ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6887/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 3 aprilie 2009, reclamanții S.Ș., S.J.N. și S.N. au chemat în judecată Primăria Municipiului București, prin Primarul General, pentru ca prin sentința ce se va pronunța, aceasta să fie obligată la restituirea în natură a imobilului teren situat în str. M.B., sectorul 3, București, iar în situația în care imobilul teren nu mai este liber și este afectat de sarcini, pârâta să fie obligată la măsuri reparatorii în echivalent pentru întregul imobil a cărui valoare, reclamanții au apreciat-o la 1.200.000 euro. La data de 8 mai 2009, reclamanții au formulat cerere modificatoare, prin care au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului teren, precum și obligarea pârâtului la restituirea în natură sau prin echivalent a terenului în suprafață de 800 mp, în drept acțiunea fiind întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

și ale Legii nr. 10/2001. Învestit cu soluționarea cauzei, prin Sentința civilă nr. 327 din 17 februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu și a respins ca nefondat capătul de cerere vizând restituirea acestuia. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare transcris la data de 22 iulie 1925, S.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în București, str. R. și Șos. M.B. La data de 27 mai 1938, a fost emisă autorizația pentru construirea unei locuințe pe terenul situat în Șos. M.B. Imobilul anterior menționat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1986, la poziția nr. 71 din act, fiind înscriși autorii reclamanților și reclamanții.

Prin decretul menționat s-a dispus preluarea imobilului teren în suprafață de 646 mp, iar din Adresa nr. 3378 din 23 decembrie 2010 a rezultat că au fost acordate despăgubiri doar pentru construcție. Întrucât exproprierea imobilului teren s-a realizat fără plata unei despăgubiri către foștii proprietari, actul normativ contravine art. 480 C. civ., dar și art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România este parte, astfel încât prima instanță a reținut nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului teren situat în Șos. M.B., sector 3, București. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a făcut aplicarea problemei de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în cadrul recursului în interesul legii, respectiv cea a concursului dintre legea generală și specială.

A reținut instanța supremă că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum a fost și imobilul proprietatea reclamanților, s-a adoptat o lege specială, Legea nr. 10/2001, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c)). De asemenea, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

A concluzionat instanța supremă că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., dispoziții invocate și de reclamantă prin prezenta acțiune. S-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În speță, reclamanții au învederat că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991, fără însă a face vreo dovadă în acest sens. Totodată, a apreciat tribunalul, în raport cu modalitatea de preluare a imobilului, reclamanții nu sunt exceptați de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. S-a reținut că reclamanții nu au invocat și nici nu au demonstrat motive independente de voința lor ce i-au împiedicat să apeleze la legea specială, în condițiile și termenele stabilite de legiuitor. Împotriva acestei decizii au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul Municipiul București.

Reclamanții au susținut că, în mod greșit, instanța de fond a respins cel de-al doilea capăt de cerere, invocând Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în cadrul recursului în interesul legii, respectiv a concursului dintre legea generală și legea specială și reținând că reclamanții nu se află în situația în care operează principiul electa una via non datur recursus ad alteram. Deși reclamanții au invocat ca temei juridic al acțiunii și art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța nu a analizat această normă din Convenție. În conformitate cu prevederile acestui articol, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi silit de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dacă ar fi analizat textul articolului sus-menționat, în raport de prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României, instanța de fond ar fi putut observa că prioritate are norma din Convenție. În situația reclamanților este vorba de un bun în sensul art. 1 din protocolul menționat și, tocmai de aceea, trebuie să le fie asigurat acestora accesul la justiție. Pârâtul Municipiul București a susținut, în motivarea apelului său, că, în mod greșit, prima instanță a considerat că reclamanții justifică un interes în a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu.

Derularea procedurii reglementate prin Legea nr. 10/2001, text invocat și de reclamanți, presupune în mod necesar verificarea titlului în baza căruia imobilul a fost preluat sau a valabilității sale, respectiv a conformității acestuia cu dispozițiile în vigoare la data preluării. Competența de a se pronunța asupra acestor aspecte revine autorităților administrative implicate în aplicarea legii, iar instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile Legii nr. 247/2005, conform cărora imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie în natură, în condițiile acestei legi.

Imobilul a fost preluat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil legal constituit (legea ca mod de dobândire a proprietății) cu plata unor despăgubiri. În mod concret, prin aplicarea dispozițiilor acestui act normativ a fost stins dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu al fostului proprietar și s-a născut dreptul de proprietate în favoarea statului cu privire la imobil și, tocmai de aceea, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că actul normativ pus în discuție și-a produs efecte juridice depline la momentul edictării, imobilul în discuție fiind efectiv preluat în proprietatea statului, în baza unui titlu valabil legal constituit și cu plata unor despăgubiri.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 777A din 31 octombrie 2011, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți; a admis apelul pârâtului Municipiul București, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, ca fiind lipsit de interes; a menținut restul dispozițiilor sentinței. Curtea a apreciat că instanța de fond a respectat pe deplin principiul disponibilității procesului civil. Astfel, a fost avută în vedere atât maniera de formulare a cererii introductive de instanță, cât și precizarea ulterioară a acesteia, cauza fiind soluționată în funcție de obiectul ei, respectiv acțiune în revendicare formulată de către reclamanți, fiind aplicate și interpretate corect prevederile art. 330 C. proc.

