ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 87/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 87/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

sub nr. 6684/3/2011, reclamanta T.V., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul

București prin primar general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să

fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul-teren situat în București, sector 6, în cazul imposibilității

restituirii în natură, să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor bănești

pentru imobilul compus din teren situat în București, sector 6, despăgubiri

reprezentând valoarea de piață a imobilului, stabilită în urma efectuării unei

expertize judiciare.

În

motivarea cererii a arătat că, părinții săi, S.M. și S.G., au dobândit terenul

situat în București, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul

de Stat al Raionului Gh. Gheorghiu Dej din 19 iunie 1957, prin cumpărare de la

R.D.

Ulterior,

pe acest teren părinții săi au edificat o construcție, pe care mama sa, S.M., împreună

cu ea, în calitate de moștenitoare a tatălui său, au înstrăinat-o în anul 1972 prin

actul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat Sector 7 din 13

septembrie 1977 lui P.N. În același timp, terenul construit și neconstruit

proprietatea lor, a urmat regimul instituit prin art. 30 din Legea nr. 58/1974,

în vigoare la acea dată, intrând în proprietatea statului, fără nici o

despăgubire justă și prealabilă.

Reclamanta

a menționat că la nivelul anilor 2001 - 2002 nu putea formula notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001, deoarece în dispozițiile acesteia se specifică expres că

terenurile preluate de stat în temeiul Legii nr. 58/1974 nu fac obiectul legii.

Legiuitorul a soluționat astfel această problemă, ulterior. Abia prin H.G. nr. 250

din 07 martie 2007, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001, s-a specificat că: „Cât privește ipoteza în care, ulterior

înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai

apoi demolată, acesta din urmă, neavând dreptul/vocația de a obține titlu de

proprietate pe terenul aferent construcției cumpărate, regimul juridic al

acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței prezentei legi în favoarea

persoanei îndreptățite - proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea

statului”.

Însă,

la momentul în care prin Legea nr. 10/2001 a fost adusă această precizare -

2007 - reclamanta nu se mai afla în termenul prevăzut de lege pentru formularea

notificării, iar sesizarea privind necesitatea repunerii în termen a

persoanelor care cad sub incidența noilor reglementari a fost respinsă de

Curtea Constituțională. In aceste condiții, reclamanta consideră că dacă i s-ar

impune limitarea în sensul de a utiliza exclusiv procedura specială reglementată

de Legea nr. 10/2001, această limitare ar avea natura unei ingerințe în dreptul

ei de proprietate. Sancționarea în condițiile stabilite prin art. 22 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 a persoanelor care nu au formulat notificare în cadrul

termenului reglementat prin acest act normativ se circumscrie condiției ca

ingerința analizată să fie prevăzută de lege.

Scopul

urmărit prin edictarea Legii nr. 10/2001 a fost acela de a tranșa raporturile

juridice conflictuale legate de bunurile preluate abuziv, de a crea un cadru

juridic stabil în care raporturile socio-juridico-economice care se vor stabili

între participanții la circuitul civil să nu mai fie afectate de contestații la

legitimitatea preluării bunurilor de către stat și/sau a deținerii lor de

actualii posesori. Astfel fiind, și condiția ca ingerința analizată să aibă un

scop legitim apare ca fiind satisfăcută.

Nu

aceeași concluzie se poate reține din perspectiva condiției de respectare a

principiului proporționalității, arătând că, o măsură care reprezintă

o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între

cerințele de interes general ale comunității și imperativul protejării

drepturilor fundamentale ale individului. În special, trebuie să existe un

raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat

de orice măsură care privează o persoană de bunul sau.

Or, prin raportare la prevederile din

conținutul art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reclamanta arată că nu mai

este îndreptățită a obține vreo compensație pentru bunul revendicat, câtă vreme

nu a formulat în termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, notificare

prin care să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului. Practic,

în acest mod se produce o adevărată expropriere în fapt, având în vedere că nu

există vreun titlu valabil de proprietate al statului, și, în aceste condiții,

lipsa oricărei compensații nu este justificată de vreo împrejurare de excepție

care să justifice proporționalitatea între ingerința impusă și imperativul

respectării dreptului de proprietate pretins.

Astfel, dispozițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974

(abrogată) erau neconstituționale chiar în raport cu prevederile art. 36 alin.

(1) și (2) din Constituția în vigoare la data edictării legii, care ocroteau

dreptul de proprietate, situație în care nu se putea concepe o schimbare

legitimă a titularului dreptului de proprietate, decât dacă exista

consimțământul său, ori în lipsa acestuia, în cazuri prevăzute de legea

fundamentală, și oricum în schimbul unei despăgubiri (ceea ce nu s-a întâmplat

în speță). Trecerea în proprietatea statului a fost abuzivă, fiind contrară

dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., aflat în vigoare la data naționalizării,

și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era

parte.

A susținut că acțiunea promovată se

circumscrie și ipotezei art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., având

în vedere că instanța europeană a condamnat România pentru lipsa evaluării

juste și acordarea efectivă a prejudiciului suferit de foștii proprietari, prin

Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005, constatându-se ineficacitatea acestor legi

sub acest aspect. Statul Român a fost obligat să asigure, din punct de vedere

normativ și financiar, masuri reparatorii efective în favoarea proprietarilor

deposedați abuziv de bunurile lor în regimul politic trecut. S-a decis că, în lipsa

reacției Statului, numai restituirea bunului, sau în caz de imposibilitate,

plata unei indemnizații la valoarea de piață a proprietății, pe calea unei

acțiuni în justiție pe dreptul comun, reprezintă o satisfacție echitabilă și plasează

victima încălcării dreptului de proprietate în situația reparării prejudiciului

încercat prin pierderea proprietății, iar justul echilibru între exigențele

interesului general și cel al individului ar fi astfel atins, plasând părțile,

proprietar deposedat - stat, pe poziții de egalitate.

