ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 87/2015

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 6684/3/2011, reclamanta T.V., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin primar general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren situat în București, sector 6, în cazul imposibilității restituirii în natură, să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor bănești pentru imobilul compus din teren situat în București, sector 6, despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului, stabilită în urma efectuării unei expertize judiciare.

În motivarea cererii a arătat că, părinții săi, S.M. și S.G., au dobândit terenul situat în București, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Raionului Gh. Gheorghiu Dej din 19 iunie 1957, prin cumpărare de la R.D. Ulterior, pe acest teren părinții săi au edificat o construcție, pe care mama sa, S.M., împreună cu ea, în calitate de moștenitoare a tatălui său, au înstrăinat-o în anul 1972 prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat Sector 7 din 13 septembrie 1977 lui P.N. În același timp, terenul construit și neconstruit proprietatea lor, a urmat regimul instituit prin art. 30 din Legea nr. 58/1974, în vigoare la acea dată, intrând în proprietatea statului, fără nici o despăgubire justă și prealabilă.

Reclamanta a menționat că la nivelul anilor 2001 - 2002 nu putea formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece în dispozițiile acesteia se specifică expres că terenurile preluate de stat în temeiul Legii nr. 58/1974 nu fac obiectul legii. Legiuitorul a soluționat astfel această problemă, ulterior. Abia prin H.G. nr. 250 din 07 martie 2007, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, s-a specificat că: „Cât privește ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată, acesta din urmă, neavând dreptul/vocația de a obține titlu de proprietate pe terenul aferent construcției cumpărate, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței prezentei legi în favoarea persoanei îndreptățite - proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului”.

Însă, la momentul în care prin Legea nr. 10/2001 a fost adusă această precizare - 2007 - reclamanta nu se mai afla în termenul prevăzut de lege pentru formularea notificării, iar sesizarea privind necesitatea repunerii în termen a persoanelor care cad sub incidența noilor reglementari a fost respinsă de Curtea Constituțională. In aceste condiții, reclamanta consideră că dacă i s-ar impune limitarea în sensul de a utiliza exclusiv procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, această limitare ar avea natura unei ingerințe în dreptul ei de proprietate. Sancționarea în condițiile stabilite prin art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a persoanelor care nu au formulat notificare în cadrul termenului reglementat prin acest act normativ se circumscrie condiției ca ingerința analizată să fie prevăzută de lege.

Scopul urmărit prin edictarea Legii nr. 10/2001 a fost acela de a tranșa raporturile juridice conflictuale legate de bunurile preluate abuziv, de a crea un cadru juridic stabil în care raporturile socio-juridico-economice care se vor stabili între participanții la circuitul civil să nu mai fie afectate de contestații la legitimitatea preluării bunurilor de către stat și/sau a deținerii lor de actualii posesori. Astfel fiind, și condiția ca ingerința analizată să aibă un scop legitim apare ca fiind satisfăcută. Nu aceeași concluzie se poate reține din perspectiva condiției de respectare a principiului proporționalității, arătând că, o măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativul protejării drepturilor fundamentale ale individului.

În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de bunul sau. Or, prin raportare la prevederile din conținutul art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reclamanta arată că nu mai este îndreptățită a obține vreo compensație pentru bunul revendicat, câtă vreme nu a formulat în termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, notificare prin care să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului. Practic, în acest mod se produce o adevărată expropriere în fapt, având în vedere că nu există vreun titlu valabil de proprietate al statului, și, în aceste condiții, lipsa oricărei compensații nu este justificată de vreo împrejurare de excepție care să justifice proporționalitatea între ingerința impusă și imperativul respectării dreptului de proprietate pretins.

Astfel, dispozițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 (abrogată) erau neconstituționale chiar în raport cu prevederile art. 36 alin. (1) și (2) din Constituția în vigoare la data edictării legii, care ocroteau dreptul de proprietate, situație în care nu se putea concepe o schimbare legitimă a titularului dreptului de proprietate, decât dacă exista consimțământul său, ori în lipsa acestuia, în cazuri prevăzute de legea fundamentală, și oricum în schimbul unei despăgubiri (ceea ce nu s-a întâmplat în speță). Trecerea în proprietatea statului a fost abuzivă, fiind contrară dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., aflat în vigoare la data naționalizării, și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.

A susținut că acțiunea promovată se circumscrie și ipotezei art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., având în vedere că instanța europeană a condamnat România pentru lipsa evaluării juste și acordarea efectivă a prejudiciului suferit de foștii proprietari, prin Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005, constatându-se ineficacitatea acestor legi sub acest aspect. Statul Român a fost obligat să asigure, din punct de vedere normativ și financiar, masuri reparatorii efective în favoarea proprietarilor deposedați abuziv de bunurile lor în regimul politic trecut.

S-a decis că, în lipsa reacției Statului, numai restituirea bunului, sau în caz de imposibilitate, plata unei indemnizații la valoarea de piață a proprietății, pe calea unei acțiuni în justiție pe dreptul comun, reprezintă o satisfacție echitabilă și plasează victima încălcării dreptului de proprietate în situația reparării prejudiciului încercat prin pierderea proprietății, iar justul echilibru între exigențele interesului general și cel al individului ar fi astfel atins, plasând părțile, proprietar deposedat - stat, pe poziții de egalitate. In aceasta situație, aplicarea Legii nr. 58/1974 trebuie calificată ca o preluare fără titlu în proprietatea statului, caz în care lipsirea oricărei compensații ar produce o veritabilă expropriere în fapt.

