ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6886/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1638 din 28 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă contestația formulată de reclamanta T.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, s-a dispus anularea dispoziției din 09 februarie 2009 și a fost obligat pârâtul să emită, în favoarea petentei, dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 303 m.p. și construcțiile edificate pe acest teren și, în prezent, demolate, imobil situat în București, str. M.B. (fostă L.) nr. 217 bis, sectorul 3, imposibil de restituit în natură.

A reținut Tribunalul că, prin dispoziția contestată, a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă pentru restituirea în natură a imobilului sus-menționat, întrucât exproprierea bunului s-a efectuat în baza Decretului nr. 41 din 22 februarie 1989, pe numele altui proprietar. În cauză, s-a probat calitatea de persoană îndreptățită a petentei, reținându-se că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat de la autorul acesteia, A.I., fiind incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Deși, în cuprinsul actului de preluare a imobilului, s-a făcut mențiunea că proprietarul bunului este T.N.C., acesta figurând la poziția 97 din anexa în care sunt evidențiate persoanele expropriate, nu rezultă că, ulterior anului 1985, autorul reclamantei ar fi înstrăinat imobilul.

Potrivit notei de reconstituire întocmite în dosarul administrativ, în prezent, întreaga suprafață de teren este afectată de elemente de sistematizare, astfel că imobilul nu poate fi restituit în natură. A apreciat prima instanță că, în speță, își găsesc aplicarea prevederile art. 10 alin. (1) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005), în raport de care, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile se stabilesc prin echivalent; în situația în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus măsura ocupă terenul în întregime, persoana îndreptățită poate obține măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul a concluzionat că emitentul dispoziției contestate a făcut o aplicare greșită a legii speciale de reparație, din dovezile administrate rezultând că autorul petentei a fost proprietar la momentul preluării. Împotriva sentinței a promovat apel Municipiul București, prin Primarul General, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă din 9 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. M.B., (fostă str. L.) a aparținut numitului Ș.N., potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1.

din 12 noiembrie 1890 de Tribunalul Ilfov, secția notariat. După decesul autorului comun, dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție s-a transmis fiicelor acestuia, pentru ca, ulterior, prin actul de împărțeală voluntară nr. V2. din 05 martie 1920, bunul să devină proprietatea exclusivă a numitei A.M. (născută N.); de pe urma acesteia au rămas ca moștenitori A.I. și N.O. (certificat de moștenitor nr. M1. din 17 aprilie 1980), iar de pe urma lui N.O. a rămas unic moștenitor A.I. (certificat de moștenitor nr. M2. din 24 mai 1985), care a fost moștenit la rândul său de reclamanta T.M. (certificat de moștenitor nr. M3. din 10 mai 2000). Prin adresa nr. 437 din 28 ianuarie 2003, Primăria Sector 3 - Direcția Venituri, Impozite și Taxe Locale confirmă împrejurarea că, în privința imobilului situat în str. L. (fostă G.P.), sector 3, pentru care, în perioada 1952 - 1980, a fost impusă numita N.M.

(teren în suprafață de 300 m.p. și construcție), matricola a fost rectificată succesiv, pe numele N.O. și A.I. după 1980, respectiv pe numele A.I. după 1985 „pentru aceeași masă impozabilă”. În raport de cele arătate nu se poate reține că persoana care a formulat notificarea nu a anexat și înscrisurile care probează dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv calitatea de moștenitor al fostului proprietar. A susținut apelantul că actele anexate dosarului de notificare și depuse ulterior în faza procesuală a fondului nu pot fi considerate doveditoare pentru deținerea imobilului, de vreme ce, în cuprinsul decretului de expropriere, este evidențiat la rubrica „persoană expropriată” numele altei persoane decât cel al autorului contestatoarei.

