ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6886/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6886/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1638 din 28

octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

fost admisă contestația formulată de reclamanta T.M. în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, s-a dispus anularea

dispoziției din 09 februarie 2009 și a fost obligat pârâtul să emită, în

favoarea petentei, dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii

în echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 303 m.p. și construcțiile

edificate pe acest teren și, în prezent, demolate, imobil situat în București,

str. M.B. (fostă L.) nr. 217 bis, sectorul 3, imposibil de restituit în natură.

A reținut Tribunalul

că, prin dispoziția contestată, a fost respinsă notificarea formulată de

reclamantă pentru restituirea în natură a imobilului sus-menționat, întrucât

exproprierea bunului s-a efectuat în baza Decretului nr. 41 din 22 februarie

1989, pe numele altui proprietar.

În cauză, s-a probat

calitatea de persoană îndreptățită a petentei, reținându-se că imobilul a fost

preluat în mod abuziv de către stat de la autorul acesteia, A.I., fiind

incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Deși, în cuprinsul

actului de preluare a imobilului, s-a făcut mențiunea că proprietarul bunului

este T.N.C., acesta figurând la poziția 97 din anexa în care sunt evidențiate

persoanele expropriate, nu rezultă că, ulterior anului 1985, autorul

reclamantei ar fi înstrăinat imobilul.

Potrivit notei de

reconstituire întocmite în dosarul administrativ, în prezent, întreaga

suprafață de teren este afectată de elemente de sistematizare, astfel că

imobilul nu poate fi restituit în natură.

A apreciat prima

instanță că, în speță, își găsesc aplicarea prevederile art. 10 alin. (1) și

art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (republicată, cu modificările aduse

prin Legea nr. 247/2005), în raport de care, în cazul imobilelor preluate în

mod abuziv și ale căror construcții edificate au fost demolate total sau

parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru

construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și

terenurile ocupate, măsurile se stabilesc prin echivalent; în situația în care

construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care

s-a dispus măsura ocupă terenul în întregime, persoana îndreptățită poate

obține măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul a

concluzionat că emitentul dispoziției contestate a făcut o aplicare greșită a

legii speciale de reparație, din dovezile administrate rezultând că autorul

petentei a fost proprietar la momentul preluării.

Împotriva sentinței a

promovat apel Municipiul București, prin Primarul General, criticând soluția

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă din

9 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului

situat în București, str. M.B., (fostă str. L.) a aparținut numitului Ș.N.,

potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 12 noiembrie

1890 de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

După decesul

autorului comun, dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție s-a

transmis fiicelor acestuia, pentru ca, ulterior, prin actul de împărțeală

voluntară nr. V2. din 05 martie 1920, bunul să devină proprietatea exclusivă a

numitei A.M. (născută N.); de pe urma acesteia au rămas ca moștenitori A.I. și N.O.

(certificat de moștenitor nr. M1. din 17 aprilie 1980), iar de pe urma lui N.O.

a rămas unic moștenitor A.I. (certificat de moștenitor nr. M2. din 24 mai 1985),

care a fost moștenit la rândul său de reclamanta T.M. (certificat de moștenitor

nr. M3. din 10 mai 2000).

Prin adresa nr. 437

din 28 ianuarie 2003, Primăria Sector 3 - Direcția Venituri, Impozite și Taxe

Locale confirmă împrejurarea că, în privința imobilului situat în str. L.

(fostă G.P.), sector 3, pentru care, în perioada 1952 - 1980, a fost impusă

numita N.M. (teren în suprafață de 300 m.p. și construcție), matricola a fost

rectificată succesiv, pe numele N.O. și A.I. după 1980, respectiv pe numele A.I.

după 1985 „pentru aceeași masă impozabilă”.

În raport de cele

arătate nu se poate reține că persoana care a formulat notificarea nu a anexat

și înscrisurile care probează dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv

calitatea de moștenitor al fostului proprietar.

A susținut apelantul

că actele anexate dosarului de notificare și depuse ulterior în faza procesuală

a fondului nu pot fi considerate doveditoare pentru deținerea imobilului, de

vreme ce, în cuprinsul decretului de expropriere, este evidențiat la rubrica

„persoană expropriată” numele altei persoane decât cel al autorului

contestatoarei.

Este adevărat că

dispozițiile actului normativ special de reparație stabilesc că persoana care

figurează în decretul de expropriere este presupusă că deține imobilul sub

titlu de proprietar, dar o atare soluție se circumscrie ipotezei inexistenței

unor dovezi care să ateste o altă situație juridică a bunului.

