ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2602/2023

Obiectul acțiunii și hotărârile pronunțate în cauză Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub dosar nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului compus din teren în suprafață de 3.100 m.p. și construcții situat în București, Bd. x, nr. 105-107 sector 2, cu cheltuieli de judecată. Primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 2225 din 18 decembrie 201,3 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu consecința respingerii acțiunii principale ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; au fost disjunse cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă. Prin decizia civilă nr. 320A din 15 iunie 2015 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul declarat împotriva sentinței menționate, dispunându-se anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță de fond. Prin decizia nr. 2560 din 17 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 320A din 15 iunie 2015 și a încheierii din 8 iunie 2015. Al doilea ciclu procesual - dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă sub nr. x/2016. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1085 din 21 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a respins acțiunea ca inadmisibilă. Prin decizia civilă nr. 414A din 5 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1085 din 21 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a anulat, în parte, sentința apelată, a respins excepția privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii în revendicare, la aceeași instanță și a menținut soluția privind disjungerea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, respectiv de respingere a excepției de nulitate a acțiunii. Prin decizia nr. 1336 din 26 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 414A din 5 mai 2017. Al treilea ciclu procesual - dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018. Prin sentința civilă nr. 880 din 6 mai 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității procesuale active, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.. Prin decizia civilă nr. 697 din 8 iulie 2020 pronunțată de Curtea de apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței și a încheierii din 12 aprilie 2019; a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței și a încheierii, dispunându-se schimbarea acestora în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată; a fost obligată pârâta să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 2095 m.p. situat în București, Bd. x, astfel cum a fost identificat în cauză prin expertiza întocmită de expertul tehnic C.. Prin decizia civilă nr. 379 din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 697A din 8 iulie 2020 și a încheierii din 24 iunie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Prin decizia nr. 1568/A din 28 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 697/A din 8 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Prin decizia nr. 852 din 17 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1568/A din 28 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Cererea de revizuire formulată în dosarul nr. x/2021 Prin cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 414A din 5 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâta B. S.A. a solicitat schimbarea deciziei atacate în tot și, procedând la judecarea apelului formulat de A., să se dispună respingerea cererii de apel și menținerea sentinței civile nr. 1085 din 21 septembrie 2016, cu obligarea intimatei la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de prezenta cauză. Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, revizuenta arătând că, la 30 iunie 2021, a obținut notificarea formulată de intimata-reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul ce face obiectul prezentei cauze, în urma demersurilor efectuate la registratura Primăriei Municipiului București.

Decizia care face obiectul recursului Prin decizia nr. 977A din 10 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respinsă excepția tardivității, ca neîntemeiată, și a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 414 A din 5 mai 2017, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatele A., și D. S.A., prin administrator judiciar E. S.A., ca inadmisibilă. Revizuenta a fost obligată la plata sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, către intimata A.. Pentru a hotărî astfel, sub un prim aspect în ceea ce privește admisibilitatea căii de atac, curtea de apel a reținut că, raportat la art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, decizia din apel nu este o hotărâre prin care s-a judecat litigiul pe fond, astfel încât nu este susceptibilă de a fi atacată cu revizuire. Aceasta, întrucât prin sentința civilă nr. 1085 din 21 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2016 acțiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, iar prin decizia supusă revizuirii a fost admis apelul și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare, reținându-se că se impunea soluționarea pe fond a acțiunii prin compararea drepturilor decurgând din titlurile invocate, De asemenea, instanța a constatat că revizuirea este inadmisibilă și ca urmare a neîntrunirii în mod cumulativ a cerințelor legale impuse de art. 322 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, în privința caracterelor înscrisului nou invocat. Astfel, a observat că, deși înscrisul invocat de revizuenta B., respectiv notificarea formulată de intimata-reclamantă A. în baza dispozițiilor legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. x din 14 noiembrie 