De asemenea, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 20 din Constituția României - conform cărora dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. Având în vedere faptul că demersurile administrative pentru redobândirea terenului ar fi fost lipsite de efect, reclamanta consideră că prin lipsa de a beneficia de o despăgubire reală și efectivă, i se încalcă continuu și nejustificat dreptul de proprietate, nerespectându-se astfel art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, 481, art. 998-999 C. civ., dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. și ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. La data de 14 aprilie 2011, reclamanta T.V. a depus la dosar cerere precizatoare arătând că suprafața de teren ce face obiectul prezentei acțiuni este de 600 mp, pe care autorii săi au dobândit-o după cum urmează: 300 mp, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Raionului Gh. Gheorghiu Dej din 19 iunie 1957 , prin cumpărare de la R.D. și 300 mp prin înscrisul denumit «Chitanța» încheiat în luna iulie 1969, tot prin cumpărare de la R.D. În ședința publică de la 20 mai 2011, reclamanta, prin avocat, a învederat instanței că pentru niciunul din cele două terenuri revendicate nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și că, cerere în revendicare a fost introdusă pe calea dreptului comun, conform temeiului de drept indicat în acțiunea introductivă.

În ședința publică de la 7 octombrie 2010, reclamanta a depus la dosar o nouă cerere precizatoare, indicând valoarea obiectului litigiului la suma de 2.835.488 lei, precum și temeiul de drept respectiv dispozițiile art. 6 alin. (6) din Noul C. civ. și dispozițiile art. 55 alin. (1), art. 557 alin. (2) și 3, coroborat cu art. 562 alin. (3), art. 563 alin. (1) și (3) și art. 566 din Noul C. civ. În privința valorii imobilelor, reclamanta a depus la dosar două rapoarte de expertiză tehnică extrajudiciară, întocmite de experții tehnici judiciari B.M. și T.P., din care, însă, a rezultat o valoare a terenului în suprafață de 600 mp, la data introducerii acțiunii - 28 ianuarie 2011, de 526.816 lei, respectiv, 566.194 lei.

În ședința publică de la 2 decembrie 2011, tribunalul a reținut că temeiul de drept indicat în cererea precizatoare depusă la data de 17 octombrie 2011 nu este incident în cauză, procedând la soluționarea cauzei în conformitate cu dispozițiile legii în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, conform considerentelor menționate în încheierea de ședință de la acea dată. La același termen de judecată, tribunalul a încuviințat administrarea probei cu expertiză judiciară specialitatea topografie, cu obiectivele menționate în încheierea de ședință.

Raportul de expertiză a fost efectuat de expertul judiciar E.S.A., împotriva acestuia formulând obiecțiuni ambele părți, iar tribunalul a constatat că expertul nu a răspuns obiectivelor stabilite, dispunând refacerea raportului, solicitare la care expertul desemnat în cauză nu a mai răspuns, astfel încât tribunalul a dispus amendarea expertului în conformitate cu dispozițiile art. 108 1 alin. (2) lit. c) C. proc. civ. și înlocuirea acestuia, cu expertul judiciar Ș.I. Raportul de expertiză întocmit de expertul Ș.I. a fost depus la dosar la data de 11 decembrie 2012, împotriva acestuia niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni.

La termenul de judecată din 29 martie 2013, reclamanta a depus la dosar o nouă cerere precizatoare cuprinzând motive de fapt și de drept cu privire la situația de fapt și juridică a suprafeței de teren de 300 mp, situată la adresa din, sector 6 București și la revendicarea pe calea dreptului comun a acestui teren, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiza tehnica întocmit de ing. Ș.I. și în schițele emise de direcțiile de specialitate din cadrul Primăriei municipiului București, însoțită de un set de înscrisuri. Prin sentința civilă nr. 760 din 05 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea precizată formulată de reclamanta T.V., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primarul general, ca neîntemeiată.

În pronunțarea acestei soluții, tribunalul a reținut, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, următoarea situație de fapt și de drept : Prin cererea dedusă judecății, astfel cum a fost precizată, întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481, 998 - 999 C. civ., art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., reclamanta a solicitat lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului în suprafață de 600 mp, dobândit de autorii săi, în următoarea modalitate: 300 mp prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iunie 1957, prin cumpărare de la R.D. și 300 mp, prin înscrisul denumit chitanță (sub semnătură privată), încheiat în luna iulie 1969, tot prin cumpărare de la R.D.

