ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6887/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6887/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 3 aprilie 2009, reclamanții S.Ș.,

S.J.N. și S.N. au chemat în judecată Primăria Municipiului București, prin

Primarul General, pentru ca prin sentința ce se va pronunța, aceasta să fie

obligată la restituirea în natură a imobilului teren situat în str. M.B.,

sectorul 3, București, iar în situația în care imobilul teren nu mai este liber

și este afectat de sarcini, pârâta să fie obligată la măsuri reparatorii în

echivalent pentru întregul imobil a cărui valoare, reclamanții au apreciat-o la

1.200.000 euro.

La data de 8 mai

2009, reclamanții au formulat cerere modificatoare, prin care au solicitat să

se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului teren, precum

și obligarea pârâtului la restituirea în natură sau prin echivalent a terenului

în suprafață de 800 mp, în drept acțiunea fiind întemeiată pe prevederile art.

480 C. civ. și ale Legii nr. 10/2001.

Învestit cu

soluționarea cauzei, prin Sentința civilă nr. 327 din 17 februarie 2011,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată,

a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu și

a respins ca nefondat capătul de cerere vizând restituirea acestuia.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare

transcris la data de 22 iulie 1925, S.I. a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilelor situate în București, str. R. și Șos. M.B.

La data de 27 mai

1938, a fost emisă autorizația pentru construirea unei locuințe pe terenul

situat în Șos. M.B.

Imobilul anterior

menționat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1986, la

poziția nr. 71 din act, fiind înscriși autorii reclamanților și reclamanții.

Prin decretul

menționat s-a dispus preluarea imobilului teren în suprafață de 646 mp, iar din

Adresa nr. 3378 din 23 decembrie 2010 a rezultat că au fost acordate

despăgubiri doar pentru construcție.

Întrucât exproprierea

imobilului teren s-a realizat fără plata unei despăgubiri către foștii

proprietari, actul normativ contravine art. 480 C. civ., dar și art. 17 pct. 1

și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România este parte,

astfel încât prima instanță a reținut nevalabilitatea titlului statului asupra

imobilului teren situat în Șos. M.B., sector 3, București.

Cu privire la cel

de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a făcut aplicarea problemei de drept

dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008,

pronunțată în cadrul recursului în interesul legii, respectiv cea a concursului

dintre legea generală și specială.

A reținut instanța

supremă că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, astfel cum a fost și imobilul proprietatea reclamanților,

s-a adoptat o lege specială, Legea nr. 10/2001, care prevede în ce condiții

aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite.

Legea specială se

referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele

preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii, cărora le permite să

păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c)).

De asemenea, Legea

nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și

anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

A concluzionat

instanța supremă că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., dispoziții invocate și

de reclamantă prin prezenta acțiune.

S-a apreciat că numai

persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către

chiriași.

În speță, reclamanții

au învederat că nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, ci al

Legii nr. 18/1991, fără însă a face vreo dovadă în acest sens. Totodată, a apreciat

tribunalul, în raport cu modalitatea de preluare a imobilului, reclamanții nu

sunt exceptați de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că

reclamanții nu au invocat și nici nu au demonstrat motive independente de

voința lor ce i-au împiedicat să apeleze la legea specială, în condițiile și

termenele stabilite de legiuitor.

Împotriva acestei

decizii au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul Municipiul București.

Reclamanții au

susținut că, în mod greșit, instanța de fond a respins cel de-al doilea capăt

de cerere, invocând Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în cadrul recursului în interesul legii, respectiv a concursului

dintre legea generală și legea specială și reținând că reclamanții nu se află

în situația în care operează principiul electa una via non datur recursus ad

alteram.

Deși reclamanții au

invocat ca temei juridic al acțiunii și art. 1 alin. (1) din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța nu a analizat

această normă din Convenție.

În conformitate cu

prevederile acestui articol, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi silit de proprietatea sa, decât

pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de

principiile generale ale dreptului internațional.

Dacă ar fi analizat

textul articolului sus-menționat, în raport de prevederile art. 20 alin. (2)

din Constituția României, instanța de fond ar fi putut observa că prioritate

are norma din Convenție.

În situația

reclamanților este vorba de un bun în sensul art. 1 din protocolul menționat

și, tocmai de aceea, trebuie să le fie asigurat acestora accesul la justiție.