2001, reprezintă un înscris nou în sensul că nu a fost depus în dosarul soluționat prin hotărârea definitivă atacată, nu sunt întrunite celelalte două cerințe, respectiv aceea ca înscrisul să nu fi putut fi folosit în proces și caracterul determinant al acestui înscris. În primul rând, revizuenta nu a dovedit reținerea sau ascunderea înscrisului nou de către intimata-reclamantă în condițiile în care art. 322 pct. 5 teza I din C. proc. civ. de la 1865 are în vedere posesia, deținerea fizică a înscrisului de către partea potrivnică, care refuză să-l pună la dispoziția instanței în procesul în care se discută administrarea sa ca mijloc de probă. Așadar, nu intră în domeniul de aplicare al articolului menționat situația în care înscrisul se află în arhiva unei instituții publice, însă partea potrivnică neagă existența lui. În al doilea rând, simplul fapt că partea a descoperit ulterior soluționării cauzei prin hotărârea atacată cu revizuire un înscris probatoriu, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de voința sa a împiedicat-o să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire. În contextul în care notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a aflat în păstrare la Primăria Municipiului București - Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr. 10/2001 și putea fi procurată prin intermediul unei solicitări pe parcursul soluționării litigiului, nu este îndeplinită nici condiția împiedicării revizuentei dintr-o împrejurare insurmontabilă de a procura înscrisul pretins a fi nou, încă din timpul judecării în fond a cauzei, întrucât nimic din situația acesteia nu justifică reținerea existenței unui caz de forță majoră ori a unei împrejurări mai presus de voința sa în a cunoaște și valorifica la momentul potrivit acest înscris. Totodată, curtea a constatat că înscrisul nou prezentat de revizuenta B. S.R.L. nu îndeplinește nici cerința de a fi determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanța de apel, cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată. Din această perspectivă, a remarcat că același înscris nou a fost administrat și în fața instanței de recurs, iar prin decizia civilă nr. 379 din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 697A din 8 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București în cel de-al treilea ciclu procesual. Așadar, exercitând controlul de legalitate din perspectiva înscrisului nou administrat în recurs, instanța de recurs a concluzionat că, în raport de specificul cauzei, existența notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 nu are aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei civile din apel, câtă vreme nu este vorba despre nicio schimbare semnificativă a situației de fapt. În legătură cu aceste considerente, s-a reținut că beneficiază de autoritatea de lucru judecat, astfel că nu mai pot fi contrazise în cadrul prezentei revizuiri. Raportat la dispozițiile art. 326 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora analiza cererii de revizuire este limitată la admisibilitatea sa și la faptele pe care aceasta se întemeiază și constatând că, pe de o parte, hotărârea din apel supusă revizuirii nu este una de fond și că înscrisul nou invocat de partea revizuentă nu îndeplinește condiția reținerii de către partea potrivnică și nici condiția de a fi determinant asupra soluției din apel, instanța a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă.

Motivele de recurs formulate de revizuentă Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 din C. proc. civ. de la 1865, revizuenta B. S.R.L., învederând următoarele: 4.1 Instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 322 pct. 5 și art. 377 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. de la 1865, reținând că hotărârea atacată nu este susceptibilă de a fi atacată cu revizuire pentru că nu ar fi o hotărâre prin care s-a evocat fondul, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 din același cod. Hotărârile pronunțate de instanța de apel sunt hotărâri date pe fondul pricinii, întrucât apelul are caracter devolutiv. 4.2 În mod greșit, instanța a apreciat că nu este îndeplinită condiția reținerii/ascunderii înscrisului nou de către partea adversă și nici cerința caracterului determinant. Susținerea instanței privind faptul că înscrisul nu a fost obținut de recurentă din motive mai presus de voința acesteia nu are corespondent în limitele cu care a fost învestită instanța prin cererea de revizuire, în care s-a indicat că este incidentă ipoteza reținerii/ascunderii intenționate a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către partea potrivnică, A.. În fața primei instanțe de fond, intimata-reclamantă a afirmat în mod expres faptul că nu a formulat demersuri de restituire a bunului în temeiul dispozițiilor legii speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, afirmație care a fost consemnată în încheierea de ședință de la termenul din 18 mai 2018 a tribunalului. Plecând de la acest aspect, intimata-reclamantă a realizat o reținere a înscrisului, adică o ascundere a existenței sale, în termenii dispozițiilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865. Ipoteza reținerii înscrisului de către parte nu presupune ca înscrisul să fie imposibil de obținut, ci, din cauza reținerii sale de către partea adversă, administrarea sa nu poate fi realizată. Or, ceea ce a considerat prima instanță a fost că, deși reținut de parte, totuși înscrisul putea fi administrat, nefiind imposibil de obținut, ceea ce înseamnă, de fapt, crearea unui nou caz, respectiv noi condiții privind admisibilitatea cererii de revizuire, creându-se, în realitate, o