Or, în cauză, din

materialul probator administrat se desprinde concluzia că numitul T.N.C., pe

numele căruia a operat exproprierea, nu se regăsește printre subiectele care au

beneficiat de transmisiunea succesivă a bunului de la autorul comun și până la

autorul direct al reclamantei și nici ulterior, până la momentul incidenței

actului normativ de preluare a imobilului în proprietatea statului, aspect

confirmat și de lipsa evidențelor de natură fiscală ulterioare anului 1985.

Prin adresa nr. A1.

din 19 iunie 2003, Primăria municipiului București - Direcția Patrimoniu, Evidență

Proprietăți, Cadastru transmite că, potrivit evidențelor cadastrale întocmite în

anul 1986, imobilul situat în str. L., sector 3 (teren 215 m.p. din care 86 m.p.

construcție) este înscris cu titlu de proprietate particulară pe numele lui A.I.

și M.V.E. (posesori parcelă la data întocmirii evidențelor) și a fost trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 41 din 22 februarie 1989, în anexa

1, poziția 96 fiind înscrisă M.V.E.

Prin adresa nr. A2.

din 14 decembrie 2007, aceeași instituție arată că imobilul care, la nivelul anului

1940, era situat pe str. G.P., a fost înscris în evidențele cadastrale întocmite

în anul 1986 ca fiind situat pe str. L., cu titlu de proprietate particulară, pe

numele lui M.I. și M.V.E. (posesori parcelă) și a fost expropriat pe adresa

str. L. în temeiul Decretului nr. 41 din 22 februarie 1989, în anexa 1, fiind înscris

T.N.C.; totodată, se precizează că imobilul care, la nivelul anului 1940, era situat

pe str. G.P., a fost înscris în evidențele cadastrale întocmite în anul 1986 ca

fiind situat pe str. L., sector 3 și a fost expropriat cu aceeași adresă, în temeiul

aceluiași act normativ și pe numele aceleiași persoane.

Se constată din verificarea

conținutului relațiilor referitoare la situația juridică a imobilului situat la

momentul dobândirii de către autorul comun, Ș.N., pe str. L., că informațiile nu

sunt corelate și mai mult, că persoana care figurează înscrisă în actul de expropriere

nu apare menționată în vreo evidență întocmită ulterior anului 1985 în privința

imobilului în litigiu.

Pe de altă parte, din

cuprinsul adresei nr. A3. din 17 aprilie 2007 emisă de Societatea C.M.P. reiese

că, pentru spațiul situat în str. L., nu a fost întocmit contract de închiriere

cu I.C.R.A.L. T., dar că societatea a avut ca salariat pe numitul T.N.C.

Lipsa contractului de

închiriere pentru spațiul menționat este determinată de împrejurarea că locația

nu figurează în evidențele SC T. SA (aspect ce rezultă din adresa nr. A4./2006 dosar

fond), ceea ce nu exclude, însă, posibilitatea ca societatea să fi desfășurat activitatea

de profil la adresa respectivă, iar măsura exproprierii să vizeze persoana care

se afla la momentul de referință în imobil, astfel putând fi explicată și mențiunea

numelui salariatului în lista anexă a actului de expropriere.

În legătură cu necesitatea

administrării unor dovezi în scopul identificării imobilului, Curtea a apreciat

că, în cauză, înscrisurile anexate sunt lămuritoare sub acest aspect, imobilul fiind

delimitat în privința amplasamentului și întinderii sale, astfel cum rezultă și

din cuprinsul notei de reconstituire întocmite cu ocazia instrumentării dosarului

de notificare.

Nici cu privire la despăgubirile,

eventual, încasate de persoana îndreptățită nu există nelămuriri, de vreme ce, prin

adresa nr. A5. din 16 mai 2006, SC A. SA infirmă o astfel de ipoteză.

În sfârșit, soluționând

contestația, prima instanță a stabilit în sarcina intimatului obligația emiterii

dispoziției cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru

imobilul imposibil de restituit în natură, sens în care nu se poate reține că a

procedat la soluționarea în fond a notificării cu nesocotirea dispozițiilor de substanță

și de procedură cuprinse în actul normativ special de reparație.

În consecință, în temeiul

art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul

pârât.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, susținând

următoarele:

Hotărârea pronunțată a

fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de judecata a respins,

în mod eronat, ca nefondat, apelul Municipiului București, reținând, în considerentele

hotărârii pronunțate, faptul că, din verificarea conținutului relațiilor referitoare

la situația juridică a imobilului situat, la momentul dobândirii de către autorul

comun, Ș.N., pe str. L. se constată că aceste informații nu sunt corelate, iar persoana

care figurează în actul de expropriere nu apare menționată în vreo evidență ulterior

anului 1985 în privința imobilului în litigiu.