In aceasta situație, aplicarea Legii nr. 58/1974

trebuie calificată ca o preluare fără titlu în proprietatea statului, caz în care

lipsirea oricărei compensații ar produce o veritabilă expropriere în fapt. De

asemenea, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 20 din Constituția

României - conform cărora dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile

cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația

Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care

România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Având în vedere faptul că demersurile

administrative pentru redobândirea terenului ar fi fost lipsite de efect,

reclamanta consideră că prin lipsa de a beneficia de o despăgubire reală și efectivă,

i se încalcă continuu și nejustificat dreptul de proprietate, nerespectându-se

astfel art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

In drept, au fost invocate dispozițiile art.

480, 481, art. 998-999 C. civ., dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. și ale art. 1

din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

La data de 14 aprilie 2011, reclamanta T.V. a

depus la dosar cerere precizatoare arătând că suprafața de teren ce face

obiectul prezentei acțiuni este de 600 mp, pe care autorii săi au dobândit-o

după cum urmează: 300 mp, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de

Notariatul de Stat al Raionului Gh. Gheorghiu Dej din 19 iunie 1957

,

prin cumpărare de la R.D. și 300 mp prin înscrisul denumit «Chitanța»

încheiat în luna iulie 1969, tot prin cumpărare de la R.D.

În ședința publică de la 20 mai 2011,

reclamanta, prin avocat, a învederat instanței că pentru niciunul din cele două

terenuri revendicate nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și

că, cerere în revendicare a fost introdusă pe calea dreptului comun, conform

temeiului de drept indicat în acțiunea introductivă.

În ședința publică de la 7 octombrie 2010,

reclamanta a depus la dosar o nouă cerere precizatoare, indicând valoarea

obiectului litigiului la suma de 2.835.488 lei, precum și temeiul de drept

respectiv dispozițiile art. 6 alin. (6) din Noul C. civ. și dispozițiile art.

55 alin. (1), art. 557 alin. (2) și 3, coroborat cu art. 562 alin. (3), art. 563

alin. (1) și (3) și art. 566 din Noul C. civ. În privința valorii imobilelor,

reclamanta a depus la dosar două rapoarte de expertiză tehnică extrajudiciară,

întocmite de experții tehnici judiciari B.M. și T.P., din care, însă, a

rezultat o valoare a terenului în suprafață de 600 mp, la data introducerii acțiunii

- 28 ianuarie 2011, de 526.816 lei, respectiv, 566.194 lei.

În ședința publică de la 2 decembrie 2011,

tribunalul a reținut că temeiul de drept indicat în cererea precizatoare depusă

la data de 17 octombrie 2011 nu este incident în cauză, procedând la

soluționarea cauzei în conformitate cu dispozițiile legii în vigoare la

momentul introducerii cererii de chemare în judecată, conform considerentelor

menționate în încheierea de ședință de la acea dată. La același termen de

judecată, tribunalul a încuviințat administrarea probei cu expertiză judiciară

specialitatea topografie, cu obiectivele menționate în încheierea de ședință.

Raportul de expertiză a fost efectuat de

expertul judiciar E.S.A., împotriva acestuia formulând obiecțiuni ambele părți,

iar tribunalul a constatat că expertul nu a răspuns obiectivelor stabilite, dispunând

refacerea raportului, solicitare la care expertul desemnat în cauză nu a mai

răspuns, astfel încât tribunalul a dispus amendarea expertului în conformitate

cu dispozițiile art. 108

1

alin. (2) lit. c) C. proc. civ. și

înlocuirea acestuia, cu expertul judiciar Ș.I. Raportul de expertiză întocmit

de expertul Ș.I. a fost depus la dosar la data de 11 decembrie 2012, împotriva

acestuia niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni.

La

termenul de judecată din 29 martie 2013, reclamanta a depus la dosar o nouă

cerere precizatoare cuprinzând motive de fapt și de drept cu privire la

situația de fapt și juridică a suprafeței de teren de 300 mp, situată la adresa

din, sector 6 București și la revendicarea pe calea dreptului comun a acestui

teren, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiza tehnica întocmit

de ing. Ș.I. și în schițele emise de direcțiile de specialitate din cadrul

Primăriei municipiului București, însoțită de un set de înscrisuri.

Prin

sentința civilă nr. 760 din 05 aprilie 2013, Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a respins cererea precizată formulată de reclamanta T.V., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primarul general, ca

neîntemeiată.

În

pronunțarea acestei soluții, tribunalul a reținut, din analiza

actelor și lucrărilor dosarului, următoarea situație de fapt și de

drept

:

Prin

cererea dedusă judecății, astfel cum a fost precizată, întemeiată pe

dispozițiile art. 480, 481, 998 - 999 C. civ., art. 6 din C.E.D.O. și art. 1

din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., reclamanta a solicitat lăsarea în

deplină proprietate și liniștită posesie a terenului în suprafață de 600 mp,

dobândit de autorii săi, în următoarea modalitate: 300 mp prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 19 iunie 1957, prin cumpărare de la R.D. și 300 mp, prin

înscrisul denumit chitanță (sub semnătură privată), încheiat în luna iulie

1969, tot prin cumpărare de la R.D.

Tribunalul

a reținut că a fost învestit cu o cerere în revendicare, pe calea dreptului

comun, fără ca pentru vreunul din cele două terenuri, reclamanta să fi formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum a precizat, expres, în ședința

publică de la 20 mai 2011.