Tribunalul a reținut că a fost învestit cu o cerere în revendicare, pe calea dreptului comun, fără ca pentru vreunul din cele două terenuri, reclamanta să fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum a precizat, expres, în ședința publică de la 20 mai 2011. În privința actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, pentru terenul revendicat, tribunalul a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iunie 1957, R.D., căsătorit, a vândut numiților S.M. și S.G. un teren viran în suprafață de 300 mp, situat în București, cu următoarele dimensiuni și vecinătăți: la răsărit cu str. C. pe 10 ml, la apus, loc viran pe 10 ml, la nord cu proprietate D.R. pe 30 mp, la sud cu proprietate B.G.

pe 30 ml. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 septembrie 1977 S.M. și S.V. au vândut numitului P.N. (V.M. și V.M., soți, având calitatea de procuratori de fonduri potrivit mențiunilor din contract) construcția situată pe terenul din București, formată din două camere și dependințe, terenul în suprafață de 300 mp, pe care se afla această construcție, trecând în proprietatea Statului Român în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Potrivit certificatului de moștenitor din 1977, S.G. a decedat, în calitate de moștenitor a acestuia, rămânând S.V., fiica defunctului. Potrivit actelor de stare civilă, S.V. s-a căsătorit la data de 22 iulie 1999, cu T.C.G.

În masa succesorală a defunctului S.G. este menționată cota indiviză de ½ din imobilul situat în București, sector 7, compus în întregul lui din teren în suprafață de 300 mp și clădirea situată pe acest teren, format din două camere și dependințe, fiind dobândit de defunct cu soția sa S.M. în timpul căsătoriei (divorțați la 12 decembrie 1973), prin cumpărare în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iunie 1957, cealaltă cotă de ½ din imobil, aparținând fostei soții S.M., conform art. 30 C. fam. Numita S.M. a decedat la data de 2 octombrie 2009, iar potrivit certificatului de moștenitor eliberat la data de 4 august 2010, aceasta a fost moștenită de reclamanta T.V., fiica defunctei.

Prin chitanța sub semnătură privată încheiată în iulie 1969, R.D. a vândut numitei S.M., domiciliată în București, un teren viran în suprafață de 300 mp, situat în București, sector 7, cu următoarele vecinătăți: la răsărit cu str. C., la apus cu loc viran proprietar S.E., la nord cu proprietar H., iar la sud cu S.M., din coroborarea vecinătăților actului autentic și chitanței sub semnătură privată, rezultând că cele două terenuri de 300 mp sunt învecinate. Referitor la situația juridică a celor două terenuri, tribunalul a constatat din contractul de vânzare-cumpărare din 13 septembrie 1977 că terenul în suprafață de 300 mp situat în str. C. a trecut în proprietatea statului în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Cu toate acestea, în Anexa Decretului nr. 242 din 3 octombrie 1987 de expropriere a unor terenuri pentru realizarea obiectivului de investiții „Amenajarea râului Dâmbovița în Municipiului București” - Tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile s-au expropriat și au trecut în proprietatea statului, la numerele 13-14 sunt menționați V.M. și V.M., cu imobilul situat în București, sector 6 București, compus din teren în suprafață de 270 mp, și construcție în suprafață utilă de 80,50 mp, iar la numerele 14 - 15 este menționată B.P. cu imobilul situat în București, sector 6 București, compus din teren în suprafață de 260 mp, și construcție în suprafață utilă de 67,10 mp. Totodată, tribunalul reține din înscrisul intitulat Borderou din 3 noiembrie 1987 pentru plata despăgubirilor exproprierii, ce reprezintă Anexă la Decretul nr. 201/1986, că sunt menționați, în care în calitate de proprietari expropriați, V.M.

și V.M. pentru imobilul situat în str. C., în compunerea acestuia fiind trecută doar construcția în suprafață utilă de 80,50 mp. Imobilul a fost demolat conform procesului-verbal de predare-primire din 9 iulie 1986, stabilindu-se despăgubiri pentru fiecare din cei doi coproprietari, cuantumul total fiind de 53.959 lei, suma fiind virată cu dispoziția de plată din 15 ianuarie 1987. Tribunalul a avut în vedere cererea numitului V. M. (file 31 dosar) datată 4 mai 1987, de acordare a despăgubirilor în urma demolării care a avut loc la data de 1 iulie 1986 privind imobilul proprietate personală în, sector 6, pe verso-ul căreia este consemnată următoarea mențiune: în procesul-verbal de evaluare din 6 iulie 1987, poziția 13, a fost evaluată o suprafață de 270 mp teren și 80,50 mp util cu o valoare de 54.634 lei, în evidențele secțiunii financiare figurând cu 100 mp teren, iar din actele de proprietate s-a avizat 80,50 mp util.

S-a procedat la un calcul matematic și terenul de 270 mp a fost evaluat la 675 lei (2,50 lei/mp) din cuantumul total al sumei de 54.634 lei fiind scăzută suma de 675 lei, rămânând suma de 53.959 lei, așa cum este menționată și în borderoul din 3 noiembrie 1987. Așadar, numiții V. M. și M. au primit despăgubiri doar pentru construcția situată în str. C. și în condițiile în care în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la o dată anterioară aplicării celor două decrete de expropriere, respectiv la data de 13 septembrie 1977 se menționează expres trecerea terenului în suprafață de 300 mp în proprietatea statului conform prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, tribunalul reținând că acesta a fost modul de preluare, mențiunile făcute la punctele 13 - 14 din Anexa aflată la fila 50 din dosar vizând în realitate doar construcția.