Pârâtul Municipiul

București a susținut, în motivarea apelului său, că, în mod greșit, prima

instanță a considerat că reclamanții justifică un interes în a solicita să se

constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu.

Derularea procedurii

reglementate prin Legea nr. 10/2001, text invocat și de reclamanți, presupune

în mod necesar verificarea titlului în baza căruia imobilul a fost preluat sau

a valabilității sale, respectiv a conformității acestuia cu dispozițiile în

vigoare la data preluării.

Competența de a se

pronunța asupra acestor aspecte revine autorităților administrative implicate

în aplicarea legii, iar instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere

dispozițiile Legii nr. 247/2005, conform cărora imobilele preluate în mod

abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se

restituie în natură, în condițiile acestei legi.

Imobilul a fost

preluat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil legal constituit

(legea ca mod de dobândire a proprietății) cu plata unor despăgubiri.

În mod concret, prin

aplicarea dispozițiilor acestui act normativ a fost stins dreptul de

proprietate asupra imobilului din litigiu al fostului proprietar și s-a născut

dreptul de proprietate în favoarea statului cu privire la imobil și, tocmai de

aceea, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că actul

normativ pus în discuție și-a produs efecte juridice depline la momentul

edictării, imobilul în discuție fiind efectiv preluat în proprietatea statului,

în baza unui titlu valabil legal constituit și cu plata unor despăgubiri.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 777A din 31 octombrie 2011, a respins ca nefondat apelul formulat

de reclamanți; a admis apelul pârâtului Municipiul București, a schimbat în

parte sentința, în sensul că a respins capătul de cerere privind

nevalabilitatea titlului statului, ca fiind lipsit de interes; a menținut

restul dispozițiilor sentinței.

Curtea a apreciat că

instanța de fond a respectat pe deplin principiul disponibilității procesului

civil.

Astfel, a fost avută

în vedere atât maniera de formulare a cererii introductive de instanță, cât și

precizarea ulterioară a acesteia, cauza fiind soluționată în funcție de

obiectul ei, respectiv acțiune în revendicare formulată de către reclamanți,

fiind aplicate și interpretate corect prevederile art. 330 C. proc. civ.,

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii, care privește concursul dintre legea generală și

legea specială în materia dedusă judecății.

Prima instanță în mod

corect a făcut trimitere la considerentele acestei decizii, în care se reține,

cu putere obligatorie pentru instanțe, pe de o parte, faptul că legea specială

înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca

principiul să fie încorporat în textul legii speciale, precum și că aplicarea

unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aplicarea altor

dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă

sunt contrare convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere

drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Înalta Curte a mai

arătat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său

de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

Este, însă, necesar a

se analiza în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte,

atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să

se verifice pe fond dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare, nu are, la

rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară

prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în

același sens dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență

constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului

dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la

valoarea actuală de circulație a imobilului.

Prima instanță, prin

prisma cadrului legal mai sus menționat, a respectat pe deplin dreptul

reclamanților la un proces echitabil, examinând cererea acestora pe fond,

analiza nefiind limitată la un fine de neprimire a cererii, cum ar fi fost

respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

Având în vedere

mecanismul comparării titlurilor de proprietate, Curtea a constatat că

reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției, pe ale cărei dispoziții, de

altfel, reclamanții și-au întemeiat acțiunea, nefiind în posesia unei hotărâri

judecătorești anterioare prin care să se fi constatat cu putere executorie că

statul nu are un titlu valabil în ceea ce privește bunul din litigiu (cauza

Atanasiu c. României).

Curtea a conchis că

neavând un bun ori o speranță legitimă în accepțiunea blocului de

convenționalitate care este concordant cu normele de drept intern, interesul

reclamanților de a mai solicita constatarea valabilității titlului statului nu

mai este actual, nici prin raportare la data de 3 aprilie 2009 și nici prin

raportare la data soluționării apelului, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu

au făcut niciun demers nici pe calea procedurii speciale și nici pe calea dreptului

comun, necesare succesului în acțiunea în revendicare pendinte.

Împotriva deciziei

curții de apel au declarat recurs reclamanții S.Ș., S.N., S.J.N., invocând ca

temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică a

vizat faptul că reclamanții au un bun sau măcar o speranță legitimă în sensul

art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului. În acest sens instanța de apel a ignorat faptul că autoarea

reclamanților a fost deposedată abuziv de statul român și nu a primit nicio

despăgubire.