În

privința actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, pentru terenul

revendicat, tribunalul a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 19 iunie 1957, R.D., căsătorit, a vândut numiților S.M. și S.G.

un teren viran în suprafață de 300 mp, situat în București, cu următoarele

dimensiuni și vecinătăți: la răsărit cu str. C. pe 10 ml, la apus, loc viran pe

10 ml, la nord cu proprietate D.R. pe 30 mp, la sud cu proprietate B.G. pe 30 ml.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 septembrie 1977 S.M. și S.V.

au vândut numitului P.N. (V.M. și V.M., soți, având calitatea de procuratori de

fonduri potrivit mențiunilor din contract) construcția situată pe terenul din

București, formată din două camere și dependințe, terenul în suprafață de 300 mp,

pe care se afla această construcție, trecând în proprietatea Statului Român în

conformitate cu prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Potrivit

certificatului de moștenitor din 1977, S.G. a decedat, în calitate de

moștenitor a acestuia, rămânând S.V., fiica defunctului. Potrivit actelor de

stare civilă, S.V. s-a căsătorit la data de 22 iulie 1999, cu T.C.G. În masa

succesorală a defunctului S.G. este menționată cota indiviză de ½ din

imobilul situat în București, sector 7, compus în întregul lui din teren în

suprafață de 300 mp și clădirea situată pe acest teren, format din două camere

și dependințe, fiind dobândit de defunct cu soția sa S.M. în timpul căsătoriei

(divorțați la 12 decembrie 1973), prin cumpărare în baza actului de vânzare-cumpărare

autentificat din 19 iunie 1957, cealaltă cotă de ½ din imobil,

aparținând fostei soții S.M., conform art. 30 C. fam.

Numita

S.M. a decedat la data de 2 octombrie 2009, iar potrivit certificatului de

moștenitor eliberat la data de 4 august 2010, aceasta a fost moștenită de

reclamanta T.V., fiica defunctei.

Prin

chitanța sub semnătură privată încheiată în iulie 1969, R.D. a vândut numitei S.M.,

domiciliată în București, un teren viran în suprafață de 300 mp, situat în

București, sector 7, cu următoarele vecinătăți: la răsărit cu str. C., la apus

cu loc viran proprietar S.E., la nord cu proprietar H., iar la sud cu S.M., din

coroborarea vecinătăților actului autentic și chitanței sub semnătură privată,

rezultând că cele două terenuri de 300 mp sunt învecinate.

Referitor

la situația juridică a celor două terenuri, tribunalul a constatat din contractul

de vânzare-cumpărare din 13 septembrie 1977 că terenul în suprafață de 300 mp

situat în str. C. a trecut în proprietatea statului în conformitate cu prevederile

art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Cu

toate acestea, în Anexa Decretului nr. 242 din 3 octombrie 1987 de expropriere

a unor terenuri pentru realizarea obiectivului de investiții „Amenajarea râului

Dâmbovița în Municipiului București” - Tabelul cuprinzând proprietarii ale

căror imobile s-au expropriat și au trecut în proprietatea statului, la

numerele 13-14 sunt menționați V.M. și V.M., cu imobilul situat în București,

sector 6 București, compus din teren în suprafață de 270 mp, și construcție în

suprafață utilă de 80,50 mp, iar la numerele 14 - 15 este menționată B.P. cu

imobilul situat în București, sector 6 București, compus din teren în suprafață

de 260 mp, și construcție în suprafață utilă de 67,10 mp.

Totodată,

tribunalul reține din înscrisul intitulat Borderou din 3 noiembrie 1987 pentru

plata despăgubirilor exproprierii, ce reprezintă Anexă la Decretul nr. 201/1986,

că sunt menționați, în care în calitate de proprietari expropriați, V.M.

și V.M. pentru imobilul situat în str. C., în compunerea acestuia fiind trecută

doar construcția în suprafață utilă de 80,50 mp. Imobilul a fost demolat

conform procesului-verbal de predare-primire din 9 iulie 1986, stabilindu-se

despăgubiri pentru fiecare din cei doi coproprietari, cuantumul total fiind de

53.959 lei, suma fiind virată cu dispoziția de plată din 15 ianuarie 1987.

Tribunalul

a avut în vedere cererea numitului V. M. (file 31 dosar) datată 4 mai 1987, de

acordare a despăgubirilor în urma demolării care a avut loc la data de 1 iulie 1986

privind imobilul proprietate personală în, sector 6, pe verso-ul căreia este

consemnată următoarea mențiune: în procesul-verbal de evaluare din 6 iulie 1987,

poziția 13, a fost evaluată o suprafață de 270 mp teren și 80,50 mp util cu o

valoare de 54.634 lei, în evidențele secțiunii financiare figurând cu 100 mp

teren, iar din actele de proprietate s-a avizat 80,50 mp util. S-a procedat la

un calcul matematic și terenul de 270 mp a fost evaluat la 675 lei (2,50 lei/mp)

din cuantumul total al sumei de 54.634 lei fiind scăzută suma de 675 lei,

rămânând suma de 53.959 lei, așa cum este menționată și în borderoul din 3

noiembrie 1987.

Așadar,

numiții V. M. și M. au primit despăgubiri doar pentru construcția situată în

str. C. și în condițiile în care în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la

o dată anterioară aplicării celor două decrete de expropriere, respectiv la

data de 13 septembrie 1977 se menționează expres trecerea terenului în

suprafață de 300 mp în proprietatea statului conform prevederilor art. 30 alin.

(2) din Legea nr. 58/1974, tribunalul reținând că acesta a fost modul de

preluare, mențiunile făcute la punctele 13 - 14 din Anexa aflată la fila 50 din

dosar vizând în realitate doar construcția.