Tribunalul a reținut că în conformitate cu raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expertul Ș.I., care a avut în vedere inclusiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 iunie 1937 prin care numiții D. și D.R. au cumpărat terenul în suprafață totală de 600 mp, relevat pe schița topografică conform măsurătorilor, cu suprafața de 531 mp, cele două terenuri menționate în contractul de vânzare-cumpărare din 1956 și în chitanța olografă încheiată în luna iulie 1969 au fost situate în str. C., având câte o suprafață de 261 mp, respectiv 270 mp, suprafața totală fiind afectată de detalii de sistematizare, cu excepția unui teren liber în suprafață de 184 mp. Așadar, pentru terenul ce a făcut obiectul chitanței sub semnătură privată situat în str. C., tribunalul a avut în vedere că acesta a fost măsurat cu suprafața de 270 mp și, așa cum s-a arătat mai sus, în Anexa Decretului 242/1987 este menționată în calitate de proprietar expropriat Bușcan Paraschiva.

Tribunalul mai reține că, o dată cu ultima cerere precizatoare depusă la dosar de reclamantă în ședința publică de la 29 martie 2013, a fost depus și înscrisul intitulat „dovadă” încheiat la data de 16 mai 1986, la sediul Circa 10 Miliție, prin care s-a procedat la restituirea către numita S.M. din București, sector 2, a următoarelor înscrisuri: una chitanță de mână încheiată între B.P. și S.M.; una chitanță de mână încheiată între S.M. și V. M. și M., precum și alte înscrisuri, acestea fiind ridicate de organele de miliție cu ocazia percheziției domiciliare din anul 1985 efectuată în locuința numitei S.M. Tribunalul a apreciat că acest înscris se coroborează cu Anexa Decretului nr. 242/1987, în sensul că, terenul din str. C., a fost dobândit de S.M.

prin chitanță sub semnătură privată, care, la rândul ei, l-a înstrăinat tot cu chitanță sub semnătură privată numitei B.P., aceasta figurând în Anexa Decretului de expropriere la numerele 14 - 15. Prin urmare, contrar celor arătate de reclamantă prin cererile depuse la dosar, tribunalul constată că acest teren a fost expropriat și nu trecut în proprietatea statului în baza dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, pentru o astfel de preluare fiind necesar să se fi încheiat un act autentic de vânzare-cumpărare. Tribunalul reține ca fiind de notorietate faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974, pentru a se evita aplicarea acestui act normativ, sub aspectul preluării abuzive de către stat a terenurilor aferente construcțiilor, care puteau fi înstrăinate prin act autentic, se încheiau chitanțe sub semnătură privată, pentru ca dobânditorii să primească în „proprietate” atât construcția, cât și terenul aferent acesteia.

Acesta este motivul pentru care în decretul de expropriere numita B.P. apare în calitate de proprietar, atât asupra terenului, cât și asupra construcției situată pe teren. Prin urmare, tribunalul consideră că, în lipsa unui act autentic translativ de proprietate în privința terenului situat în str. C., care a fost dobândit de autoarea reclamantei, S.M., prin chitanță sub semnătură privată, cererea reclamantei de revendicare a acestui teren care în prezent nu se poate restitui în natură, fiind afectat de elemente de sistematizare, reclamanta solicitând acordarea de despăgubiri la valoarea de circulație a terenului de la pârâtul Municipiul București, formulată pe calea dreptului comun, este vădit neîntemeiată, reclamanta nejustificând din punct de vedere legal pretențiile deduse judecății cu privire la acest teren.

În concluzie, terenul nu poate fi restituit în natură, întrucât reclamanta nu deține un titlu translativ de proprietate autentic și nu există niciun temei legal de obligare a pârâtului Municipiul București în cadrul acțiunii în revendicare la plata de despăgubiri. Tribunalul mai reține că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 permit a se prezuma , în absența unor probe contrare, că existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

În atare condiții, în care reclamanta, pe lângă faptul că nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, nu era îndreptățită nici la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ, câtă vreme a înstrăinat imobilul dobândit prin chitanță sub semnătură privată, situat în str. C., numitei B.P., iar aceasta figurează în calitate de proprietar expropriat în Anexa Decretului de expropriere nr. 243/1987. Tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută susținerea reclamantei potrivit căreia S.M. ar fi înstrăinat doar construcția situată pe terenul de la numărul 95 A, conform proceselor-verbale încheiate la 9 decembrie 1971 și la 15 octombrie 1984, întrucât aceste două înscrisuri, au fost încheiate pentru stabilirea sumei asigurate și a obligațiilor aferente imobilelor din str. C., la rubrica proprietar fiind trecut R.D.

- teren și B.P., iar procesul din 1971 a fost încheiat pentru imobilul din str. C., la rubrica proprietar fiind trecută S.M., înscrisurile vizând în sine doar construcția. Acestea nu dovedesc în niciun caz că terenul din str. C. a rămas în proprietatea numitei S.M. În ceea ce privește adresa din 24 ianuarie 2011, emisă de S.P.F.P.L. sector 6 București, reprezentând istoricul de rol privind imobilul ce a fost situat în str. C., tribunalul a constat că pentru acesta din urmă este depusă doar declarația din 30 noiembrie 1971 a numitei S.M., imobilul fiind compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție, realizată fără autorizație, finalizată la data de 15 octombrie 1971, fără vreo altă mențiune privind rolul fiscal, așa încât în condițiile în care înscrisul intitulat dovadă face referire la chitanța de mână încheiată între B.P.