lex tertia cu privire la motivul de revizuire privind înscrisul nou. În mod nelegal și cu ignorarea probelor existente la dosar, s-a reținut că notificarea ar viza doar apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, deși, astfel cum rezultă din cuprinsul notificării, aceasta nu era limitată doar la construcții, excluzând terenul, ci din contră, îl viza tocmai pe acesta. Teza intimatei A. și a primei instanțe potrivit căreia înscrisul era disponibil a fi obținut, fiind public, adică posibil a fi identificat ca și existență pe portalul Primăriei Municipiului București, și astfel el nu a fost reținut de parte, este incorectă, întrucât cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 nu se referă doar la acele înscrisuri care nu ar fi înregistrate/deținute de o autoritate publică sau de o persoană cu atribuții de înregistrare/autentificare a înscrisurilor, iar noțiunea de reținere nu se referă doar la o ascundere fizică a înscrisului care să nu poată fi obținut în nicio situație de cealaltă parte, întrucât aceasta ar fi premisa tezei a II-a a textului legal. În accepțiunea instanței, ar însemna că în situația prezentării unui fapt negativ relevant soluționării procesului de către o parte, partea adversă ar trebui să întreprindă o serie de diligențe nedeterminate, respectiv cercetări ale oricăror registre/evidențe publice, pentru a obține eventuale răspunsuri care să dovedească un fapt pozitiv contrar. Or, o asemenea abordare pleacă de la premisa că o parte trebuie să considere orice act procedural realizat de partea adversă ca fiind îndeplinit cu rea-credință, ceea ce nu poate fi reținut. În materie civilă, buna-credință se prezumă, iar partea care s-a bazat pe aparența creată de adversarul său nu poate fi vătămată prin aprecierea faptului că, întrucât aceasta nu a cercetat evidențe/registre publice care să facă dovada contrară a elementului prezentat fals de partea sa adversă, nu are deschisă calea prevăzută de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865. Prevederile art. 322 pct. 5 teza I vizează tocmai astfel de situații, în care una dintre părți prezintă în mod fals realitatea, iar cealaltă are dreptul de a formula o cale de atac extraordinară pentru a repara această judecată în drept, bazată pe un fundament factual prezentat în mod intenționat greșit de cealaltă parte. Faptul reținerii înscrisului nu se determină prin analiza posibilității sau imposibilității celeilalte părți de a identifica înscrisul, căci dacă ar fi vorba doar despre acele situații în care ar fi absolut imposibil de identificat înscrisul, înseamnă că pentru acele situații nici nu s-ar putea ajunge la revizuirea hotărârii și astfel textul nu ar fi aplicabil. Elementul de obscuritate sau clandestinitate realizat intenționat de reclamanta A. cu privire la acest înscris, a cărui existență antrenează efecte juridice semnificative pentru raportul litigios din prezenta cauză, a fost unul intenționat și chiar calificat, întrucât aceasta nu a uitat de existența acestui demers, în condițiile în care înainte de declanșarea litigiului din prezenta cauză, a tranzacționat cu titlu oneros drepturile care rezultă din notificarea în discuție. Astfel, la momentul anului 2006, prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 decembrie 2006 de notar public F., a promis să vândă dreptul de proprietate asupra terenului de 3100 mp din Bd. x nr. 105 -107, menționându-se totodată, în același act: "în baza prezentului înscris, promitenții-cumpărători preiau și toate drepturile ce ar reveni promitentei-vânzătoare în baza notificării nr. x din 14 noiembrie 2001, depusă în baza Legii nr. 10/2001." (numărul de identificare a notificării fiind preluat de pe prima pagină a acesteia, atribuit la înregistrarea la autoritate). Drept urmare, înscrisul reprezentat de notificarea de restituire a bunului imobil în temeiul Legii nr. 10/2001 este un înscris despre care partea adversă a cunoscut că există, însă, în prezenta cauză, a declarat contrariul, pentru ca pe baza acestor premise să fie soluționată cauza. În opinia recurentei-revizuente, aceste critici atrag incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865. 4.3 În mod greșit instanța a apreciat că nu este îndeplinită condiția caracterului determinant, raportat la dezlegările instanței de recurs, hotărârea fiind nemotivată cu privire la condiția caracterului determinant, întrucât au fost ignorate cu desăvârșire susținerile revizuentei, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865. Soluția este rezultatul greșitei aplicări a legii, prin reținerea exclusivă a efectului autorității de lucru judecat al deciziei irevocabile pronunțate de instanța de recurs. Înscrisul are caracter determinant, întrucât motivarea instanței se concentrează pe aplicarea și interpretarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin raportare la inexistența unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, astfel că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost respinsă ca neîntemeiată. Or, dată fiind existența unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 este clar că această împrejurare ar putea determina o altă soluție decât cea pronunțată. Instanța de apel și-a format raționamentul pornind de la premisa că nu a fost urmată procedura administrativă în baza Legii nr. 10/2001, astfel că, în lipsa notificării, trebuie comparate titlurile, fiind vorba despre o acțiune clasică de revendicare. Însă, acțiunea în revendicare este inadmisibilă în concordanță cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dat fiind faptul că a fost formulată anterior o notificare (în anul 2001) în baza Legii nr. 10/2001 de către intimata-reclamantă cu privire la același imobil care face obiectul revendicării. 