Tribunalul

a reținut că în conformitate cu raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză

de expertul Ș.I., care a avut în vedere inclusiv actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 25 iunie 1937 prin care numiții D. și D.R. au cumpărat terenul

în suprafață totală de 600 mp, relevat pe schița topografică conform măsurătorilor,

cu suprafața de 531 mp, cele două terenuri menționate în contractul de

vânzare-cumpărare din 1956 și în chitanța olografă încheiată în luna iulie 1969

au fost situate în str. C., având câte o suprafață de 261 mp, respectiv 270 mp,

suprafața totală fiind afectată de detalii de sistematizare, cu excepția unui

teren liber în suprafață de 184 mp.

Așadar,

pentru terenul ce a făcut obiectul chitanței sub semnătură privată situat în

str. C., tribunalul a avut în vedere că acesta a fost măsurat cu suprafața de

270 mp și, așa cum s-a arătat mai sus, în Anexa Decretului 242/1987 este

menționată în calitate de proprietar expropriat Bușcan Paraschiva.

Tribunalul

mai reține că, o dată cu ultima cerere precizatoare depusă la dosar de

reclamantă în ședința publică de la 29 martie 2013, a fost depus și înscrisul

intitulat „dovadă” încheiat la data de 16 mai 1986, la sediul Circa 10 Miliție,

prin care s-a procedat la restituirea către numita S.M. din București, sector

2, a următoarelor înscrisuri: una chitanță de mână încheiată între B.P. și S.M.;

una chitanță de mână încheiată între S.M. și V. M. și M., precum și alte

înscrisuri, acestea fiind ridicate de organele de miliție cu ocazia

percheziției domiciliare din anul 1985 efectuată în locuința numitei S.M.

Tribunalul

a apreciat că acest înscris se coroborează cu Anexa Decretului nr. 242/1987, în

sensul că, terenul din str. C., a fost dobândit de S.M. prin chitanță sub

semnătură privată, care, la rândul ei, l-a înstrăinat tot cu chitanță sub

semnătură privată numitei B.P., aceasta figurând în Anexa Decretului de

expropriere la numerele 14 - 15.

Prin

urmare, contrar celor arătate de reclamantă prin cererile depuse la dosar,

tribunalul constată că acest teren a fost expropriat și nu trecut în

proprietatea statului în baza dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea

nr. 58/1974, pentru o astfel de preluare fiind necesar să se fi încheiat un act

autentic de vânzare-cumpărare.

Tribunalul

reține ca fiind de notorietate faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr.

58/1974, pentru a se evita aplicarea acestui act normativ, sub aspectul

preluării abuzive de către stat a terenurilor aferente construcțiilor, care

puteau fi înstrăinate prin act autentic, se încheiau chitanțe sub semnătură

privată, pentru ca dobânditorii să primească în „proprietate” atât construcția,

cât și terenul aferent acesteia. Acesta este motivul pentru care în decretul de

expropriere numita B.P. apare în calitate de proprietar, atât asupra terenului,

cât și asupra construcției situată pe teren.

Prin

urmare, tribunalul consideră că, în lipsa unui act autentic translativ de

proprietate în privința terenului situat în str. C., care a fost dobândit de

autoarea reclamantei, S.M., prin chitanță sub semnătură privată, cererea

reclamantei de revendicare a acestui teren care în prezent nu se poate restitui

în natură, fiind afectat de elemente de sistematizare, reclamanta solicitând

acordarea de despăgubiri la valoarea de circulație a terenului de la pârâtul

Municipiul București, formulată pe calea dreptului comun, este vădit

neîntemeiată, reclamanta nejustificând din punct de vedere legal pretențiile

deduse judecății cu privire la acest teren. În concluzie, terenul nu poate fi

restituit în natură, întrucât reclamanta nu deține un titlu translativ de

proprietate autentic și nu există niciun temei legal de obligare a pârâtului

Municipiul București în cadrul acțiunii în revendicare la plata de despăgubiri.

Tribunalul

mai reține că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 permit a se

prezuma

,

în absența unor

probe contrare, că existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate,

a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar

în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,

după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că

deține imobilul sub nume de proprietar.

În

atare condiții, în care reclamanta, pe lângă faptul că nu a formulat o

notificare în baza Legii nr. 10/2001, nu era îndreptățită nici la măsurile

reparatorii prevăzute de acest act normativ, câtă vreme a înstrăinat imobilul

dobândit prin chitanță sub semnătură privată, situat în str. C., numitei B.P.,

iar aceasta figurează în calitate de proprietar expropriat în Anexa Decretului

de expropriere nr. 243/1987.

Tribunalul

a apreciat că nu poate fi reținută susținerea reclamantei potrivit căreia S.M.

ar fi înstrăinat doar construcția situată pe terenul de la numărul 95 A,

conform proceselor-verbale încheiate la 9 decembrie 1971 și la 15 octombrie 1984,

întrucât aceste două înscrisuri, au fost încheiate pentru stabilirea sumei

asigurate și a obligațiilor aferente imobilelor din str. C., la rubrica

proprietar fiind trecut R.D. - teren și B.P., iar procesul din 1971 a fost

încheiat pentru imobilul din str. C., la rubrica proprietar fiind trecută S.M.,

înscrisurile vizând în sine doar construcția. Acestea nu dovedesc în niciun caz

că terenul din str. C. a rămas în proprietatea numitei S.M.

În

ceea ce privește adresa din 24 ianuarie 2011, emisă de S.P.F.P.L. sector 6

București, reprezentând istoricul de rol privind imobilul ce a fost situat în

str. C., tribunalul a constat că pentru acesta din urmă este depusă doar

declarația din 30 noiembrie 1971 a numitei S.M., imobilul fiind compus din

teren în suprafață de 300 mp și construcție, realizată fără autorizație,

finalizată la data de 15 octombrie 1971, fără vreo altă mențiune privind rolul

fiscal, așa încât în condițiile în care înscrisul intitulat dovadă face

referire la chitanța de mână încheiată între B.P. și S.M. ridicată în anul 1985

și restituită în anul 1986, tribunalul a reținut că acest imobil a fost

înstrăinat numitei B.P., în totalitate, situație confirmată de Anexa Decretului

de expropriere nr. 242/1987.