civ., Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, care privește concursul dintre legea generală și legea specială în materia dedusă judecății. Prima instanță în mod corect a făcut trimitere la considerentele acestei decizii, în care se reține, cu putere obligatorie pentru instanțe, pe de o parte, faptul că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, precum și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Înalta Curte a mai arătat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este, însă, necesar a se analiza în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului. Prima instanță, prin prisma cadrului legal mai sus menționat, a respectat pe deplin dreptul reclamanților la un proces echitabil, examinând cererea acestora pe fond, analiza nefiind limitată la un fine de neprimire a cererii, cum ar fi fost respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

Având în vedere mecanismul comparării titlurilor de proprietate, Curtea a constatat că reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției, pe ale cărei dispoziții, de altfel, reclamanții și-au întemeiat acțiunea, nefiind în posesia unei hotărâri judecătorești anterioare prin care să se fi constatat cu putere executorie că statul nu are un titlu valabil în ceea ce privește bunul din litigiu (cauza Atanasiu c. României). Curtea a conchis că neavând un bun ori o speranță legitimă în accepțiunea blocului de convenționalitate care este concordant cu normele de drept intern, interesul reclamanților de a mai solicita constatarea valabilității titlului statului nu mai este actual, nici prin raportare la data de 3 aprilie 2009 și nici prin raportare la data soluționării apelului, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au făcut niciun demers nici pe calea procedurii speciale și nici pe calea dreptului comun, necesare succesului în acțiunea în revendicare pendinte.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanții S.Ș., S.N., S.J.N., invocând ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O primă critică a vizat faptul că reclamanții au un bun sau măcar o speranță legitimă în sensul art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens instanța de apel a ignorat faptul că autoarea reclamanților a fost deposedată abuziv de statul român și nu a primit nicio despăgubire. În sensul Convenției, privarea de un bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Autoarea lor a inițiat demersul de restituire în baza Legii nr. 18/1990, demers care a rămas fără rezultat.

Reclamanții critică și faptul că instanța de apel nu a cercetat cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului, considerând-o lipsită de interes. Analiza instanței de recurs: Confirmând parțial soluția fondului prin care tribunalul a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind restituirea imobilului teren situat în șos. M.B., sector 3, București și infirmând soluția privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra acestuia, în cadrul acțiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, așa încât criticile în acest sens nu sunt fondate, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, contrar susținerilor recurenților, soluționarea acțiunii în revendicare dedusă judecății nu urmează regulile clasice ale acțiunii în revendicare de drept comun, și anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părților după criteriul dreptului preferabil, ci regulile rezultând din aplicarea dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, este pe deplin aplicabilă în speță, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Tranșând raportul dintre Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945 și dreptul comun, în ceea ce privește posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în favoarea legii speciale, această decizie nu exclude, însă, admisibilitatea acțiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens, s-a dispus a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Aceste considerente ale instanței supreme au îndreptățit instanța de apel să cerceteze dacă dispozițiile Legii nr. 10/2001 contravin Convenției europene, fiind motivul pentru care a analizat în concret dacă modul în care Legea nr. 10/2001 este interpretată și aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea Convenției. Pentru aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamanților, instanța de apel a făcut, în mod corect, referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, în care s-a explicitat conținutul noțiunii, ca vizând atât un „bun actual", cât și o „speranță legitimă" de valorificare a dreptului de proprietate.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag.

83 - 87; cauza Porțeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). Urmare a Hotărârii Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale. Prin urmare, raportat la jurisprudența actuală a Curții Europene, nu pot fi primite criticile recurenților, potrivit cărora prin respingerea cererilor lor în revendicare ar suferi o privare de bun. Acesta deoarece recurenții nu sunt titularii unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, care să îi îndreptățească la restituire. Simpla constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, în condițiile legii speciale.

Totodată, recurenții nu au oferit o explicație temeinică a motivului pentru care au rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care le-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita restituirea bunului sau măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imposibilității restituirii acestuia în natură. În consecință, însăși atitudinea de pasivitate a acestora a contribuit hotărâtor la crearea actualei situații. Pe lângă considerentele expuse mai sus, trebuie menționat că instanța de contencios european a reamintit, în mod constant, în jurisprudența sa, că „speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (cauza Malhous contra Republicii Cehe).

Cu alte cuvinte, Convenția nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație, concretizată cel puțin „într-o speranță legitimă" de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul recurenților, pentru considerentele deja arătate. În acest context al analizei, nu poate fi primită nici cea de-a doua critică, întrucât ar fi prezentat interes constatarea nevalabilității titlului statului doar sub condiția inițierii procedurii Legii nr. 10/2001, în vederea valorificării unui drept de creanță, demers neinițiat de reclamanți, care nu au depus diligențele necesare în acest sens.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamanților nu este fondat, sens în care, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.Ș., S.N., S.J.N. împotriva Deciziei nr. 777 A din 31 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze de minori și familie. Irevocabilă. Procesat de GGC - AZ