Este adevărat că dispozițiile actului normativ special de reparație stabilesc că persoana care figurează în decretul de expropriere este presupusă că deține imobilul sub titlu de proprietar, dar o atare soluție se circumscrie ipotezei inexistenței unor dovezi care să ateste o altă situație juridică a bunului. Or, în cauză, din materialul probator administrat se desprinde concluzia că numitul T.N.C., pe numele căruia a operat exproprierea, nu se regăsește printre subiectele care au beneficiat de transmisiunea succesivă a bunului de la autorul comun și până la autorul direct al reclamantei și nici ulterior, până la momentul incidenței actului normativ de preluare a imobilului în proprietatea statului, aspect confirmat și de lipsa evidențelor de natură fiscală ulterioare anului 1985. Prin adresa nr. A1.

din 19 iunie 2003, Primăria municipiului București - Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru transmite că, potrivit evidențelor cadastrale întocmite în anul 1986, imobilul situat în str. L., sector 3 (teren 215 m.p. din care 86 m.p. construcție) este înscris cu titlu de proprietate particulară pe numele lui A.I. și M.V.E. (posesori parcelă la data întocmirii evidențelor) și a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 41 din 22 februarie 1989, în anexa 1, poziția 96 fiind înscrisă M.V.E. Prin adresa nr. A2. din 14 decembrie 2007, aceeași instituție arată că imobilul care, la nivelul anului 1940, era situat pe str. G.P., a fost înscris în evidențele cadastrale întocmite în anul 1986 ca fiind situat pe str. L., cu titlu de proprietate particulară, pe numele lui M.I.

și M.V.E. (posesori parcelă) și a fost expropriat pe adresa str. L. în temeiul Decretului nr. 41 din 22 februarie 1989, în anexa 1, fiind înscris T.N.C.; totodată, se precizează că imobilul care, la nivelul anului 1940, era situat pe str. G.P., a fost înscris în evidențele cadastrale întocmite în anul 1986 ca fiind situat pe str. L., sector 3 și a fost expropriat cu aceeași adresă, în temeiul aceluiași act normativ și pe numele aceleiași persoane. Se constată din verificarea conținutului relațiilor referitoare la situația juridică a imobilului situat la momentul dobândirii de către autorul comun, Ș.N., pe str. L., că informațiile nu sunt corelate și mai mult, că persoana care figurează înscrisă în actul de expropriere nu apare menționată în vreo evidență întocmită ulterior anului 1985 în privința imobilului în litigiu.

Pe de altă parte, din cuprinsul adresei nr. A3. din 17 aprilie 2007 emisă de Societatea C.M.P. reiese că, pentru spațiul situat în str. L., nu a fost întocmit contract de închiriere cu I.C.R.A.L. T., dar că societatea a avut ca salariat pe numitul T.N.C. Lipsa contractului de închiriere pentru spațiul menționat este determinată de împrejurarea că locația nu figurează în evidențele SC T. SA (aspect ce rezultă din adresa nr. A4./2006 dosar fond), ceea ce nu exclude, însă, posibilitatea ca societatea să fi desfășurat activitatea de profil la adresa respectivă, iar măsura exproprierii să vizeze persoana care se afla la momentul de referință în imobil, astfel putând fi explicată și mențiunea numelui salariatului în lista anexă a actului de expropriere.

În legătură cu necesitatea administrării unor dovezi în scopul identificării imobilului, Curtea a apreciat că, în cauză, înscrisurile anexate sunt lămuritoare sub acest aspect, imobilul fiind delimitat în privința amplasamentului și întinderii sale, astfel cum rezultă și din cuprinsul notei de reconstituire întocmite cu ocazia instrumentării dosarului de notificare. Nici cu privire la despăgubirile, eventual, încasate de persoana îndreptățită nu există nelămuriri, de vreme ce, prin adresa nr. A5. din 16 mai 2006, SC A. SA infirmă o astfel de ipoteză. În sfârșit, soluționând contestația, prima instanță a stabilit în sarcina intimatului obligația emiterii dispoziției cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură, sens în care nu se poate reține că a procedat la soluționarea în fond a notificării cu nesocotirea dispozițiilor de substanță și de procedură cuprinse în actul normativ special de reparație.

În consecință, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, susținând următoarele: Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de judecata a respins, în mod eronat, ca nefondat, apelul Municipiului București, reținând, în considerentele hotărârii pronunțate, faptul că, din verificarea conținutului relațiilor referitoare la situația juridică a imobilului situat, la momentul dobândirii de către autorul comun, Ș.N., pe str. L. se constată că aceste informații nu sunt corelate, iar persoana care figurează în actul de expropriere nu apare menționată în vreo evidență ulterior anului 1985 în privința imobilului în litigiu.