și S.M. ridicată în anul 1985 și restituită în anul 1986, tribunalul a reținut că acest imobil a fost înstrăinat numitei B.P., în totalitate, situație confirmată de Anexa Decretului de expropriere nr. 242/1987. În aceea ce privește terenul din str. C., tribunalul reține că acesta a trecut în proprietatea statului, în baza prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, reclamanta susținând că nu putea formula o notificare la nivelul anilor 2001 - 2002, în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece în dispozițiile acesteia se specifica expres că terenurile preluate de stat în temeiul Legii nr. 58/1974 nu fac obiect de aplicare a legii. Tribunalul a considerat că susținerea nu este întemeiată, întrucât în art. 8 alin. (1) din lege se prevede că, nu intră sub incidența legii terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Text legal face referire la terenul aferent construcției cumpărate pentru care legiuitorul de după anul 1989 a soluționat această problemă în favoarea dobânditorilor construcțiilor, recunoscând acestora dreptul/vocația de a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărare, astfel că, într-adevăr, aceste terenuri nu cad sub incidența legii. Cât privește ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată, acesta din urmă, neavând dreptul/vocația de a obține titlu de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, în baza art. 35 din Legea nr. 18/1991, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței Legii nr. 10/2001 în favoarea persoanei îndreptățite - proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Este adevărat că această chestiune a fost lămurită abia prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, publicate la data de 3 aprilie 2007, împrejurare în raport de care se poate aprecia că reclamanta nu putea formula o notificare în perioada anilor 2001 - 2002. Însă, tribunalul consideră că reclamanta putea emite o notificare după 3 aprilie 2007, prin care să solicite repunerea în termenul de notificare, tocmai ca urmare a lămuririi regimului juridic al categoriei de terenuri amintite mai sus, în condițiile în care aceasta nu era exceptată expres de la aplicarea Legii nr. 10/2001 și nici nu a invocat circumstanțe mai presus de voința ei, pentru care nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, măcar după data de 3 aprilie 2007. În această situație, tribunalul consideră că și pentru terenul din str. C., nu există niciun temei juridic pentru care, în condițiile imposibilității de restituire în natură conform expertizei administrate în cauză, reclamanta să fie îndreptățită la despăgubiri din partea pârâtului Municipiul București, prin primarul general în cadrul unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun introdusă abia la data de 28 ianuarie 2011, dată până la care reclamanta s-a aflat într-o vădită pasivitate în privința recunoașterii juridice a drepturilor ce au aparținut autorilor ei.

Tribunalul a avut în vedere și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, care a stabilit cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, că atâta vreme cât pentru aceste imobile s-a adoptat o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, care prevede în ce condiții astfel de imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar aplica în concurs cu acesta.

Totodată a avut în vedere circumstanțele concrete ale cauzei și prevederile legale invocate de reclamantă, dar prin prisma dispozițiilor ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001, reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, dar, pe de altă parte, instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Câtă vreme Legea nr. 10/2001 permite acordarea de măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, în raport de situația de fapt reținută în cauză, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun nu este întemeiată, fără a se putea reține vreo încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, deoarece în cauză neexistând nici o neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așa cum rezultă din jurisprudența sa în materie, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat, nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă (cauza Poenaru contra României). Dat fiind că reclamanta nu a formulat decât această primă cerere de revendicare a imobilului, înregistrată la data de 28 ianuarie 2011, tribunalul a apreciat că reclamanta a formulat doar o simplă solicitare, că nu deține un bun în sensul Convenției și nici o speranță legitimă.

Astfel, deși reclamanta avea două căi procedurale pentru a obține retrocedarea imobilului, ea nu a depus nicio diligență în acest sens, o perioadă îndelungată de timp și a ales să promoveze prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481, art. 998-999 C. civ., art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. Ca atare, tribunalul apreciază că acțiunea în revendicare trebuie analizată în raport de temeiurile de drept invocate de reclamantă, dar neputându-se face abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În consecință, cauza de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speței: - reclamanta, ca succesor în drepturi al fostului proprietar al imobilului, nu a formulat o acțiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariției legii speciale ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, jurisprudența C.E.D.O., consacră existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existența unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamantul nu a obținut-o mai înainte de apariția legii speciale.

Potrivit acestei jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla speranță de restituire” chiar îndreptățită din punct de vedere moral și „speranța legitimă” bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. - reclamanta nu a urmat procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, ieșind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut autorilor săi, abia la 28 ianuarie 2011, prin formularea unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480 și 481, art. 998-999 C. civ.

și C.E.D.O. - Primul Protocol Adițional. În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit ( prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului. În interpretarea - din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, în practica sa recentă (decizia pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza Atanasiu și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță” garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.