În

aceea ce privește terenul din str. C., tribunalul reține că acesta a trecut în

proprietatea statului, în baza prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr.

58/1974, reclamanta susținând că nu putea formula o notificare la nivelul

anilor 2001 - 2002, în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece în dispozițiile

acesteia se specifica expres că terenurile preluate de stat în temeiul Legii nr.

58/1974 nu fac obiect de aplicare a legii. Tribunalul a considerat că susținerea

nu este întemeiată, întrucât în art. 8 alin. (1) din lege se prevede că, nu

intră sub incidența legii terenurile situate în extravilanul localităților la

data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim

juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991. Text legal

face referire la terenul aferent construcției cumpărate pentru care legiuitorul

de după anul 1989 a soluționat această problemă în favoarea dobânditorilor

construcțiilor, recunoscând acestora dreptul/vocația de a obține titluri de

proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărare, astfel că,

într-adevăr, aceste terenuri nu cad sub incidența legii.

Cât

privește ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea

dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată, acesta din urmă, neavând

dreptul/vocația de a obține titlu de proprietate pentru terenul aferent

construcției cumpărate, în baza art. 35 din Legea nr. 18/1991, regimul juridic

al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței Legii nr. 10/2001 în favoarea

persoanei îndreptățite - proprietar al terenului la data trecerii acestuia în

proprietatea statului.

Este

adevărat că această chestiune a fost lămurită abia prin Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

publicate la data de 3 aprilie 2007, împrejurare în raport de care se poate

aprecia că reclamanta nu putea formula o notificare în perioada anilor 2001 -

2002.

Însă,

tribunalul consideră că reclamanta putea emite o notificare după 3 aprilie 2007,

prin care să solicite repunerea în termenul de notificare, tocmai ca urmare a

lămuririi regimului juridic al categoriei de terenuri amintite mai sus, în

condițiile în care aceasta nu era exceptată expres de la aplicarea Legii nr.

10/2001 și nici nu a invocat circumstanțe mai presus de voința ei, pentru care

nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, măcar după data de 3

aprilie 2007.

În

această situație, tribunalul consideră că și pentru terenul din str. C., nu

există niciun temei juridic pentru care, în condițiile imposibilității de

restituire în natură conform expertizei administrate în cauză, reclamanta să

fie îndreptățită la despăgubiri din partea pârâtului Municipiul București, prin

primarul general în cadrul unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun

introdusă abia la data de 28 ianuarie 2011, dată până la care reclamanta s-a

aflat într-o vădită pasivitate în privința recunoașterii juridice a drepturilor

ce au aparținut autorilor ei.

Tribunalul

a avut în vedere și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în interesul legii, care a stabilit

cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, că atâta vreme cât pentru aceste imobile s-a

adoptat o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, care prevede în ce

condiții astfel de imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite,

nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar

aplica în concurs cu acesta.

Totodată

a avut în vedere circumstanțele concrete ale cauzei și prevederile legale

invocate de reclamantă, dar prin prisma dispozițiilor ce reglementează situația

imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Legea

nr. 10/2001, reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele

preluate fără titlu valabil, dar, pe de altă parte, instituie atât o procedură

administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să

limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele

preluate abuziv de stat. Câtă vreme Legea nr. 10/2001 permite acordarea de

măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, în

raport de situația de fapt reținută în cauză, tribunalul a apreciat că

acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun nu este întemeiată, fără a se

putea reține vreo încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenție, deoarece în cauză neexistând nici o neconcordanță între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așa

cum rezultă din jurisprudența sa în materie, C.E.D.O. a apreciat că simpla

solicitare de a obține un bun preluat de stat, nu reprezintă niciun bun actual

și nicio speranță legitimă (cauza Poenaru contra României).

Dat

fiind că reclamanta nu a formulat decât această primă cerere de revendicare a

imobilului, înregistrată la data de 28 ianuarie 2011, tribunalul a apreciat că

reclamanta a formulat doar o simplă solicitare, că nu deține un bun în sensul

Convenției și nici o speranță legitimă. Astfel, deși reclamanta avea două căi

procedurale pentru a obține retrocedarea imobilului, ea nu a depus nicio

diligență în acest sens, o perioadă îndelungată de timp și a ales să promoveze

prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481, art.

998-999 C. civ., art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la C.E.D.O.

Ca

atare, tribunalul apreciază că acțiunea în revendicare trebuie analizată în

raport de temeiurile de drept invocate de reclamantă, dar neputându-se face

abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001. În consecință, cauza de față nu

poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare

ale speței:

-

reclamanta, ca succesor în drepturi al fostului proprietar al imobilului, nu a

formulat o acțiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariției legii

speciale ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or,

jurisprudența C.E.D.O., consacră existența unui „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existența unei hotărâri

de retrocedare, pe care reclamantul nu a obținut-o mai înainte de apariția

legii speciale. Potrivit acestei jurisprudențe a instanței europene, există

diferențe esențiale între „simpla speranță de restituire” chiar îndreptățită

din punct de vedere moral și „speranța legitimă” bazată pe o dispoziție legală

sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în

dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din

Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.

-

reclamanta nu a urmat procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr.

10/2001, ieșind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut

autorilor săi, abia la 28 ianuarie 2011, prin formularea unei acțiuni

întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480 și 481, art. 998-999

C. civ. și C.E.D.O. - Primul Protocol Adițional.

În

vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit ( prin decizia nr. 33

din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca

pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii

speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În

interpretarea - din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern,

C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este

recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la

limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din

partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de

apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).