4.4 Instanța a aplicat în mod greșit efectul pozitiv al considerentelor supraabundente ale deciziei pronunțate de instanța de recurs în ce privește condiția caracterului determinant al înscrisului nou, deoarece existența notificării schimbă situația de fapt. Recurenta susține că, sub aspect teoretic, în prezenta procedură nici nu s-ar putea pune problema unor considerente redate de instanța de recurs care să poată fi opuse, întrucât etapa recursului și obiectul judecății în recurs presupune o evaluare a judecății instanței de apel doar în planul legalității. Instanța de recurs nu poate opera, pe calea soluționării recursului, restabilirea situației de fapt, care este specifică revizuirii, întrucât în această procedură este reevaluată judecata în funcție de noul context faptic rezultat din exhibarea unui înscris reținut de partea adversă. Astfel, instanța de recurs nu putea să se pronunțe cu privire la impactul notificării ca element de schimbare a situației de fapt. O asemenea abordare ar conduce la înfrângerea dispozițiilor art. 304 din C. proc. civ. de la 1865. Totodată, instanța de recurs a făcut o analiză a legalității hotărârii din perspectiva lipsei unei finalități a demersului administrativ al notificării, iar nu a simplului fapt al existenței acesteia, reținând că: "în acest punct al analizei, se impune a fi subliniat că argumentele din recurs circumscrise acestui aspect factual, acela al formulării unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei civile recurate, câtă vreme probatoriul nou administrat în recurs nu relevă nicio schimbare semnificativă a situației de fapt, notificarea formulată de reclamantă neprimind o soluție, context în care a impune în sarcina acesteia, obligația de a parcurge procedura administrativă a cărei finalitate și termen de soluționare sunt incerte ar avea, în concret, valența unei sarcini excesive impuse acestei părți". Chiar de ar fi anumite considerente care s-ar referi la caracterul determinant/efectul juridic al notificării, ele nu pot fi opuse în acest cadru procesual, întrucât în cuprinsul hotărârii de recurs ele au un caracter supraabundent (nenecesar) și nu beneficiază de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Analiza impactului asupra situației de fapt a unui înscris nou este una eminamente apreciativă, specifică însă prezentului cadru procesual al revizuirii, iar nu recursului. Din acest motiv nici nu pot fi opuse considerentele instanței de recurs, în cadrul procedurii revizuirii. Nu în ultimul rând, chestiunea ponderii/impactului înscrisului nou în reevaluarea chestiunilor litigioase ține de fondul rejudecării apelului, urmând a fi valorificate în urma declarării admisibilității în principiu a cererii de revizuire. Prin urmare instanța a aplicat în mod greșit efectul pozitiv al hotărârii instanței de recurs. În opinia recurentei-revizuente, aceste critici atrag incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865. Pe fondul apelului, a menționat că își menține apărările expuse prin întâmpinarea la apel.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, formulând următoarele apărări: Primul motiv de recurs este nefondat, întrucât decizia atacată nu revizuire nu se încadrează în dispozițiile art. 322 din C. proc. civ. de la 1865, în condițiile în care instanța de apel a analizat doar excepția inadmisibilității acțiunii. De asemenea, este nefondat și al doilea motiv de recurs, deoarece chiar dacă instanța a analizat și existența unei împrejurări mai presus de voința părții care să o împiedice să obțină înscrisul, deși prin revizuire s-a invocat doar ipoteza privind reținerea/ascunderea înscrisului nou de care s-a prevalat, o asemenea situație nu este de natură să o afecteze pe recurentă și nici nu poate conduce la nulitatea hotărârii sau la schimbarea soluției pronunțate. Referitor la critica privind îndeplinirea/neîndeplinirea condiției reținerii/ascunderii înscrisului nou de către reclamantă prin refuzul de a-l pune la dispoziția instanței, intimata a arătat că, în mod corect, prima instanță a considerat că textul de lege are în vedere deținerea, posesia, stăpânirea fizică a înscrisului, în lipsa unor dispoziții legale exprese care să prevadă ce se înțelege prin reținerea/ascunderea unui înscris de către partea adversă. Înscrisul nou de care se prevalează revizuenta, vizează doar cele 3 apartamente situate în construcția de la nr. 107, ocupată de către chiriași, apartamente ce au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 și nicidecum terenul ocupat de B. situat la nr. 105, care formează obiectul dosarului nr. x/2018, în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită. Acțiunea pentru anularea celor 3 contracte de vânzare-cumpărare a format obiectul dosarului nr. x/2002 la Judecătoria Sector 2 București, dosar atașat la dosarul nr. x/2018, ce formează obiectul acțiunii în revendicare în care s-a pronunțat decizia atacată cu această revizuire. Din cele trei contracte de vânzare cumpărare ce au format obiectul acțiunii în anulare, rezultă că aceste apartamente sunt situate la nr. 107, pe str. x, unde se află terenul cumpărat de revizuentă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 decembrie 2006 și care formează obiectul acțiunii în revendicare. Nu este fondată nici critica privind caracterul determinant al înscrisului, deoarece dacă instanța de recurs ar fi considerat că notificarea depusă ca înscris nou în această etapă procesuală ar fi fost de natură să conducă la reținerea unei alte situații de fapt, apt să determine o altă soluție, atunci ar fi casat