În consecință, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că cererea de restituire a imobilului adresată de reclamantă direct instanței și, față de imposibilitatea de restituire în natură conform expertizei administrate în cauză, acordarea de despăgubiri de către pârâtul Municipiul București, prin primarul general, cu ignorarea dispozițiilor legii speciale de reparație, este neîntemeiată, neputându-se reține că imposibilitatea acesteia de a-și exercita dreptul de proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (Decizia pilot nr. 12 octombrie 2010 - Cauza Atanasiu și alții împotriva României).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta T.V., solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței civile nr. 760 din 05 aprilie 2013 și obligarea Municipiului București, prin primarul general, sa-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren din sector 6 București, invocând în susținerea apelului motive de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate. Prin Decizia civilă nr. 233/A din 05 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă T.V. împotriva sentinței civile nr. 760 din 05 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 6684/3/2011.

În pronunțarea acestei soluții, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Preliminar, s-a avut în vedere că, prin apelul formulat, reclamanta solicită restituirea în natură, în deplină proprietate și liniștită posesie a terenurilor din Str. C. plecând de la premisa greșită că acestea sunt libere pentru restituire, contrar probelor cauzei, respectiv expertizei judiciare refăcute și a concluziilor orale și scrise ale apărătorului reclamantei de la judecata cauzei la prima instanță cu privire la imposibilitatea obținerii în natură a imobilului.

Pentru că expertiza judiciară refăcută, administrată la prima instanță, relevă imposibilitatea restituirii în natură de către pârât a terenurilor din str. C., iar apelanta-reclamantă nu a invocat nicio probă contrară în apelul formulat, Curtea de Apel a arătat că proba concludentă în cauză pe acest aspect este expertiza judiciară refăcută de la prima instanță realizată pe baza dispozițiilor instanței de judecată supuse contradictorialității părților și nu expertizele extrajudiciare, ce au avut ca scop fixat de reclamantă evaluarea terenurilor.

Așadar, corect și legal prima instanță a reținut în urma expertizei judiciare că, din tot terenul în litigiu, situat în str. C., doar 184 metri pătrați nu sunt afectați direct de detalii de sistematizare și că nici această suprafață de 184 mp nu poate fi supusă unei restituiri în natură deoarece expertul judiciar a arătat că o asemenea restituire ar putea afecta apeductul subteran existent în zonă și, în consecință, alimentarea cu apă a populației. Împotriva expertizei judiciare reclamanta nu a formulat obiecțiuni la prima instanță și nici nu a adus critici concrete în apel. Simpla susținere a apelantei că terenul ar fi liber nu este susținută cu niciun argument și este contrară expertizei judiciare refăcute care relevă imposibilitatea restituirii terenurilor din str. C., în natură, de către pârât.

Curtea nu a reținut concluziile inițiale ale expertului judiciar, împotriva căruia prima instanță a încuviințat obiecțiunile pârâtului, deoarece acestea au fost invalidate în cursul procesului la prima instanță. În expertiza refăcută s-a arătat că, din tot terenul în litigiu, situat în str. C., doar 184 metri pătrați nu sunt afectați direct de detalii de sistematizare și că nici această suprafață de 184 mp nu poate fi supusă unei restituiri în natură deoarece o asemenea restituire ar putea afecta apeductul subteran existent în zonă și, în consecință, alimentarea cu apă a populației, reclamanta neformulând obiecțiuni împotriva acestei expertize. Așadar, Curtea de Apel a reținut imposibilitatea restituirii terenurilor din str. C. în natură de către pârât care nu poate realiza lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului în litigiu afectat de detalii de sistematizare.

Curtea de Apel a avut în vedere că, în mod nefondat, reclamanta a susținut că procedura Legii nr. 10/2001 ar fi necesară numai în cazul imposibilității restituirii în natură și respectiv pentru plata despăgubirilor pentru teren, în sensul justificării acțiunii sale, introdusă la 28 ianuarie 2011 pe calea dreptului comun, pentru revendicarea terenurilor în baza art. 480 din vechiul C. civ. Dimpotrivă, însă, principiul Legii nr. 10/2001 este restituirea în natură și, numai în subsidiar, când nu este posibilă restituirea în natură, legea reglementează posibilitatea privind acordarea de despăgubiri. Acest lucru este și lipsit de relevanță în cauza de față, deoarece prima instanță nu a respins acțiunea reclamantei pe dreptul comun, pentru revendicarea terenurilor în natură în baza art. 480 C. civ., ca inadmisibilă, ci a procedat la analiza fondului cauzei, analiză în urma căreia a constatat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată și, nu inadmisibilă.

Nedobândind vreun drept de proprietate propriu asupra terenului din Strada C., în lipsa încheierii unui contract valabil de vânzare-cumpărare în formă autentică și pe bază de autorizație în anul 1969 (când a întocmit antecontractul intitulat Chitanță, cu promitentul-vânzător R.D., care menționează că trebuia urmat de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare între părți), reclamanta nu poate revendica în baza art. 480 C. civ. terenul din str. C. deoarece numai proprietarul poate introduce acțiune în revendicare și nu promitentul-cumpărător care nu și-a valorificat drepturile rezultate din antecontract pe baza art. 1073 C. civ. față de promitentul-vânzător. Dimpotrivă, promitentul-cumpărător a încheiat, la rândul său, antecontract de vânzare-cumpărare în favoarea promitentei-cumpărătoare B.P.