Tot

astfel, în practica sa recentă (decizia pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza

Atanasiu și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că

respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de

reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de

acces la o instanță” garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept

efectiv.

În consecință, din parcurgerea întregului

istoric al cauzei, rezultă că cererea de restituire a imobilului adresată de

reclamantă direct instanței și, față de imposibilitatea de restituire în

natură conform expertizei administrate în cauză, acordarea de despăgubiri de

către pârâtul Municipiul București, prin primarul general, cu ignorarea

dispozițiilor legii speciale de reparație, este neîntemeiată, neputându-se

reține că imposibilitatea acesteia de a-și exercita dreptul de proprietate

asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 (Decizia pilot nr. 12 octombrie 2010 - Cauza

Atanasiu și alții împotriva României).

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta

T.V., solicitând admiterea apelului, desființarea

sentinței civile nr. 760 din 05 aprilie 2013 și obligarea Municipiului

București, prin primarul general, sa-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul teren din sector 6 București, invocând în susținerea

apelului motive de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate.

Prin

Decizia civilă nr. 233/A din 05 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte

de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul formulat de

apelanta-reclamantă T.V. împotriva sentinței civile nr. 760 din 05 aprilie 2013,

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 6684/3/2011.

În

pronunțarea acestei soluții, curtea de apel a reținut următoarele

considerente:

Preliminar,

s-a avut în vedere că, prin apelul formulat, reclamanta solicită restituirea în

natură, în deplină proprietate și liniștită posesie a terenurilor din

Str. C. plecând de la premisa greșită că acestea sunt libere pentru

restituire, contrar probelor cauzei, respectiv expertizei judiciare refăcute și

a concluziilor orale și scrise ale apărătorului reclamantei de la judecata

cauzei la prima instanță cu privire la imposibilitatea obținerii în

natură a imobilului.

Pentru că

expertiza judiciară refăcută, administrată la prima instanță, relevă

imposibilitatea restituirii în natură de către pârât a terenurilor din str. C.,

iar apelanta-reclamantă nu a invocat nicio probă contrară în apelul formulat,

Curtea de Apel a arătat că proba concludentă în cauză pe acest aspect este

expertiza judiciară refăcută de la prima instanță realizată pe baza

dispozițiilor instanței de judecată supuse contradictorialității

părților și nu expertizele extrajudiciare, ce au avut ca scop fixat

de reclamantă evaluarea terenurilor. Așadar, corect și legal prima

instanță a reținut în urma expertizei judiciare că, din tot terenul

în litigiu, situat în str. C., doar 184 metri pătrați nu sunt

afectați direct de detalii de sistematizare și că nici această

suprafață de 184 mp nu poate fi supusă unei restituiri în natură deoarece

expertul judiciar a arătat că o asemenea restituire ar putea afecta apeductul

subteran existent în zonă și, în consecință, alimentarea cu apă a

populației.

Împotriva

expertizei judiciare reclamanta nu a formulat obiecțiuni la prima

instanță și nici nu a adus critici concrete în apel. Simpla

susținere a apelantei că terenul ar fi liber nu este susținută cu

niciun argument și este contrară expertizei judiciare refăcute care relevă

imposibilitatea restituirii terenurilor din str. C., în natură, de către pârât.

Curtea nu a reținut concluziile inițiale ale expertului judiciar,

împotriva căruia prima instanță a încuviințat obiecțiunile

pârâtului, deoarece acestea au fost invalidate în cursul procesului la prima

instanță. În expertiza refăcută s-a arătat că, din tot terenul în litigiu,

situat în str. C., doar 184 metri pătrați nu sunt afectați direct de

detalii de sistematizare și că nici această suprafață de 184 mp nu

poate fi supusă unei restituiri în natură deoarece o asemenea restituire ar

putea afecta apeductul subteran existent în zonă și, în consecință, alimentarea

cu apă a populației, reclamanta neformulând obiecțiuni împotriva

acestei expertize. Așadar, Curtea de Apel a reținut imposibilitatea

restituirii terenurilor din str. C. în natură de către pârât care nu poate

realiza lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a

terenului în litigiu afectat de detalii de sistematizare.

Curtea de

Apel a avut în vedere că, în mod nefondat, reclamanta a susținut că

procedura Legii nr. 10/2001 ar fi necesară numai în cazul imposibilității

restituirii în natură și respectiv pentru plata despăgubirilor pentru teren, în

sensul justificării acțiunii sale, introdusă la 28 ianuarie 2011 pe calea dreptului

comun, pentru revendicarea terenurilor în baza art. 480 din vechiul C. civ.

Dimpotrivă, însă, principiul Legii nr. 10/2001 este restituirea în natură

și, numai în subsidiar, când nu este posibilă restituirea în natură, legea

reglementează posibilitatea privind acordarea de despăgubiri. Acest lucru este

și lipsit de relevanță în cauza de față, deoarece prima

instanță nu a respins acțiunea reclamantei pe dreptul comun, pentru

revendicarea terenurilor în natură în baza art. 480 C. civ., ca inadmisibilă,

ci a procedat la analiza fondului cauzei, analiză în urma căreia a constatat că

cererea de chemare în judecată este neîntemeiată și, nu inadmisibilă.

Nedobândind

vreun drept de proprietate propriu asupra terenului din Strada C., în lipsa

încheierii unui contract valabil de vânzare-cumpărare în formă autentică

și pe bază de autorizație în anul 1969 (când a întocmit

antecontractul intitulat Chitanță, cu promitentul-vânzător R.D., care

menționează că trebuia urmat de perfectarea contractului de

vânzare-cumpărare între părți), reclamanta nu poate revendica în baza art.