Pe de altă parte, s-a considerat greșit că, din cuprinsul adresei nr. A3. din 17 aprilie 2007 emisă de către Societatea C.M.P. ar reieși că, pentru spațiul situat în str. L. bis, nu e întocmit contract de închiriere cu I.C.R.A.L. T., dar că societatea a avut ca salariat pe numitul T.N.C. În opinia instanței de apel, lipsa contractului de închiriere pentru spațiul în discuție ar fi cauzată de împrejurarea că locația nu figurează în evidențele SC T. SA, ceea nu exclude însă posibilitatea ca societatea să fi desfășurat activitatea de profil la adresa respectivă, iar măsura exproprierii să vizeze persoana care se afla la momentul de referință în imobil, în acest fel putând fi explicată și mențiunea numelui salariatului în anexa actului de expropriere.

De asemenea, în ceea ce privește necesitatea administrării unor dovezi în scopul identificării imobilului, instanța de apel a apreciat că, în cauză, înscrisurile anexate sunt lămuritoare sub acest aspect, imobilul fiind delimitat în privința amplasamentului și întinderii sale, astfel cum ar rezulta și din cuprinsul notei de reconstituire întocmite cu ocazia instrumentării dosarului de notificare, fiind lămurită și chestiunea eventualelor despăgubiri încasate de către persoana îndreptățită, în condițiile în care, prin adresa nr. A5.din 16 mai 2006, SC A. SA ar fi infirmat această ipoteză (a încasării despăgubirilor).

Nu în ultimul rând, instanța de apel a concluzionat că instanța de fond, soluționând contestația, ar fi stabilit în sarcina pârâtului obligația emiterii dispoziției cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură, sens în care nu s-ar putea reține că ar fi procedat la soluționarea în fond a notificării cu nesocotirea dispozițiilor de substanță și de procedură cuprinse în actul normativ special de reparație (Legea nr. 10/2001). Soluția instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, din examinarea actelor dosarului administrativ format în urma notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, dar și a dosarului cauzei, rezultă că dispoziția Primarului General al municipiului București din 09 februarie 2009 a fost emisă în mod corect, în sensul respingerii notificării intimatei-reclamante T.M.

În speță, nu s-a făcut dovada deținerii proprietății notificate, în decretul de expropriere apărând o altă persoană decât autorul reclamantei, și anume T.N.C. (de la care s-a preluat, în proprietatea statului, imobilul litigios). Actele depuse de către intimata-contestatoare nu fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în sensul art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003. În aceste condiții, soluția instanței de apel apare ca fiind (dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și H.G. nr. 498/2003). Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului declarat de pârât, în sensul schimbării sentinței și respingerii contestației ca neîntemeiată.

În drept, cererea de recurs a fost fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare. În raport de susținerile formulate, Înalta Curte a pus în discuție excepția nulității recursului pentru neîncadrare în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe care o consideră întemeiată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Astfel cum s-a arătat în precedent, recurentul, în prima parte a cererii de recurs, redă în integralitate considerentele deciziei atacate, fără să aducă, însă, critici de nelegalitate deciziei, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în fundamentarea căii de atac fiind invocat în mod formal. În partea finală a cererii, recurentul susține că nu s-a dovedit deținerea proprietății notificate de către autorul reclamantei, în raport de înscrierea unei alte persoane în decretul de expropriere, precum și faptul că înscrisurile de la dosar nu fac dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorului. Or, aceste critici pun în discuție situația de fapt în raport de probele administrate în cauză, sub aspectul calității de proprietar a autorului reclamantei, la data preluării, asupra imobilului notificat, și nu mai pot fi examinate de prezenta instanță, față de structura actuală a recursului. Motivul de casare care permitea reevaluarea situației de fapt în urma unei alte interpretări a probelor administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., a fost abrogat prin art. I pct. 11.2 din O.U.G. nr. 138/2000. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile recurentului nu se încadrează în motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac exercitate, astfel încât, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de Municipiul București, prin Primarul General, neexistând motive care să poată fi examinate și din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. din 9 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2012.