ce a dobândit dreptul de a obține transferul dreptului de proprietate în baza art. 1073 C. civ., înlăturând astfel dreptul apelantei-reclamante de a mai pretinde pentru sine perfectarea contractului de vânzare-cumpărare pentru acest teren. Ca atare, nefondat invocă apelanta, drept critică a sentinței pentru soluția respingerii cererii privind revendicarea terenului, că terța B.P. nu s-a înscris la fisc cu imobilul, ci doar reclamanta, în baza propriei declarații din 30 noiembrie 1971 în privința terenului de 300 mp rezultat din chitanța încheiată cu R.D. în 1969, precum și a construcției (fără autorizație) finalizată la 15 octombrie 1971. Faptul că reclamanta s-a înscris la fisc în anul 1971 în baza propriei declarații nu îi conferă un drept de proprietate deoarece respectiva declarație nu constituie titlu de proprietate.

Nici certificatul de moștenitor de pe urma defunctului S.G., invocat de reclamantă, nu face dovada dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, ci doar dovada deschiderii succesiunii, transmiterii succesiunii, calității de moștenitor și cotei de moștenire, nereprezentând act (titlu) de proprietate față de pârâtul Municipiul București de la care reclamanta revendică terenul, fără să prezinte vreun act de proprietate al său ori al autorilor săi, pe teren. Instanța de apel a apreciat susținerea apelantei potrivit căreia, după demolarea construcției, dreptul de folosință al numitei B.P. asupra terenului ar fi încetat este lipsit de relevanță, pentru că încetarea dreptului de folosință al unei terțe persoane nu reprezintă nașterea unui titlu de proprietate pentru reclamantă pe teren, de vreme ce, reclamanta nu a încheiat un contract de vânzare - cumpărare cu proprietarul R.D., ci a încheiat numai antecontract de vânzare-cumpărare.

Ceea ce a împiedicat-o pe reclamantă, inclusiv după anul 1989, să acționeze împotriva cocontractantului din înscrisul sub semnătură privată întocmit în anul 1969 (chitanță) pentru a obține pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a terenului din str. C., conform art. 1073 C. civ., în favoarea sa sau să încheie cu cocontractantul R.D. un contract valabil de vânzare-cumpărare, l-a constituit faptul că reclamanta a întocmit antecontractul de vânzare-cumpărare în favoarea terței B.P. ce o atestată ca proprietară la data exproprierii terenului de către stat din anul 1987. Instanța de apel reține că, în mod nefondat, apelanta-reclamantă susține că, tabelul anexă a actului de expropriere din 1987 ar cuprinde numai construcția, când, în realitate, cuprinde și terenul.

Procesele-verbale din 9 decembrie 1971 privind pe S.M. și din 15 octombrie 1984 privind pe B.P., invocate de apelanta-reclamantă, au fost întocmite pentru stabilirea sumelor asigurate, așadar pentru asigurare de bunuri, și nu reprezintă titluri de proprietate pentru teren. Facilitățile fiscale la asigurarea de bunuri nu nasc titluri de proprietate, iar procesul-verbal din 9 decembrie 1971 nu face vreo dovadă de drept de proprietate pentru reclamantă și autorii săi în anul 1978 când terenul a fost expropriat de stat de la alt proprietar, nu de la reclamantă/autorii acesteia. Faptul că terța B.P. ar fi obținut despăgubiri la demolare numai pentru construcție, cum susține-apelanta reclamantă este lipsit de relevanță de vreme ce, reclamantă nu deține un titlu de proprietate pe terenul.

Astfel, apelanta-reclamantă nu poate obține, prin revendicare, în procesul de față, obligarea pârâtului Municipiul București să-i lase acesteia în deplină proprietate și liniștită posesie terenul din Str. C. pentru care nu a avut vreun drept de proprietate, astfel încât cererea de revendicare a fost corect și legal respinsă de prima instanță, ca neîntemeiată, conform art. 480 C. civ. Se arată că art. 492 C. civ. a fost invocat nejustificat de apelantă în susținerea dreptului său de proprietate.

Instanța de apel reține că art. 492, este situat în „Secțiunea I- Despre dreptul de accesiune relativ la lucrurile imobile”, respectiv după prevederile art. 489 potrivit căruia „Proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeței și a subfeței lui”, art. 490 potrivit căruia „Proprietarul poate face asupra pământului toate plantațiile și clădirile ce găsește de cuviință, afară de excepțiile statornicite la capul care tratează despre servituți” și art. 491 potrivit căruia „Proprietarul poate face sub fața pământului toate construcțiile și săpăturile ce găsește de cuviință, și trage din ele toate foloasele ce acestea ar produce, afară de modificările prescrise de legi și regulamente privitoare la mine, precum și de legile și regulamentele polițienești”.

Textul art. 492 vizează proprietarul terenului, care este cel ce poate pretinde un drept de accesiune pe construcție. Proprietarul terenului se bucură de o prezumție relativă de a fi și titularul dreptului de proprietate asupra construcției. Nu proprietarul construcției ar putea pretinde un drept de proprietate pe teren, ci proprietarul terenului ar putea pretinde un drept de proprietate pe construcție pe baza prezumției relative. Astfel, art. 492 C. civ. prevede: „Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”.