Pe de altă parte, s-a

considerat greșit că, din cuprinsul adresei nr. A3. din 17 aprilie 2007 emisă de

către Societatea C.M.P. ar reieși că, pentru spațiul situat în str. L. bis, nu e

întocmit contract de închiriere cu I.C.R.A.L. T., dar că societatea a avut ca salariat

pe numitul T.N.C.

În opinia instanței de

apel, lipsa contractului de închiriere pentru spațiul în discuție ar fi cauzată

de împrejurarea că locația nu figurează în evidențele SC T. SA, ceea nu exclude

însă posibilitatea ca societatea să fi desfășurat activitatea de profil la adresa

respectivă, iar măsura exproprierii să vizeze persoana care se afla la momentul

de referință în imobil, în acest fel putând fi explicată și mențiunea numelui salariatului

în anexa actului de expropriere.

De asemenea, în ceea ce

privește necesitatea administrării unor dovezi în scopul identificării imobilului,

instanța de apel a apreciat că, în cauză, înscrisurile anexate sunt lămuritoare

sub acest aspect, imobilul fiind delimitat în privința amplasamentului și întinderii

sale, astfel cum ar rezulta și din cuprinsul notei de reconstituire întocmite cu

ocazia instrumentării dosarului de notificare, fiind lămurită și chestiunea eventualelor

despăgubiri încasate de către persoana îndreptățită, în condițiile în care, prin

adresa nr. A5.din 16 mai 2006, SC A. SA ar fi infirmat această ipoteză (a încasării

despăgubirilor).

Nu în ultimul rând, instanța

de apel a concluzionat că instanța de fond, soluționând contestația, ar fi stabilit

în sarcina pârâtului obligația emiterii dispoziției cu propunere de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură, sens

în care nu s-ar putea reține că ar fi procedat la soluționarea în fond a notificării

cu nesocotirea dispozițiilor de substanță și de procedură cuprinse în actul normativ

special de reparație (Legea nr. 10/2001).

Soluția instanței de apel

este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, din examinarea actelor dosarului

administrativ format în urma notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, dar

și a dosarului cauzei, rezultă că dispoziția Primarului General al municipiului

București din 09 februarie 2009 a fost emisă în mod corect, în sensul respingerii

notificării intimatei-reclamante T.M.

În speță, nu s-a făcut

dovada deținerii proprietății notificate, în decretul de expropriere apărând o altă

persoană decât autorul reclamantei, și anume T.N.C. (de la care s-a preluat, în

proprietatea statului, imobilul litigios).

Actele depuse de către

intimata-contestatoare nu fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului

în litigiu, în sensul art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

În aceste condiții, soluția

instanței de apel apare ca fiind (dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 și H.G. nr. 498/2003).

Recurentul pârât a solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului declarat

de pârât, în sensul schimbării sentinței și respingerii contestației ca neîntemeiată.

În drept, cererea de recurs

a fost fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata reclamantă nu

a depus întâmpinare.

În raport de susținerile

formulate, Înalta Curte a pus în discuție excepția nulității recursului pentru neîncadrare

în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe

care o consideră întemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu

separat.

Astfel cum s-a arătat

în precedent, recurentul, în prima parte a cererii de recurs, redă în integralitate

considerentele deciziei atacate, fără să aducă, însă, critici de nelegalitate deciziei,

motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în fundamentarea

căii de atac fiind invocat în mod formal.

În partea finală a cererii,

recurentul susține că nu s-a dovedit deținerea proprietății notificate de către

autorul reclamantei, în raport de înscrierea unei alte persoane în decretul de expropriere,

precum și faptul că înscrisurile de la dosar nu fac dovada existenței dreptului

de proprietate în patrimoniul autorului.

Or, aceste critici pun

în discuție situația de fapt în raport de probele administrate în cauză, sub aspectul

calității de proprietar a autorului reclamantei, la data preluării, asupra imobilului

notificat, și nu mai pot fi examinate de prezenta instanță, față de structura actuală

a recursului.

Motivul de casare care

permitea reevaluarea situației de fapt în urma unei alte interpretări a probelor

administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin

art. I pct. 11.2 din O.U.G. nr. 138/2000.

Având în vedere aceste

considerente, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile recurentului nu

se încadrează în motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac exercitate, astfel încât,

în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat

de Municipiul București, prin Primarul General, neexistând motive care să poată

fi examinate și din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei

nr. din 9 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 noiembrie 2012.