În sensul Convenției,

privarea de un bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Autoarea lor a

inițiat demersul de restituire în baza Legii nr. 18/1990, demers care a rămas

fără rezultat.

Reclamanții critică

și faptul că instanța de apel nu a cercetat cererea privind constatarea

nevalabilității titlului statului, considerând-o lipsită de interes.

Analiza instanței de

recurs:

Confirmând parțial

soluția fondului prin care tribunalul a respins, ca nefondat, capătul de cerere

privind restituirea imobilului teren situat în șos. M.B., sector 3, București

și infirmând soluția privind constatarea nevalabilității titlului statului

asupra acestuia, în cadrul acțiunii în revendicare promovată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea corectă a legii, așa încât criticile în acest sens nu sunt fondate,

nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Astfel, contrar

susținerilor recurenților, soluționarea acțiunii în revendicare dedusă

judecății nu urmează regulile clasice ale acțiunii în revendicare de drept

comun, și anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părților

după criteriul dreptului preferabil, ci regulile rezultând din aplicarea

dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect,

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs

în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, este pe deplin

aplicabilă în speță, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării,

potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la

data pronunțării deciziei.

Tranșând raportul

dintre Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor

preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945 și dreptul comun, în ceea

ce privește posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în

favoarea legii speciale, această decizie nu exclude, însă, admisibilitatea

acțiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de

un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la

justiție.

În acest sens, s-a

dispus a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Aceste considerente

ale instanței supreme au îndreptățit instanța de apel să cerceteze dacă

dispozițiile Legii nr. 10/2001 contravin Convenției europene, fiind motivul

pentru care a analizat în concret dacă modul în care Legea nr. 10/2001 este

interpretată și aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea

Convenției.

Pentru aprecierea

existenței unui „bun" în patrimoniul reclamanților, instanța de apel a

făcut, în mod corect, referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, în care s-a

explicitat conținutul noțiunii, ca vizând atât un „bun actual", cât și o

„speranță legitimă" de valorificare a dreptului de proprietate.

Se observă, în

jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit

pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu

cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio

abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al

noțiunii de „bun".

Astfel, dacă în

practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar

dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au

chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din

imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial" de a

obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de

pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83 - 87; cauza

Porțeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - Hotărârea

din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un

„bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143).

Urmare a Hotărârii

Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din

speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de

creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la

despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului

Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în

recunoașterea dreptului la restituire.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în

cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească

definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv

de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii

speciale.

Prin urmare, raportat

la jurisprudența actuală a Curții Europene, nu pot fi primite criticile

recurenților, potrivit cărora prin respingerea cererilor lor în revendicare ar

suferi o privare de bun.

Acesta deoarece

recurenții nu sunt titularii unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, care să îi îndreptățească la restituire.

Simpla constatare a

nevalabilității titlului statului asupra imobilului litigios poate valora doar

o recunoaștere a unui drept la despăgubire, în condițiile legii speciale.

Totodată, recurenții

nu au oferit o explicație temeinică a motivului pentru care au rămas în

pasivitate față de posibilitatea pe care le-o oferea legea specială de

reparație, aceea de a solicita restituirea bunului sau măsuri reparatorii prin

echivalent, în cazul imposibilității restituirii acestuia în natură.

În consecință, însăși

atitudinea de pasivitate a acestora a contribuit hotărâtor la crearea actualei

situații.

Pe lângă

considerentele expuse mai sus, trebuie menționat că instanța de contencios

european a reamintit, în mod constant, în jurisprudența sa, că „speranța de a

se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil

de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1" (cauza Malhous contra Republicii Cehe).

Cu alte cuvinte,

Convenția nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de

autoritățile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la

statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea

obligație, concretizată cel puțin „într-o speranță legitimă" de

redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul recurenților, pentru

considerentele deja arătate.

În acest context al

analizei, nu poate fi primită nici cea de-a doua critică, întrucât ar fi

prezentat interes constatarea nevalabilității titlului statului doar sub

condiția inițierii procedurii Legii nr. 10/2001, în vederea valorificării unui

drept de creanță, demers neinițiat de reclamanți, care nu au depus diligențele

necesare în acest sens.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamanților nu este

fondat, sens în care, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.Ș., S.N., S.J.N. împotriva

Deciziei nr. 777 A din 31 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze de minori și familie.

Irevocabilă.

Procesat

de GGC - AZ