hotărârea instanței de apel și ar fi trimis cauza spre rejudecare în fond. Chiar și în ipoteza în care în situații similare celei care formează obiectul dosarului, respectiv există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului și s-a dispus și restituirea, iar reclamanta a formulat ulterior o acțiune în revendicare împotriva deținătorului actual, formulând și notificare pe Legea nr. 10/2001, existența notificării nu poate conduce la soluționarea favorabilă a acesteia, întrucât ar exista o dublă despăgubire, practica instanțelor confirmând acest lucru. În aceste condiții, astfel cum a reținut și instanța prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, admiterea acțiunii în revendicare formulată de către reclamanta A. reprezintă singurul remediu prin care poate redobândi posesia proprietății imobilului, în absența oricărei posibilități de despăgubire, spre deosebire de revizuentă, care are posibilitatea să fie despăgubită în baza clauzei de evicțiune din contractul de vânzare-cumpărare și a art. 1337 din C. civ. Referitor la critica privind aplicarea în mod greșit a efectului pozitiv al considerentelor supraabundente ale deciziei instanței de recurs, intimata a arătat că instanța sesizată cu soluționarea cererii de revizuire a analizat îndeplinirea cerinței caracterului determinant al notificării, prin raportare atât la considerentele deciziei pronunțate de către instanța de apel, împotriva căreia s-a promovat revizuirea, dar și la considerentele instanței de recurs. Intimata-reclamantă a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 852 din 17 mai 2023, pronunțată de instanța supremă în cadrul dosarului nr. x/2021, având ca obiect revizuirea împotriva deciziei nr. 687A din 8 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a dat dezlegare punctuală unei chestiuni litigioase identice. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Luând în examinare primul motiv de recurs, Înalta Curte constată că este corectă interpretarea recurentei în sensul că decizia civilă nr. 414A din 5 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie poate fi atacată cu revizuire în raport cu prevederile art. 322 C. proc. civ., conform cărora poate fi solicitată "revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul". Înalta Curte reține că revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, pusă la îndemâna părții care solicită ca instanța care a pronunțat o hotărâre să revină asupra acesteia în baza unor noi împrejurări. Dată fiind natura juridică a acestei căi de atac și efectele în planul circuitului juridic civil (schimbarea unei hotărâri rămase definitive, respectiv irevocabile), dispozițiile care o reglementează trebuie interpretate strict, fără a putea fi extinse la alte situații decât cele avute în vedere de legiuitor. Pe de altă parte, reprezentând un instrument juridic prin care se tinde la înlăturarea efectelor unei hotărâri judecătorești rămase definitive, respectiv, irevocabile, aptitudinea persoanei interesate de a beneficia, în cazurile permise de lege, de posibilitatea retractării unei hotărâri prezumată a fi legală nu trebuie îngrădită printr-o interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 322-328 din C. proc. civ. de la 1865. Din interpretarea gramaticală a acestei norme rezultă două categorii de hotărâri susceptibile de revizuire: cele rămase definitive în apel sau prin neapelare și, respectiv, cele date în recurs când este evocat fondul. De asemenea, evocarea fondului presupune fie reținerea unei alte situații de fapt decât cea reținută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt care au fost stabilite, în oricare dintre cele două ipoteze urmând a se da o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății. Decizia civilă nr. 414A din 5 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost admis apelul, schimbată în parte sentința apelată, fiind respinsă excepția privind inadmisibilitatea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță, a acțiunii în revendicare (pe fond), nu poate fi asimilată unei hotărâri care evocă fondul în condițiile în care nu tranșează decât cu privire la necesitatea soluționării cererii de chemare în judecată pe fond. Așadar, privind comparativ condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire și caracteristicile deciziei ce se dorește a fi revizuită, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că cererea de revizuire nu întrunește condiția de admisibilitate stipulată de art. 322 teza I din C. proc. civ. de la 1865, curtea de apel aplicând corect aceste dispoziții legale. Pe de altă parte, față de prevederile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din același cod, întrucât revizuenta nu a fost vătămată, din moment ce instanța de revizuire a continuat analiza condițiilor de admisibilitate din perspectiva motivului de revizuire invocat. Prin urmare, întrucât partea a avut acces efectiv la calea de atac extraordinară a revizuirii, motivul recurs este nerelevant cu privire la soluția pronunțată în cauză, vizând considerentele instanței de revizuire, și nu poate conduce la casarea deciziei. 