S-a avut în vedere faptul că prima instanță nu a stabilit că acțiunea în revendicare ar fi inadmisibilă, așa cum susține apelanta indicând Legea nr. 10/2001 ca un fine de neprimire, ci în ampla motivare a fost relevată netemeinicia acțiunii în revendicare pentru terenurile din str. C. în speță, acțiunea în revendicare, pe dreptul comun, nu a fost declarată inadmisibilă nici de instanța de apel ci, dimpotrivă, prin încheierea de ședință din 07 noiembrie 2013 a fost respinsă această excepție de inadmisibilitate. Se reține nefondată susținerea apelantei potrivit căreia, în temeiul Legii nr. 10/2001, nu ar fi avut deschis accesul de a formula notificare deoarece legea specială ar fi exceptat terenurile ce intraseră în câmpul de aplicare al art. 30 din Legea nr. 58/1974.

Curtea de Apel reține mai întâi că, potrivit probelor administrate deja în dosarul primei instanțe, față de terenul din Str. C., critica apelantei referitoare la art. 30 din Legea nr. 58/1974 nu are relevanță, probele demonstrând că acesta a fost exclusiv expropriat de stat în 1987 și că în privința lui nu s-a făcut vreodată aplicarea art. 30 din Legea nr. 58/1974. Cu privire la terenul din Str. C., Curtea de Apel reține că art. 8 din Legea nr. 10/2001, care limita sfera de aplicare, nu făcea această exceptare. Textul excepta doar imobilele situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și pe cele al căror regim juridic a fost reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, și care au fost solicitate potrivit prevederilor acestor legi speciale.

Sub aspectul posibilității reclamantei de a introduce notificare în baza Legii nr. 10/2001, prezintă relevanță dispozițiile Legii nr. 10/2001 așa cum s-au găsit în vigoare pe durata termenelor reglementate de aceasta, deoarece precizările ultimelor norme de aplicare a acestei Legi au incidență încă de la data intrării în vigoare a Legii pe care o interpretează. Așadar, accesul reclamantei la judecată a putut fi exercitat atât în baza dreptului comun, cât și în baza Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă la intrarea în vigoare stabilind, în plus, și o facilitate de opțiune pentru cei ce se considerau îndreptățiți la restituirea unor imobile, fără a fi obligați să renunțe la dreptul comun și să acționeze la instanță pe calea ei, ci a dat dreptul de a suspenda judecata demarată pe calea dreptului comun și de a acționa pe calea mai favorabilă a legii speciale, sens în care instanța de apel a evocat conținutul articolului 46 din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut de instanța de apel faptul că, H.G. nr. 498/2003 nu a limitat accesul reclamantei să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001, întrucât deși actul normativ nu cuprindea, expressis verbis, ipoteza terenului preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974 când construcția a fost demolată, însă soluția formulării notificării se regăsea în prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care permitea a se acționa și în această ipoteză. Astfel, H.G. nr. 498/2003 nu a exclus de la aplicarea Legii nr. 10/2001 terenurile pentru care se aplicaseră în trecut prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974 în ipoteza când construcțiile de pe aceste terenuri au fost demolate. Normele de aplicare a legii se impun a fi interpretate, prin corelare, în sensul posibilității formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 privind terenul preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, în ipoteza când construcția de pe acesta a fost demolată.

Faptul că H.G. nr. 250/2007 a precizat expres, ca intrând în câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001, terenurile pentru care se aplicaseră în trecut prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974 în ipoteza în care construcțiile de pe acestea fuseseră demolate nu înseamnă în niciun caz că acestea nu fuseseră reglementate prin Legii nr. 10/2001 al cărei conținut legislativ și ale cărei norme de aplicare nu exceptau terenurile pe care se aplicaseră anterior prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar construcțiile de pe acestea fuseseră demolate. Așadar terenurile pentru care se aplicaseră în trecut prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974 și ale căror construcții au fost demolate intraseră în câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001 încă de la intrarea sa în vigoare din anul 2001 și fără intermitențe (care nu le excepta la art. 8 decât pe cele din extravilan și pe cele ce intraseră în aplicarea legilor fondului funciar și fuseseră solicitate pe baza acelor legi).

S-a apreciat a fi corectă susținerea apelantei potrivit căreia după anul 1989 legiuitorul a soluționat problema terenurilor în favoarea dobânditorului construcției situată pe acestea, astfel: prin prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991(art. 35 în redactarea inițială a Legii), ce nu au legătură cu speța de față deoarece acestea nu reglementau situația când construcția a fost demolată, și prin prevederile art. 1073 C. civ. pe baza cărora dobânditorii construcțiilor au acționat, pe cocontractanții lor cu privire la terenuri, în judecată, unde au obținut hotărâri judecătorești ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare a terenului. S-a reținut că prima instanță a dispus corect și legal respingerea acțiunii în revendicare pentru ambele terenuri pentru lipsa dreptului de proprietate pentru reclamantă în acțiunea în revendicare în sensul că nu a dovedit că este proprietara celor două terenuri preluate abuziv de stat, în anul 1987, prin expropriere.

Pentru teren reclamanta nu a justificat niciun titlu de proprietate în favoarea sa până în anul 1987 când terenu