480 C. civ. terenul din str. C. deoarece numai proprietarul poate introduce

acțiune în revendicare și nu promitentul-cumpărător care nu și-a

valorificat drepturile rezultate din antecontract pe baza art. 1073 C. civ.

față de promitentul-vânzător. Dimpotrivă, promitentul-cumpărător a

încheiat, la rândul său, antecontract de vânzare-cumpărare în favoarea

promitentei-cumpărătoare B.P. ce a dobândit dreptul de a obține transferul

dreptului de proprietate în baza art. 1073 C. civ., înlăturând astfel dreptul

apelantei-reclamante de a mai pretinde pentru sine perfectarea contractului de

vânzare-cumpărare pentru acest teren. Ca atare, nefondat invocă apelanta, drept

critică a sentinței pentru soluția respingerii cererii privind revendicarea

terenului, că terța B.P. nu s-a înscris la fisc cu imobilul, ci doar

reclamanta, în baza propriei declarații din 30 noiembrie 1971 în

privința terenului de 300 mp rezultat din chitanța încheiată cu R.D.

în 1969, precum și a construcției (fără autorizație) finalizată

la 15 octombrie 1971. Faptul că reclamanta s-a înscris la fisc în anul 1971 în

baza propriei declarații nu îi conferă un drept de proprietate deoarece

respectiva declarație nu constituie titlu de proprietate. Nici

certificatul de moștenitor de pe urma defunctului S.G., invocat de

reclamantă, nu face dovada dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, ci

doar dovada deschiderii succesiunii, transmiterii succesiunii, calității

de moștenitor și cotei de moștenire, nereprezentând act (titlu)

de proprietate față de pârâtul Municipiul București de la care

reclamanta revendică terenul, fără să prezinte vreun act de proprietate al său

ori al autorilor săi, pe teren.

Instanța

de apel a apreciat susținerea apelantei potrivit căreia, după demolarea

construcției, dreptul de folosință al numitei B.P. asupra terenului ar

fi încetat este lipsit de relevanță, pentru că încetarea dreptului de

folosință al unei terțe persoane nu reprezintă nașterea unui

titlu de proprietate pentru reclamantă pe teren, de vreme ce, reclamanta nu a

încheiat un contract de vânzare - cumpărare cu proprietarul R.D., ci a încheiat

numai antecontract de vânzare-cumpărare. Ceea ce a împiedicat-o pe reclamantă,

inclusiv după anul 1989, să acționeze împotriva cocontractantului din

înscrisul sub semnătură privată întocmit în anul 1969 (chitanță) pentru a

obține pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină

loc de contract de vânzare-cumpărare a terenului din str. C., conform art. 1073

C. civ., în favoarea sa sau să încheie cu cocontractantul R.D. un contract

valabil de vânzare-cumpărare, l-a constituit faptul că reclamanta a întocmit antecontractul

de vânzare-cumpărare în favoarea terței B.P. ce o atestată ca proprietară

la data exproprierii terenului de către stat din anul 1987.

Instanța

de apel reține că, în mod nefondat, apelanta-reclamantă susține că, tabelul

anexă a actului de expropriere din 1987 ar cuprinde numai construcția,

când, în realitate, cuprinde și terenul. Procesele-verbale din 9 decembrie

1971 privind pe S.M. și din 15 octombrie 1984 privind pe B.P., invocate de

apelanta-reclamantă, au fost întocmite pentru stabilirea sumelor asigurate,

așadar pentru asigurare de bunuri, și nu reprezintă titluri de proprietate

pentru teren. Facilitățile fiscale la asigurarea de bunuri nu nasc titluri

de proprietate, iar procesul-verbal din 9 decembrie 1971 nu face vreo dovadă de

drept de proprietate pentru reclamantă și autorii săi în anul 1978 când

terenul a fost expropriat de stat de la alt proprietar, nu de la

reclamantă/autorii acesteia. Faptul că terța B.P. ar fi obținut

despăgubiri la demolare numai pentru construcție, cum

susține-apelanta reclamantă este lipsit de relevanță de vreme ce, reclamantă

nu deține un titlu de proprietate pe terenul. Astfel, apelanta-reclamantă

nu poate obține, prin revendicare, în procesul de față, obligarea

pârâtului Municipiul București să-i lase acesteia în deplină proprietate

și liniștită posesie terenul din Str. C. pentru care nu a avut vreun drept

de proprietate, astfel încât cererea de revendicare a fost corect și legal

respinsă de prima instanță, ca neîntemeiată, conform art. 480 C. civ.

Se arată

că art. 492 C. civ. a fost invocat nejustificat de apelantă în susținerea

dreptului său de proprietate. Instanța de apel reține că art. 492,

este situat în „Secțiunea I- Despre dreptul de accesiune relativ la lucrurile

imobile”, respectiv după prevederile art. 489 potrivit căruia „Proprietatea

pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeței și a subfeței lui”, art. 490

potrivit căruia „Proprietarul poate face asupra pământului toate plantațiile și

clădirile ce găsește de cuviință, afară de excepțiile statornicite la capul

care tratează despre servituți” și art. 491 potrivit căruia „Proprietarul

poate face sub fața pământului toate construcțiile și săpăturile ce găsește de

cuviință, și trage din ele toate foloasele ce acestea ar produce, afară de

modificările prescrise de legi și regulamente privitoare la mine, precum și de

legile și regulamentele polițienești”. Textul art. 492 vizează proprietarul

terenului, care este cel ce poate pretinde un drept de accesiune pe

construcție. Proprietarul terenului se bucură de o prezumție relativă

de a fi și titularul dreptului de proprietate asupra construcției. Nu

proprietarul construcției ar putea pretinde un drept de proprietate pe

teren, ci proprietarul terenului ar putea pretinde un drept de proprietate pe

construcție pe baza prezumției relative. Astfel, art. 492 C. civ.

prevede: „Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra

pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu

cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”.