2. Contrar susținerilor recurentei-revizuente, se constată că instanța a respectat limitele învestirii, analizând motivul de revizuire invocat prin prisma circumstanțelor învederate de parte și prin raportare la dispozițiile legale, hotărârea fiind legală sub acest aspect, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865. Înscrisul de care s-a prevalat recurenta-revizuentă în temeiul acestui motiv de revizuire este reprezentat de notificarea formulată de intimata-reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, pe care l-a obținut la 30 iunie 2021 în urma demersurilor efectuate la Primăria Municipiului București. Pentru a fi admisibilă revizuirea în temeiul art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, în afară de condiția existenței unui înscris doveditor, din textul de lege rezultă alte patru condiții: - înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere revizuită; - înscrisul nu a putut fi invocat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părților; - înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de către instanță cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată; - înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită revizuirea și nu poate pretinde instanței să-l administreze din oficiu. Pornind de la considerațiile teoretice prezentate, se observă că, în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-revizuentă pune în discuție modul în care instanța a apreciat asupra condiției ca înscrisul să nu fi fost produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, apreciind că au fost depășite limitele învestirii instanței de revizuire, sub aspectul cauzei cererii. Cauza cererii de revizuire este reprezentată de scopul către care se îndreaptă voința juridică a titularului revizuirii, acesta fiind explicat prin împrejurările și motivele speciale care au determinat partea să acționeze, în speță fiind vorba despre notificarea formulată de intimata-reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin urmare, instanța de revizuire a examinat dacă revizuenta s-a aflat în imposibilitatea prezentării înscrisului în instanța care a pronunțat hotărârea atacată, prin prisma susținerilor sale referitoare la reținerea înscrisului de către partea adversă. Întrucât s-a constatat că înscrisul s-a aflat în păstrare la Primăria Municipiului București, s-a analizat dacă această împrejurarea poate avea valența juridică a unei imposibilități de prezentare, astfel că s-a procedat în mod corect la verificarea ambelor ipoteze prevăzute de textul legal (fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părților), abordare care nu este de natură a încălca principiul disponibilității și depăși limitele învestirii prin cererea de revizuire, față de precizările referitoare la cauza revizuirii, deoarece instanța era datoare să aplice norma de drept la situația de fapt circumstanțiată de parte, acesta fiind conținutul funcției jurisdicționale, respectiv de a spune dreptul situației de fapt. Nefondate sunt și criticile privind interpretarea și aplicarea prevederilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, în ceea ce privește reținerea/ascunderea înscrisului nou de către partea adversă. În primul rând, criticile recurentei-revizuente nesocotesc prevederile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din C. civ. de la 1864, conform cărora, în relația dintre părți, prezumția puterii de lucru judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior. În cauză, așa cum a susținut intimata-reclamantă, beneficiază de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat considerentele deciziei nr. 852 din 17 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, prin care s-a dat dezlegare punctuală aceleiași chestiuni litigioase privind reținerea/ascunderea înscrisului de către intimata-reclamantă. Învestită cu cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 1568/A din 28 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în ultimul ciclu procesual al litigiului având ca obiect acțiunea în revendicare introdusă de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., instanța supremă a confirmat că înscrisul nou, reprezentat de aceeași notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a fost reținut/ascuns de reclamantă, precum și că revizuenta B. S.A. ar fi putut întreprinde demersuri pentru obținerea acestei notificări în cursul procesului. Cu mențiunea valorificării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al acestei decizii, în continuare vor fi dezvoltate argumentele pentru care criticile deduse analizei în prezentul recurs sunt nefondate, în funcție de circumstanțele concrete ale pricinii deduse judecății. Verificând considerentele deciziei recurate, în primul rând, se constată că nu este reală susținerea recurentului că instanța ar fi statuat că înscrisul a fost reținut de partea adversă, însă putea fi administrat, nefiind imposibil de obținut, motiv pentru care nu subzistă nici alegația care se bazează pe această premisă, și anume că interpretarea dată de instanța ar conduce la o condiție de admisibilitate neprevăzută de textul legal, noțiunea lex tertia fiind impropriu folosită. Dimpotrivă, curtea de apel a statuat în mod clar că revizuenta nu a dovedit reținerea sau ascunderea înscrisului nou de către intimata-reclamantă. Nu poate fi primită nici critica în sensul că teza reglementată de textul legal nu are în vedere doar reținerea fizică a unui înscris, ci inclusiv situația în care partea adversă a negat existența înscrisului. Principiul disponibilității caracterizează procesul civil în care părțile litigante susțin interese contrare, ceea ce înseamnă că, în raport cu susținerile intimatei-reclamante, recurenta-revizuentă a avut dreptul de a stabili coordonatele apărării din dosarul de fond, prin combaterea afirmațiilor, contestarea situației de fapt și interpretarea dată legii de către partea adversă. Astfel, interpretarea dată de curtea de apel este corectă, deoarece din perspectiva motivului de revizuire nu interesează veridicitatea susținerilor făcute anterior de părți în fața instanțelor de fond în legătură cu existența/inexistența înscrisului, care pot fi verificate și