că prima instanță a respins cererea reclamantei, considerând că statul este cel în măsură să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamantă prin nerestituirea imobilului. Această concluzie a fost apreciată ca nefiind susținută de dispozițiile legale aplicabile cererii în revendicare întemeiate pe disp. art. 480 C. civ., pe Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultată din hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții, din cauzele Ana Ionescu c. României și Dickmann și Gion c. României și nici de situația de fapt constatată în cauză, în condițiile în care printr-o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, statul a fost deja obligat la restituirea bunului imobil preluat abuziv.

În acest context, curtea de apel a apreciat că, în cauză, nu se mai impune analiza acțiunii în revendicare din perspectiva comparării titlurilor de proprietate invocate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale, ci urmează a se analiza criticile apelantei-reclamante în raport de dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol Adițional, care impun verificarea existenței unui "bun" sau a unei "speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă.

S-a reținut, sub acest aspect, făcându-se trimitere la hotărârile Curții EDO pronunțate în cauzele Dickmann și Gion împotriva României, Ana Ionescu și alții împotriva României, Preda și alții împotriva României că, prin soluția adoptată de prima instanță, în ceea ce privește fondul acțiunii în revendicare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În prezenta cauză, instanța de apel a reținut că cererea în revendicare întemeiată pe contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.04.1942, reconfirmat prin sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost introdusă împotriva pârâtei S.C. B. S.A., devenită S.C. B., care, pentru suprafața de 1424 mp, deține contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.12.2006, astfel că ambele părți dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Prin sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a dispus expres restituirea bunului, s-a stabilit nelegalitatea preluării (prin naționalizare) imobilului în cauză și dreptul reclamantei de proprietate legitim cu efect retroactiv asupra imobilului situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 3100 mp și două construcții.

Această hotărâre nu a fost contestată sau casată până în prezent, însă reclamanta nu a fost în măsură să redobândească posesia proprietății menționate mai sus sau să obțină despăgubiri pentru această lipsire de proprietate.

Referitor la inopozabilitatea acestei decizii, apărare invocată de apelanta-pârâtă în cauză, curtea de apel a reținut că, deși o asemenea hotărâre judecătorească produce efecte numai între părțile litigante, hotărârea a fost însă invocată ca mijloc de dovadă, iar ceea ce se pretinde într-o acțiune în revendicare de față nu este caracterul absolut al titlului, ci prezumția de proprietate decurgând din existența sa.

În plus, analizând relevanța hotărârii prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., s-a constatat că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului recunoscută printr-o hotărâre judecătorească de restituire concretizând, în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Instanța de apel a apreciat că, în raport de sentința civilă nr. 8214/03.06.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, apelanta-reclamantă are un bun actual, situație în care aceasta poate pretinde protecția dreptului ei de proprietate și valorificarea sa inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni. În acest context, afirmația apelantei-pârâte potrivit căreia în cuprinsul Decretului nr. 92/1950 anexa de București, la poziția 7020 este menționat D.., 3 apartamente București, str. x 119, astfel că imobilul care a făcut obiectul naționalizării este format din trei apartamente, iar nu din terenul de 3100 mp, deși reală, cu privire la consemnările din actul de preluare, nu înlătură cele statuate printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, respectiv nelegalitatea preluării imobilului în cauză, naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, și dreptul reclamantei de proprietate legitim recunoscut cu efect retroactiv asupra imobilului situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 3100 mp și două construcții. Pe de altă parte, s-a reținut că, inclusiv în ipoteza în care aspectul invocat nu mai poate face obiect de discuție, este de notorietate că, odată cu naționalizarea construcției, se prelua abuziv și terenul aferent, fără a fi menționat în cuprinsul Decretului nr. 92/1950, astfel că statul a preluat la naționalizare și terenul în suprafață de 3100 mp.

Curtea de apel a reținut, așadar, că apelanta-reclamantă a redobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și nu în urma parcurgerii procedurii de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001, avându-se în vedere că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu era restituit, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, dar și executorie, nemaifăcând obiectul acestei legi care nu poate produce efecte retroactiv.

A fost avută în vedere, în acest sens și jurisprudența constantă a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care afirmă preeminența dreptului, ca elem