S-a avut

în vedere faptul că prima instanță nu a stabilit că acțiunea în revendicare ar

fi inadmisibilă, așa cum susține apelanta indicând Legea nr. 10/2001 ca un fine

de neprimire, ci în ampla motivare a fost relevată netemeinicia acțiunii în

revendicare pentru terenurile din str. C. în speță, acțiunea în revendicare,

pe dreptul comun, nu a fost declarată inadmisibilă nici de instanța de

apel ci, dimpotrivă, prin încheierea de ședință din 07 noiembrie 2013 a fost

respinsă această excepție de inadmisibilitate.

Se

reține nefondată susținerea apelantei potrivit căreia, în temeiul Legii

nr. 10/2001, nu ar fi avut deschis accesul de a formula notificare deoarece legea

specială ar fi exceptat terenurile ce intraseră în câmpul de aplicare al art. 30

din Legea nr. 58/1974. Curtea de Apel reține mai întâi că, potrivit probelor

administrate deja în dosarul primei instanțe, față de terenul din

Str. C., critica apelantei referitoare la art. 30 din Legea nr. 58/1974 nu are

relevanță, probele demonstrând că acesta a fost exclusiv expropriat de

stat în 1987 și că în privința lui nu s-a făcut vreodată aplicarea art.

30 din Legea nr. 58/1974. Cu privire la terenul din Str. C., Curtea de Apel reține

că art. 8 din Legea nr. 10/2001, care limita sfera de aplicare, nu făcea

această exceptare. Textul excepta doar imobilele situate în extravilanul

localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și pe

cele al căror regim juridic a fost reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991

și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor agricole și celor forestiere, și care au fost solicitate

potrivit prevederilor acestor legi speciale.

Sub

aspectul posibilității reclamantei de a introduce notificare în baza Legii

nr. 10/2001, prezintă relevanță dispozițiile Legii nr. 10/2001

așa cum s-au găsit în vigoare pe durata termenelor reglementate de aceasta,

deoarece precizările ultimelor norme de aplicare a acestei Legi au

incidență încă de la data intrării în vigoare a Legii pe care o

interpretează.

Așadar,

accesul reclamantei la judecată a putut fi exercitat atât în baza dreptului

comun, cât și în baza Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă la intrarea în

vigoare stabilind, în plus, și o facilitate de opțiune pentru cei ce

se considerau îndreptățiți la restituirea unor imobile, fără a fi obligați

să renunțe la dreptul comun și să acționeze la instanță pe

calea ei, ci a dat dreptul de a suspenda judecata demarată pe calea dreptului

comun și de a acționa pe calea mai favorabilă a legii speciale, sens

în care instanța de apel a evocat conținutul articolului 46 din Legea

nr. 10/2001.

S-a

reținut de instanța de apel faptul că, H.G. nr. 498/2003 nu a limitat

accesul reclamantei să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001, întrucât

deși actul normativ nu cuprindea, expressis verbis, ipoteza terenului

preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974 când construcția a

fost demolată, însă soluția formulării notificării se regăsea în

prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care permitea a se acționa

și în această ipoteză.

Astfel, H.G.

nr. 498/2003 nu a exclus de la aplicarea Legii nr. 10/2001 terenurile pentru

care se aplicaseră în trecut prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974 în

ipoteza când construcțiile de pe aceste terenuri au fost demolate. Normele

de aplicare a legii se impun a fi interpretate, prin corelare, în sensul

posibilității formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 privind terenul

preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, în ipoteza când

construcția de pe acesta a fost demolată.

Faptul că

H.G. nr. 250/2007 a precizat expres, ca intrând în câmpul de aplicare a Legii nr.

10/2001, terenurile pentru care se aplicaseră în trecut prevederile art. 30 din

Legea nr. 58/1974 în ipoteza în care construcțiile de pe acestea fuseseră

demolate nu înseamnă în niciun caz că acestea nu fuseseră reglementate prin Legii

nr. 10/2001 al cărei conținut legislativ și ale cărei norme de

aplicare nu exceptau terenurile pe care se aplicaseră anterior prevederile art.

30 din Legea nr. 58/1974, iar construcțiile de pe acestea fuseseră

demolate. Așadar terenurile pentru care se aplicaseră în trecut prevederile

art. 30 din Legea nr. 58/1974 și ale căror construcții au fost

demolate intraseră în câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001 încă de la

intrarea sa în vigoare din anul 2001 și fără intermitențe (care nu le

excepta la art. 8 decât pe cele din extravilan și pe cele ce intraseră în

aplicarea legilor fondului funciar și fuseseră solicitate pe baza acelor

legi).

S-a

apreciat a fi corectă susținerea apelantei potrivit căreia după anul 1989

legiuitorul a soluționat problema terenurilor în favoarea dobânditorului

construcției situată pe acestea, astfel: prin prevederile art. 36 din Legea nr.

18/1991(art. 35 în redactarea inițială a Legii), ce nu au legătură cu

speța de față deoarece acestea nu reglementau situația când

construcția a fost demolată, și prin prevederile art. 1073 C. civ. pe

baza cărora dobânditorii construcțiilor au acționat, pe

cocontractanții lor cu privire la terenuri, în judecată, unde au

obținut hotărâri judecătorești ținând loc de act autentic de

vânzare-cumpărare a terenului.

S-a

reținut că prima instanță a dispus corect și legal respingerea acțiunii

în revendicare pentru ambele terenuri pentru lipsa dreptului de proprietate

pentru reclamantă în acțiunea în revendicare în sensul că nu a dovedit că este

proprietara celor două terenuri preluate abuziv de stat, în anul 1987, prin

expropriere. Pentru teren reclamanta nu a justificat niciun titlu de

proprietate în favoarea sa până în anul 1987 când terenu