combătute, ci se examinează dacă partea adversă a reținut voluntar sau involuntar înscrisul, dacă a realizat acțiuni de nepredare, ascundere a înscrisului ori demersuri concrete de împiedicare a titularului revizuirii să intre în posesia înscrisului respectiv, fiind necesar totodată ca revizuientul să nu fi cunoscut faptul reținerii înscrisului de către adversar în momentul judecării fondului, deoarece, în caz contrar, el ar fi putut uza de prevederile art. 172 din C. proc. civ. de la 1865. Nedeclararea existenței unui înscris nu echivalează cu ascunderea lui, dacă înscrisul se află în arhiva unei autorități/instituții publice, deoarece această împrejurare conferă părții posibilitatea efectivă de a face verificări privind existența sa și, eventual, de a obține înfățișarea/aducerea lui în instanță, fără a putea invoca propria lipsă de diligență ulterior, pe cale revizuirii. Așadar, s-a impus concluzia că nu intră în domeniul de aplicare al normei menționate situația în care înscrisul se găsește în păstrarea unei autorități/instituții publice, chiar dacă partea adversă neagă existența lui. 3. Nu pot fi validate nici criticile prin care s-a susținut că instanța de revizuire a apreciat, în mod greșit, că nu este îndeplinită condiția caracterului determinant al înscrisului raportat exclusiv la dezlegările date de instanța de recurs, precum și că din această perspectivă hotărârea recurată ar fi nemotivată. Drept urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865. Motivul de revizuire invocat presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor care rezultă din chiar modul de redactare a dispozițiilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, acestea fiind enunțate în considerentele precedente. Ca atare, fiind confirmat că nu este îndeplinită condiția imposibilității de prezentare a înscrisului în instanța care a pronunțat hotărârea atacată, criticile privind verificarea caracterului determinat al acestui înscris nu prezintă interes/relevanță în planul legalității soluției de inadmisibilitate a cererii de revizuire, nefiind apte să conducă la modificarea sau casarea hotărârii recurate. În plus, nu pot fi decelate critici de nelegalitate privind interpretarea prevederilor legale menționate sub aspectul condiției caracterului determinant al înscrisului, întrucât susținerile prezentate reflectă insatisfacția recurentei-revizuente față de considerentele prin care instanța de apel a justificat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, reiterând maniera proprie în care ar fi trebuit interpretate și aplicate considerentele Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii . În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008). În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, deși indicat în cererea de recurs, se observă că nu au fost dezvoltate critici propriu-zise relative la nemotivarea hotărârii, ci recurenta-revizuentă și-a exprimat nemulțumirea cu privire la modul în care curtea de apel a invalidat sau, altfel spus, a ignorat din punct de vedere juridic susținerile sale cu privire la condiția caracterului determinant al înscrisului. Simpla enumerare a argumentelor pentru care, în aprecierea sa, existența notificării ar fi schimbat raționamentul logico-juridic al instanței, însoțită de afirmația că acestea au fost ignorate, nu conturează viciul nemotivării din perspectiva motivului de recurs menționat. 4. Nu pot fi primite nici argumentele prin care recurenta-revizuentă tinde să devoaleze greșita aplicare a efectului pozitiv al considerentelor deciziei nr. 379 din 23 februarie 2022, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 697A din 8 iulie 2020 a Curții de Apel București. Raționamentul amplu expus de recurenta-revizuentă, prin care face o comparație între regimul juridic al celor două căi extraordinare de atac, nu conduce la concluzia că dispozițiile art. 1.200 pct. 4 din C. civ. de la 1864 au fost aplicate greșit, astfel că se constată legalitatea hotărârii atacate și din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 și pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865. Este real că prin intermediul revizuirii din prezenta cauză partea ar fi avut posibilitatea de a obține retractarea deciziei pronunțate de instanța de apel în al doilea ciclu procesual, dacă ar fi dovedit că aceasta este eronată prin raportare la înscrisul descoperit după pronunțarea sa - notificarea formulată de intimata-reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001. Trebuie remarcat în această privință că, prin promovarea revizuirii, titularul acestei cereri a urmărit schimbarea soluției pronunțate asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport cu existența notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, chestiune care ține de legalitatea soluției pronunțate de instanța de apel, iar nu schimbarea situației de fapt pentru a fi reevaluată temeinicia/netemeinicia acțiunii. Totodată, la fel de adevărat este și că, față de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din C. civ. de la 1864, în relația dintre părți, prezumția puterii de lucru judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că, pe calea revizuirii, nu se poate pretinde contrariul a ceea ce s-a dezlegat anterior prin decizia nr. 379 din 23 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. În raport cu prevederile art. 305 din C. proc. civ. de la 1865, care permit administrarea unor înscrisuri în recurs, reiese că instanța de recurs are posibilitatea să facă o evaluarea pe aceste mijloace de probe noi. În concret, prin decizia nr. 379 din 23 februarie 2022, Înalta Curte a examinat relevanța probatorie, în planul circumstanțelor de fapt, a aceluiași înscris care fundamentează și revizuirea, însă nu a apreciat că acesta ar fi putut determina o altă modalitate de aplicare a normelor incidente în materia revendicării, astfel că a respins recursul declarat de pârâta B. S.R.L.. Cu toate că este corect susținerea recurentei-revizuente potrivit căreia motivele prevăzute pentru cele două căi extraordinare de atac sunt diferite, recursul vizând remedierea erorilor de drept, iar revizuire îndepărtarea erorilor săvârșite în legătură cu situația de fapt, aceste argumente nu confirmă critica în sensul că, în cadrul revizuirii, în ceea ce privește condiția caracterului determinant al înscrisului descoperit nu ar putea fi valorificate considerentele unei hotărâri pronunțate în recurs. Aceasta, întrucât atâta vreme cât un aspect litigios a fost consemnat și rezolvat în actul jurisdicțional anterior, înseamnă că el nu mai poate constitui obiect al unei analize ulterioară din partea unei instanțe, impunându-se noii judecăți ca un "dat" ce nu poate fi ignorat. Prin urmare, este lipsită de fundament susținerea privind înfrângerea dispozițiilor art. 304 din C. proc. civ. de la 1865. Astfel, chiar dacă instanța de recurs a realizat o judecată în coordonatele recursului, a fost analizat același înscris, iar considerentele expuse sunt elocvente în planul analizei caracterului determinant al înscrisului prin prisma prevederilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, întrucât s-a concluzionat că respectiva notificare nu poate conduce către un fine de neprimire al cererii formulate de reclamantă și nici nu poate constitui un argument de netemeinicie a pretenției de revendicare, precum și că nu are aptitudinea de a se finaliza printr-o soluție de restituire în natură a imobilului revendicat în speță, de vreme ce acesta este deținut de către un particular (B. SRL). De asemenea, a reținut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul revendicat nu se mai afla în proprietatea sau deținerea statului sau a vreuneia dintre persoanele juridice abilitate de lege, conform art. 21, să soluționeze pretențiile formulate de reclamantă, vizând restituirea, în natură, a bunului în litigiu, existența imobilului în proprietatea unei persoane juridice, respectiv a recurentei, nu justifică concluzia că, în circumstanțele date, reclamantei, care a declanșat un asemenea demers, i se poate imputa că nu a continuat procedura legii speciale. Referitor la regula electa una via, non datur recursus ad alteram, în legătură cu care recurenta-revizuentă a susținut că instanța de apel ar fi dat o altă dezlegare jurisdicțională raportat la existența notificării, se observă că, în al treilea ciclu procesual, instanța de recurs a dezlegat și următoarele aspecte: "așa cum s-a statuat cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 33/2008, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În plus, regula electa una via, non datur recursus ad alteram a fost recunoscută de dreptul național raportat la necesitatea înlăturării riscului de a obține o dublă reparație pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu același drept, rațiunea instituirii respectivului principiu având, astfel, menirea preîntâmpinării pronunțării unor hotărâri contradictorii. Or, în speță, reclamanta a ales să-și valorifice prerogativele ce decurg din calitatea sa de succesor al fostului proprietar al imobilului revendicat pe calea dreptului comun, iar nu potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001." În acord cu cele reținute de instanța de revizuire, considerentele instanței de recurs relative la notificarea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 se impun în prezenta cauză, întrucât converg către concluzia că acest înscris nu este apt să determine o altă soluție decât cea pronunțată prin decizia revizuită, prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, neputând conduce la un fine de neprimire al acțiunii deduse judecății. Contrar susținerilor recurentei-revizuente, prin considerentele redate de instanța de revizuire în demersul de valorificare a prezumției lucrului judecat s-a dat dezlegare punctuală unei critici pe care chiar aceasta o dedusese judecății - pretinsa influență asupra judecății acțiunii în revendicare a notificării formulate de către reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, acestea având caracter decisiv pentru că justifică soluția adoptată, iar nu supraabundent. Lipsită de fundament este și critica prin care recurenta-revizuentă susține că prezumția lucrului judecat nu trebuia să fie aplicată de instanța de revizuire, întrucât aspectul litigios nu ar fi fost pus în discuția părților. Această susținere nu este reală, din moment ce instanța de recurs a răspuns chiar motivelor de recurs formulate de recurentă (revizuenta din prezenta cauză) și în susținerea cărora a fost depusă notificarea, ca înscris nou în etapa recursului. Având în vedere soluția ce se va da asupra recursului, Înalta Curte constată că nu se impune analiza susținerilor pe fondul cauzei, acestea vizând ipoteza în care, urmare a admiterii recursului, ar fi fost admisă cererea de revizuire, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauză. Fată de cele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate sunt nefondate, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de revizuenta B. S.R.L. urmează a fi respins. Constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte va obliga pe recurenta-revizuentă B. S.R.L. la plata sumei de 3.000 RON către intimata A., reprezentând cheltuieli de judecată dovedite prin chitanța și factura de la dosarul de recurs.